ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 685/2020

Ședința publică din data de 7 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând anularea Deciziei nr. 7359 din 06.07.2017 emisă de pârât, ca fiind nelegală și netemeinică, și, de asemenea, solicitând admiterea cererii prealabile și obligarea pârâtului la plata sumei de 190.890 RON, cu titlu de daune morale ce li se cuvin în baza sentinței penale nr. 443/19.05.2015 pronunțată de Judecătoria Tg. Mureș în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă la data de 27.10.2015, prin decizia penală nr. 494/A/27.10.2015 pronunțată de Curtea de Apel Târgu- Mureș.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1326 din 21 martie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen, reclamanții C., B. și A., de altfel, întemeiat generic, în drept, pe prevederile art. 486 și urm. C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, anularea Deciziei nr. 7359/06.07.2017 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca fiind nelegală și netemeinică. De asemenea, au mai solicitat admiterea cererii prealabile și obligarea pârâtului la plata sumei de 190.890 RON, cu titlu de daune morale ce li se cuvin în baza sentinței penale nr. 443/19.05.2015 pronunțată de Judecătoria Tg. Mureș în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă la data de 27.10.2015, prin decizia penală nr. 494/A/27.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel Târgu- Mureș.

În susținerea recursului lor, recurenții- reclamanți au relevat, pe scurt, situația în fapt în cauză și, în dezvoltarea motivelor de fapt și de drept ale recursului, au invocat, în esență, următoarele:

În speță, se află înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut atât prin Decretul nr. 167/1958, cât și prin art. 2517 din Noul C. civ., coroborat cu art. 13 alin. (6) din Legea specială nr. 213/2015, potrivit căruia:

"Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani de la data nașterii dreptului".

Astfel, susțin recurenții- reclamanți, invocarea de către pârât a art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia, orice persoană care pretinde un drept de creanță poate formula o cerere adresată Fondului în termen de 90 de zile, nu poate atrage tardivitatea cererii lor, deoarece acest termen este doar de recomandare, nu de decădere și de prescripție, legiuitorul folosind termenul " poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile", fiind clar faptul că această nomă nu este imperativă, fără a se preciza consecința nerespectării acestui termen sau sancțiunea civilă.

Prin urmare, recurenții- reclamanți apreciază că decizia atacată este nelegală, abuzivă, având drept consecință vătămarea drepturilor și intereselor lor legitime, cu nesocotirea unor hotărâri penale definitive, având drept rezultat prelungirea suferințelor și lipsurilor lor materiale, fiind nevoiți să trăiască sub limita de subzistență zilnică.

Intimatul- pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 11 iulie 2018, prin care, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului formulat, ca nefondat, și, pe cale de consecință, respingerea în tot a acțiunii reclamanților împotriva sa.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 26 noiembrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 11 decembrie 2020, termen preschimbat, ulterior, pentru data de 7 februarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului- pârât, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

A., B. și C. au învestit instanța de contencios administrativ competentă, în temeiul art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 7359/06.07.2017 emise de pârât, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata sumei de 190.890 RON, cu titlu de daune morale ce li se cuvin în baza sentinței penale nr. 443/19.05.2015 pronunțată de Judecătoria Tg. Mureș în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă la data de 27.10.2015, prin decizia penală nr. 494/A/27.10.2015, pronunțate de Curtea de Apel Târgu- Mureș.

Chestiunea litigioasă dezlegată de instanța de fond a fost aceea a respingerii cererii lor de despăgubiri de către intimatul- pârât, ca fiind tardivă, cu motivarea că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii falimentului D. S.A..

Instanța de fond a respins cererea reclamanților, ca neîntemeiată, concluzionând că decizia F.G.A. este legală, pentru a obține o creanță și împotriva acestuia reclamanții trebuind să depună cererea la Fondul de Garantare a Asiguraților în termenul legal de 90 de zile, mai sus- amintit, urmând ca dreptul de creanță împotriva Fondului să se nască doar în momentul emiterii deciziei de admitere a cererii de despăgubire, corect dispunându-se respingerea cererii de despăgubire, care a fost formulată cu nerespectarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Verificând sentința recurată, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., căruia se circumscriu criticile de nelegalitate formulate de recurenți, vizând modalitatea de soluționare a tardivității cererii adresate Fondului, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile înscrise în Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (art. 14) instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Totodată, dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, care stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme."

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată.

