ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6922/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin contestația înregistrată la data de 28 februarie 2017 pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, a solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 3756/02.02.2017 și admiterea în totalitate a cererii de acordare a daunelor morale în cuantum de 30.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 48 din 16 mai 2017, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe, la data de 29 mai 2017, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 3577 din 09 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor,

- a anulat în parte Decizia nr. 3756/02.02.2017 emisă de pârât și, în consecință:

- a admis cererea de plată formulată de petentul A. pentru suma de 10.563 de RON (din care 10.500 RON reprezintă daune morale și 63 de RON daune materiale).

- a menținut dispoziția de respingere a cererii de plată cu privire la diferența solicitată până la suma de 30.000 euro,

- a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 350 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 3577 din 09 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea în tot a contestației formulată de către reclamant împotriva Deciziei nr. 3756/02.02.2017 emisă de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recurentul-pârât a învederat că, la stabilirea cuantumului daunelor morale, a ținut cont de Ghidul Fondului pentru Protecția Victimelor Străzii și Procedura internă a FGA aprobată cu Decizia nr. 142/26.05.2016, care conține valorile medii ale despăgubirilor pentru prejudicii nepatrimoniale plătite de asigurătorul Asta S.A. per zi de îngrijire medicală.

Astfel, conform Procedurii interne a FGA, s-a avut în vedere valoarea medie a despăgubirilor cu caracter nepatrimonial acordate de asigurătorul Asta S.A., respectiv pentru un număr mai mic de 60 de zile de îngrijiri medicale stabilite pe baza certificatelor medico-legale sau a rapoartelor de expertiză medico-legală, societatea B. S.A. acorda suma de 125 RON/zi de îngrijire medicală.

Recurentul-pârât a apreciat că instanța de fond a dispus în mod greșit anularea în parte a Deciziei FGA nr. 3756/02.02.2017, obligând autoritatea pârâtă la plata de daune morale în cuantum de 300 RON/zi de îngrijire medicală în loc de 125 RON/zi de îngrijire medicală, deși a aplicat Procedura internă standardizată de acordare a daunelor materiale în caz de vătămare corporală, procedură care nu contravine vreunei prevederi legale.

Or, potrivit Procedurii interne a FGA, care are rolul de a asigura transparența în procesul adoptării soluției administrative, precum și a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptățite la primirea unor astfel de despăgubiri, au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. x eliberat de Institutul de Medicină Legală Târgu-Mureș, prin care s-au stabilit ca fiind necesare vindecării reclamantului un număr de 30-35 zile de îngrijiri medicale.

De asemenea, recurentul-pârât a învederat că, în considerarea faptului că și-a îndeplinit obligațiile/atribuțiile legale prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma ASF nr. 16/2015, dată în aplicarea Legii nr. 213/2015, se impune casarea sentinței recurate și sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanță, întrucât nu poate fi reținută o culpă procesuală în sarcina sa.

În cauză nu a fost formulată de către intimatul-reclamant întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/21.01.2016 la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, reclamantul A. a solicitat plata daunelor și a despăgubirilor în cuantum de 30.000 euro, pentru:

- cheltuielile ocazionate de internarea în regim de urgență în Spitalul Clinic Județean de Urgență ca urmare a fracturilor suferite, a tratamentului medicamentos, a investigațiilor efectuate în ambulatoriu și a recomandărilor medicale dispuse de către medicul specialist;

- suferința fizică și psihică la care reclamantul a fost supus prin imobilizarea prin aparat ghipsat și imposibilitatea de a se deplasa o lungă perioadă de timp, viitoarele tratamente medicale pe care va trebui să le urmeze;

- echipamentul de protecție distrus - casca de protecție și auxiliarele, ochelarii de vedere bifocar antireflex zgâriat, mânuși de protecție și pantofi rupți.

Prin Decizia nr. 3756/02.02.2017, emisă de pârât, cererea de plată formulată de către reclamant a fost admisă în ceea ce privește suma de 4.438 RON (din care 4.375 RON reprezentând daune morale și 63 RON reprezentând daune materiale) și respinsă cu privire la diferența solicitată până la suma de 30.000 euro, în considerentele deciziei, în ceea ce privește daunele morale, fiind avute în vedere art. 50 pct. 1 lit. f) din Noma A.S.F. nr. 23/2014, informațiile cuprinse în raportul de expertiză - medico legală (faptul că reclamantul a suferit vătămări care au necesitat circa 30-35 de zile de îngrijiri medicale și că leziunile nu i-au pus în primejdie viața), ghidul FVPS coroborat cu jurisprudența în materie și practica societății, decizie care a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ.

Prin sentința recurată, a fost anulată, în parte, Decizia nr. 3756/02.02.2017, emisă de pârât, și a fost admisă cererea de plată formulată de petentul A., pentru suma de 10.563 de RON (din care 10.500 RON reprezintă daune morale și 63 de RON daune materiale).

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

În literatura de specialitate, dar și în practica judecătorească, s-a arătat că, în absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinței recurate, Înalta Curte reținând că, în acord cu instanța de fond, Ghidul Fondului de protecție a victimelor străzii, invocat atât în decizia contestată, cât și în cererea de recurs, nu este un act normativ, astfel că nu poate avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanța de judecată.

Înalta Curte reamintește că instanța supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare și în acest scop și pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită precum și de toate consecințele acesteia, așa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Totodată, Înalta Curte apreciază că FGA nu se putea raporta, astfel cum acesta a motivat decizia contestată, la procedura internă de soluționare pe cale amiabilă a pretențiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, prin care s-au adoptat criterii proprii de determinare a unor praguri valorice și s-au stabilit actele necesare pentru constituirea dosarului de daună, pentru a se evita săvârșirea unor discriminări într-un domeniu în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor acordate, fără a le corela cu principiile de drept naționale si convenționale în aceasta materie.

În acest sens trebuie subliniat faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) și art. 1385 alin. (1) C. civ. justifică nerespectarea condițiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună și depășirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forță juridică inferioară C. civ. și care contravin și paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora:

"Victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității".

Reține instanța supremă că dispozițiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiții și nici nerespectarea criteriilor jurisprudențiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, așadar, să țină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate și de principiul acoperirii integrale a acestuia.

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele:

"Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau/și morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea și imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane - dreptul la sănătate, integritate fizică și psihică (art. 58 noul C. civ.) ca și componente ale dreptului la viață apărat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să fie reparate. Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, durerea, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 1 (dreptul la viață) din Convenția europeană, dar și de valori apărate de art. 22 din Constituție și art. 58 C. civ., existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În ce privește cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu și să aducă acea satisfacție de ordin moral celui prejudiciat" (Secția I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

În fine, Înalta Curte mai constată că, astfel cum a reținut în mod corect judecătorul fondului, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", iar dovada cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru s-a făcut de reclamant prin chitanța de la dosarul de fond declinat, astfel că solicitarea pârâtului de casare a sentinței recurate sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanță, nu poate fi primită.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. .20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 3577 din 09 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2020.