ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5241/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției a solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 2201/C, emis de Ministerul Justiției în ceea ce o privește, cu privire la cuantumul sporului aferent titlului de doctor, emiterea unui alt ordin de salarizare, prin includerea în indemnizația de încadrare a sumei corespunzătoare sporului pentru deținerea titlului de doctor în cuantum de 15% din indemnizația brută lunară de încadrare, repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor la care are dreptul, respectiv restituirea pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care este îndreptățită și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 975 din 6 martie 2018, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondată.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată ca sentința este vădit nelegala și cuprinde afirmații contrare adevărului.

Prin chiar noțiunea de spor, legiuitorul ar fi trebuit să aibă în vedere un adaos procentual al indemnizației/soldei/salariului de bază al salariatului care deține titlul științific de doctor și nu al salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată.

După cum se poate observa salariul de bază minim brut pe țară reprezintă o garanție a plății unor drepturi de bază, minime, în raporturi dintre salariații care au încheiat un contract de muncă și sunt reprezentați de organizații sindicale, ceea ce nu este cazul magistraților care sunt numiți în funcție prin Decretul Președintelui României, nu au un contract de muncă, ci sunt salarizați în baza legii și le este interzisă prin lege organizarea în asociații sindicale care să poată să le reprezinte interesele la negocierea prevăzută de art. 164 din legea nr. 53/2003.

Pe de altă parte, procentul de 50 % din cuantumul salariului minim este motivant doar pentru categoriile de salariați ale căror drepturi se situează la limita inferioară și nu și pentru cei care au un salariu mai mare stabilit, conform legii în funcție de natura muncii prestate și restricțiile sociale impuse.

Deși stabilirea unui cuantum egal pentru toți deținătorii titlului de doctor aparent ar fi nediscriminatorie, trebuie observat că discriminarea se produce la nivelul categoriilor profesionale care încasează un salariu mai mare celui minim garantat în plată de 1450 RON lunar,

Discriminarea dintre deținătorii titlurilor de doctor pe criteriul cuantumului drepturilor salariate încasate și implicit al categoriilor profesionale este în contradicție atât cu art. 4 din Constituția României, privind egalitatea între cetățeni, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 41, privind dreptul la muncă și protecție socială din același act normativ, fiind de natură a afecta statutul acestei profesii astfel cum este reglementat în art. 124,125 din Constituție.

Or, încălcarea principiului egalității se reflectă prin descurajarea anumitor categorii profesionale de a urma cursurile doctorale si încurajarea unor alte categorii de salariați, în acest mod fiind subminat chiar statutul categoriei profesionale din care facem parte.

Trebuie menționat că problema modului de reglementare a sporului de doctorat a fost supusă analizei Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, care a pronunțat decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016 privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 30 alin. (6) și art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 și art. 8 din anexa nr. 5 a Legii nr. 63/2011, în litigiile ce au ca obiect acordarea de către angajator a unor despăgubiri rezultate din discriminarea la care sunt supuse persoanele care au dobândit titlul de doctor după data de 1 ianuarie 2010, despăgubiri echivalente cu cuantumul sporului aferent acestui titlu, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.002 din 13 decembrie 2016.

Astfel, la punctul 43 din Decizia nr. 21/2016, s-a menționat că " legea nr. 193/2016 nici nu putea să statueze un alt mod, pentru că ar fi încălcat dispozițiile cu valoare de principiu din legile-cadru de salarizare nr. 330/2009, nr. 284/2010 și nr. 285/2010.

Se mai susține că instanța s-a pronunțat de la primul termen de judecată, iar cu ocazia motivării a observat solicitarea de la punctul I din acțiune și a motivat în sensul că s-a cerut sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

Recurenta mai precizează că ordinul atacat încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești pe care o deține, prin care s-a dispus acordarea drepturilor bănești aferente sporului pentru titlul de doctor atât pentru trecut cât și în continuare, pentru viitor (sentința civila nr. 1491 din 13.05.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015).

Anulând drepturile dobândite pe calea unor hotărâri judecătorești, Ministerul Justiției prin ordinul atacat a încălcat autoritatea de lucru judecat, actul administrativ fiind de natură a afecta actul de justiție și astfel puterea executivă și cea legislativă interferează și afectează în mod evident puterea judecătorească. Instanța nu a analizat aceasta hotărâre, care conform art. 430 din C. proc. civ. se bucură de puterea lucrului judecat și a judecat cauza ca și cum această putere de lucru judecat nu ar exista.

Nici argumentele de la punctul IV din acțiune nu au fost analizate de instanța de judecata. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Cap. VIII al Anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice "Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat.", iar potrivit art. 5 din același act normativ "Judecătorii... beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare."

Dispozițiile legale citate anterior prevăd în mod expres și distinct trei categorii de sporuri, având trei valori diferite, respectiv sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de până la 15% din salariul de bază, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25% și sporul pentru păstrarea confidențialității de până la 5%.