În acest sens este Legea nr. 213/2015, care stabilește o procedură necontencioasă, prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor reglementată prin actul normativ sus menționat a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Actul normativ sus evocat prevede, în mod obligatoriu, sesizarea Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de despăgubire sau de plată însoțită de documente justificative, deoarece, Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv prin procedura administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale, de vreme ce între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, situat în Capitolul III al Legii care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, stipulează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Și potrivit art. 20 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, … . Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte reține că, în speță, recurenții- reclamanți au formulat cererea de despăgubire abia la data de 09 marte 2017.

Așadar, astfel cum, în mod legal, a decis instanța fondului, și cu respectarea întocmai a legii, corect s-a respins acțiunea acestora, ca neîntemeiată, termenul de 90 de zile prevăzut pentru procedura legală mai sus- arătată fiind depășit, atât prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului D. S.A. (28.04.2016), cât și raportat la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior (27.10.2015, cazul în speță).

Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedurile de judecată.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 80/2017, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților, prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31.08.2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2.09.2015.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

Susținerile recurenților- reclamanți potrivit cărora, termenul de 90 de zile nu poate atrage tardivitatea cererii lor adresate Fondului, deoarece, în opinia recurenților acest termen este doar de recomandare, nu de decădere și de prescripție, legiuitorul folosind sintagma "poate formula o cerere motivată", sunt total eronate și nu vor fi primite.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurenții îi atribuie semnificația de posibilitate, și nu de obligație de decădere, de a formula cerere în termen de 90 de zile, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, procedura administrativă și una de drept comun, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, cu respectarea normelor și termenelor stabilite, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță în pofida tuturor termenelor procedurale stabilite, și care nu au fost respectate.

Împrejurarea că recurenții- reclamanți au formulat cererea de despăgubire peste termenul imperativ, de decădere, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze modalitatea și procedura de acordare a despăgubirilor, iar instituirea unei proceduri administrative nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6 paragraf. 1 din Convenția europeană.

Astfel, din perspectivă convențională, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane " dreptul la un tribunal", ceea ce înseamnă dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă, în procedura administrativă, în temeiul Legii nr. 213/2015, prin care este soluționată cererea de despăgubiri a creditorilor de asigurări poate fi supusă controlului de către instanța de judecată, actul normativ asigurând, astfel, o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

Deopotrivă, Înalta Curte reține că sunt nefondate și susținerile recurenților- reclamanți, în sensul că, în speță, ne aflăm înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut atât prin Decretul nr. 167/1958, cât și prin art. 2517 din Noul C. civ., coroborat cu art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.

Textul art. 13 alin. (6) din Lege este foarte clar:

"Dreptul la acțiune contra Fondului pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculați de la data nașterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", pe când, art. 14 alin. (1) prevede că:

"În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.".

Ca atare, cele două texte prevăd două termene diferite, calculate distinct, care nu se confundă, și vizează reguli de desfășurare diferite, în cadrul unei proceduri prin intermediul căreia să poată fi valorificat dreptul subiectiv pretins: termenul de prescripție a dreptului la acțiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor și, respectiv, termenul de a formula cerere pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor.

Termenul de 5 ani de la data nașterii dreptului se referă la plata despăgubirilor înseși, și nu la formularea cererii pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor, cum greșit pretind recurenții, și în nici un caz nu poate constitui o derogare de la termenul de 90 de zile stabilit pentru formularea cererii de despăgubiri prevăzut, la rândul său, de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, text pe deplin aplicabil.

Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului de garantare a asiguraților.

În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, paragraful 51, ori Hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunțată în Cauza Fischer contra Austriei, paragraful 28, că imperative de suplețe și eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor protejate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenție. Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol convențional este ca decizia unei asemenea autorități să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un "tribunal" în sensul Convenției. Faptul că, prin neparcurgerea acestei proceduri ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiție nu este nici el de natură să demonstreze neconstituționalitatea procedurii administrative prealabile analizate.

Astfel că, susținerile recurenților- reclamanți sunt nefondate și sub acest aspect.

Aceasta întrucât, în plus, împrejurarea că normele cuprinse în C. proc. civ. au caracter general și constituie procedura de drept comun în materie civilă [art. 2 alin. (1) C. proc. civ..] nu înseamnă că norme de ordin procedural nu se regăsesc și în alte legi speciale care, tocmai prin caracterul lor, exclud dreptul comun [conform art. 2 alin. (2) C. proc. civ. "dispozițiile prezentului cod de aplică și în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziții contrare"].

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond, prin care s-a reținut incidența art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, este legală și, constatând că prima instanță a apreciat în mod corect cu privire la cererea de plată formulată de creditorul de asigurare, va respinge recursul formulat de recurenții- reclamanți, ca nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții- reclamanți C., B. și A. împotriva sentinței civile nr. 1326 din 21 martie 2018, a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2020.