ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6308/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 29 iulie 2014, sub nr. x/2014, revizuenta S.C. A. S.A., societate în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator special B. și de administratorul C. a solicitat revizuirea sentinței nr. 131/21.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2013, schimbarea în tot a acesteia în sensul dispunerii anulării parțiale a deciziei de impunere nr. x/20.12.2012 a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, a raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 20.12.2012 și înregistrat sub nr. x/20.12.2012, precum și a deciziei nr. 155/25.05.2013 a Direcției Județene a Finanțelor Publice Buzău, în limita sumei de 1.456.031 RON reprezentând TVA, aferent contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.11.2010 de D. și Asociații, pentru care organul de control nu a acordat societății dreptul de deducere, apreciind că sentința recurată este nefondată și nelegală.

Prin sentința nr. 237 din 19 octombrie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de revizuire a sentinței civile nr. 131 pronunțată în data de 21 mai 2014 de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013, formulată de revizuenta S.C. A. S.A., societate în faliment, reprezentată de C., în contradictoriu cu intimatele în revizuire Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

Împotriva sentinței nr. 237 din 19 octombrie 2016 a declarat recurs revizuienta S.C. A. S.A. prin C. solicitând casarea sentinței recurate și rejudecând cauza să se admită cererea de revizuire a sentinței civile nr. 131 pronunțată în data de 21 mai 2014 de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și schimbarea în tot a acesteia în sensul dispunerii anulării parțiale a deciziei de impunere nr. x/20.12.2012 a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, a raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 20.12.2012 și înregistrat sub nr. x/20.12.2012, precum și a deciziei nr. 155/25.05.2013 a Direcției Județene a Finanțelor Publice Buzău, în limita sumei de 1.456.031 RON reprezentând TVA, aferent contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/12.11.2010 de D. și Asociații.

În susținerea cererii de recurs a invocat următoarele critici:

Recurenta-revizuientă a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece nu răspunde criticilor formulate de aceasta.

Aceasta mai susține că prin sentința recurată instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Recurenta consideră că aprecierile instanței conform cărora a fost respectat principiul disponibilitatii sunt greșite iar sentința nr. 237/19.10.2016 incalca dispozițiile art. 9 alin. (2) noul C. proc. civ., a art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ. și a art. 509 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ.

Dispozițiile reținute de instanța de fond ca temei de drept pentru respingerea acțiunii în anulare, anume art. 141 alin. (2) lit. f) și art. 141 alin. (3) Codul fiscal, nu au fost reținute ca temei de drept pentru neacordarea dreptului la deducerea TVA în decizia de impunere și în raportul de inspecție fiscală și nu au fost invocate prin acțiune sau prin apărările părților.

Prin urmare instanța s-a pronunțat asupra unui temei de drept neinvocat de părți. Potrivit art. 9 alin. (2) noul C. proc. civ. "obiectul și limitele procesului sunt stabilie prin cererile și apărările părților". Potrivit art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ. "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Recurenta-revizuientă afirmă că, Curtea de Apel Ploiești a mai reținut și că societatea revizuentă invoca o presupusă aolicare sau interpretare greșită a unor norme de drept material, or aceste aspecte nu constituie motiv de revizuire în sensul art. 509 alin. (1) pct. 1, motivele de revizuire fiind expres și limitativ prevăzute de lege. Aprecierea instanței este însă greșită deoarece societatea nu a invocat modul de interpretare și aplicare a art. 141 alin. (2) lit. f) și a) art. 141 alin. (3) Codul fiscal, ci faptul ca instanța s-a raportat la aceste temeiuri de drept deși, nici decizia de impunere, nici raportul de inspecție fiscala si nici acțiunea în anulare nu le-a prevăzut.

În drept, recurenta-reclamantă și-a motivat cererea de recurs pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Intimatele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au depus întâmpinări la cererea de recurs prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 22 noiembrie 2018 s-a fixat inițial termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 14 ianuarie 2020, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 10 decembrie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte, trecând la analiza motivelor de casare, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta-reclamantă constată că acesta este neîntemeiat.