Contrar acestor prevederi legale absolut clare, prin ordinul contestat nu s-a indicat în concret și defalcat cota procentuală acordată fiecărui salariat pentru fiecare dintre cele trei categorii de sporuri, ci s-au indicat doar valorile numerice, ceea ce face imposibilă verificarea corectitudinii stabilirii drepturilor salariale.

În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere următoarele considerente.

Din actele și lucrările dosarului rezultă ca în mod corect instanța de fond a constatat că nu poate fi reținută discriminarea invocată de recurenta-reclamantă, întrucât legea nu discriminează, fiind invocate în acest sens Deciziile nr. 818, 819, 820 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale în care s-a statuat că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Totodată, Curtea de Apel București a reținut Decizia nr. 1325/4.12.2008 a Curții Constituționale, în care s-a constatat că înțelesul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional.

Conform art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională ori socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

Ca atare, dacă art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale oferă o protecție împotriva oricărei discriminări în exercițiul drepturilor și libertăților pe care Convenția le garantează, orice diferență de tratament nu semnifică, automat, încălcarea sa.

Diferența de tratament devine discriminare numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage și comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamate cu privire la încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1491/13.05.2016 pronunțată de Tribunalul Prahova, Înalta Curte constată că temeinic și legal nu a putut fi reținută de prima instanță, constatându-se că Ordinul ministrului justiției nr. 2201/C/2017 a fost emis în temeiul unei legi adoptată ulterior pronunțării hotărârii respective și care reglementează diferit acest drept. Suma compensatorie reprezentând sporul de doctor în drept, obținută prin sentința civilă nr. 1491/13.05.2016, a fost acordată ca urmare a constatării discriminării recurentei-reclamante prin raportare la ceilalți colegi care obținuseră acest drept temeiul O.U.G. nr. 27/2006, anterior abrogării sale prin Legea nr. 330/2009.

Curtea Constituțională a statuat că: "sporurile, premiile și alte stimulente reprezintă drepturi salariate suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate și garantate de Constituție, și că legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula" .

Înalta Curte are în vedere faptul că acordarea sporului, a sumei compensatorii sau a unei indemnizații pentru titlul științific de doctor este la libera apreciere a legiuitorului, care este în măsură să stabilească și condițiile și criteriile de acordare a unui asemenea beneficiu pentru persoanele care dețin titlul respectiv și prin urmare, modificarea cadrului legislativ nu poate fi considerată o încălcarea a drepturilor fundamentale sau a autorității de lucru judecat.

Potrivit art. 39 din Legea nr. 153/2017 privind aplicarea tranzitorie a legii, prevede în mod expres la alin 3. (devenit art. 5 după modificarea și completarea acestui act normativ), că "Sporul pentru titlul științific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deține titlul științific de doctor, indiferent de data obținerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14".

Ca atare, așa cum a reținut și Curtea de Apel București, aplicarea etapizată a legii a început la data de 1 iulie 2017 și a vizat în primul rând stabilirea sporului pentru titlul științific de doctor sub forma indemnizației lunare în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, ceea ce s-a concretizat în ceea ce o privește pe recurenta-reclamantă în emiterea ordinului contestat prin prezenta acțiune.

Nici critica privind faptul că instanța de fond nu a analizat punctul IV al cererii de chemare în judecată, privind celelalte sporuri avute în vedere la calcularea drepturilor salariale ale recurentei-reclamante, nu poate fi reținută.

În primul rând, capetele de cerere ale acțiunii au avut în vedere anularea OMJ nr. 2201/C/2017 cu privire la cuantumul sporului aferent titlului de doctor, emiterea unui alt ordin de salarizare prin includerea în indemnizația de încadrare a sumei corespunzătoare sporului pentru deținerea titlului de doctor în procent de 15% din indemnizația brută lunară de încadrare și repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor la care recurenta-reclamantă a considerat că avea dreptul.

Instanța de fond a reținut că art. 39 din Legea nr. 153/2017 nu prevede aplicarea etapizată cu privire la indemnizația pentru titlul științific de doctor, ci doar cu privire la salariul de bază, iar art. 38 alin. (2) din lege (care statuează că se mențin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcție/salarii lor de funcție și indemnizațiilor de încadrare), nu se aplică în ceea ce privește beneficiul acordat persoanelor care dețin titlul științific de doctor.

În acest sens, art. 1 din Ordinul ministrului justiției nr. 2201/C/31.08.2017, a cărui anulare este solicitată de către recurenta-reclamantă, prevede că începând cu data de 1.07/2017 judecătorii din circumscripția Curții de Apel Galați se reîncadrează în funcție cu menținerea cuantumului brut al indemnizației de încadrare și al sporurilor, iar art. 2 privește acordarea indemnizației pentru titlul științific de doctor începând cu aceeași dată.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererea de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte apreciază că această critică formulată în recurs nu poate fi primită,

Recurenta-reclamantă avea posibilitatea să formuleze cerere de completare a sentinței cu privire la acest aspect.

De asemenea, Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect, legal, starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 975 din 03 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2020.