În fapt, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta apreciază că instanța nu răspunde criticilor formulate prin cererea de revizuire. Analizând sentința recurată apreciază că aceasta respectă întru totul prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, conform căruia instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, prin raportare la critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că nu pot fi identificate aspecte contradictorii, ori argumente străine de natura pricinii în considerentele sentinței recurate, prima instanță pronunțând o hotărâre care s-a raportat la argumentele prezentate de părți și la textele de lege aplicabile în materie.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întemeiat pe faptul că prin hotărârea recurată, instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 509 alin. (1) C. proc. civ. fapt ce atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

În promovarea cererii de revizuire, recurenta-revizuientă a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. apreciind că instanța care a pronunțat sentința nr. 131/21.05.2014 s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, ori a dat mai mult decât s-a cerut.

În argumentarea acestui motiv de revizuire, revizuienta a arătat că temeiul de drept reținut de instanța pentru neacordarea dreptului de deducere a TVA și anume dispozițiile art. 141 alin. (3) raportat la art. 141 alin. (2) lit. f) Codul fiscal, este consemnat eronat în hotărârea a cărei revizuire se cere. Aceasta a mai susținut că acest temei de drept în jurul căreia s-a constituit întreaga motivare a instanței prin care s-a respins acțiunea societății revizuente, nu se regăsește în decizia de impunere și nici în raportul de inspecție fiscală.

Or, instanța prin sentința recurată a arătat la rândul său că în niciunul dintre actele administrative contestate nu se motivează de către organul fiscal neacordarea dreptului de deducere a T.V.A. în baza art. 141 alin. (3) raportat la art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal și nici societatea nu și-a întemeiat acțiunea în anulare pe dispozițiile articolelor mai sus invocate, motive pentru care aceste aspecte nu au făcut obiectul acțiunii introductive.

În speță, raționamentul juridic al instanței care pronunță o hotărâre și care uzitează în argumentele sale și de alte temeiuri legale decât cele invocate de părți, nu poate fi privit ca o derogare de la prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. care stabilesc limitele procesului și principiul disponibilității. Sub același aspect, atâta timp cât instanța care soluționează cauza se pronunță asupra cererilor formulate de părți și nu se pronunță asupra a ceva ce nu s-a cerut, invocarea unui temei legal în cuprinsul motivării nu poate fi încadrat ca o încălcare a principiului disponibilității, care să atragă admiterea cererii de revizuire.

Înalta Curte subliniază că revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ., prevederile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare.

În mod corect a arătat instanța investită cu cererea de revizuire că, motivele de revizuire sunt nefondate, întrucât instanța de fond a respectat principiul disponibilității și s-a pronunțat asupra tuturor cererilor formulate în proces, analizând astfel toate motivele de nelegalitate invocate de revizuentă cu privire la toate actele administrative contestate.

Totodată instanța de recurs apreciază că instanța în analiza susținerilor revizuentei, a reținut în mod corect că aceasta invocă o presupusă aplicare sau interpretare greșită a unor norme de drept material, or aceste aspecte nu constituie motiv de revizuire în sensul art. 509 alin. (1) pct. 1, motivele de revizuire fiind expres și limitativ prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că, atât prin cererea de revizuire, cât și prin cererea de recurs, revizuienta aduce argumente ce au caracterul unor apărări pe fondul cauzei, astfel că acțiunile sale lasă impresia că în fapt solicită o reanalizarea a argumentelor instanței, care au condus la soluția pronunțată, or, acest lucru nu se poată face având în vedere că motivele prezentate nu se circumscriu condițiilor de promovare a revizuirii, prevăzute de art. 509 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurenta-revizuientă subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., și, în baza art. 496 C. proc. civ., urmează să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator C. împotriva sentinței nr. 237 din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2019.