ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6552/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 01.02.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat suspendarea executării Deciziei de recuperare a ajutorului de stat nr. 13583/16.11.2018 emise de Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală Ajutor de Stat.

Prin sentința nr. 63 din 13 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de suspendare a executării formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Ajutor de Stat, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 63 din 13 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, precum și a art. 10 din Capitolul I din Anexa II a H.G. nr. 1680/2008.

În esență, consideră că în speță este îndeplinită condiția cazului bine justificat, criticând argumentul instanței că sub acest aspect sunt necesare verificări suplimentare care ar conduce la prejudecarea fondului și apreciind că instanța putea verifica aparența creată prin probele administrate în cadrul procedurii de suspendare a executării.

Critică faptul că instanța nu a verificat aparențele privind determinarea perioadei de monitorizare, care ar fi putut conduce la un dubiu serios în privința legalității actului atacat.

Arată că potrivit dispozițiilor legale și Acordului de finanțare nr. x/29.07.2011, perioada de monitorizare a fost cuprinsă între 31.12.2013 și 31.12.2018, întrucât data finalizării investiției este 31.12.2013, cu atât mai mult cu cât și plata ajutorului de stat a fost efectuată la data de 25.07.2013, iar după această plată, prin H.G. nr. 994/2013 numărul certificatelor verzi acordate a fost redus de la 6 la 3 certificate pentru fiecare MWh produs și livrat producătorilor de energie.

Mai mult, prin Legea nr. 23/2014 s-a amânat temporar tranzacționarea certificatelor verzi până la data de 31 martie 2017.

Consideră că toate aceste aspecte demonstrează încălcarea principiului proporționalității la emiterea deciziei de recuperare, cu neobservarea schimbărilor de ordin legislativ și economic.

Referitor la condiția pagubei iminente, arată că și aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere că Decizia de recuperare a ajutorului de stat nr. 13583/16.11.2018 a devenit executorie în anul 2018, când situațiile financiar-contabile ale recurentei-reclamante nu erau încă definitivate, activitatea societății fiind în desfășurare.

Susține că în fața primei instanțe a invocat autoritatea de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 1559 din data de 30.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 1593/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, având în vedere faptul că în dosarul anterior menționat suma de recuperat era semnificativ mai mică și, prin urmare, întrucât în dosarul pendinte este vorba de o sumă mai mare, cu atât mai mult suma de recuperat este capabilă să îi producă o pagubă iminentă.

Precizează că executarea silită a sumei de 10.898.408,78 RON ar bloca activitatea societății, cu consecințe ireversibile asupra patrimoniului acesteia, fiind posibilă chiar intrarea societății în procedura insolvenței.

Deși a fost legal citat, intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat suspendarea executării Deciziei de recuperare a ajutorului de stat nr. 13583/16.11.2018 emise de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Ajutor de Stat.

Înalta Curte constată că pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ este necesar să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit la art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită la art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În dreptul administrativ român operează, cu titlu de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a opera suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe cel puțin un indiciu temeinic de nelegalitate a acestuia.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să poată fi distinsă cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că, în cadrul procedurii suspendării executării actelor administrative, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului.

Prin urmare, instanța poate aprecia drept necesară o asemenea măsură când se oferă suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, la o examinare sumară a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc.

Reținând aspectele de mai sus, Înalta Curte constată că prima instanță a apreciat în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, având în vedere că pentru a se verifica o eventuală depășire a perioadei de monitorizare, care se calculează prin raportare la data finalizării investiției, se impun a fi făcute verificări ce ar conduce la prejudecarea fondului.

De asemenea, în ceea ce privește critica privind aplicarea principiului proporționalității, Înalta Curte reține că aceasta vizează eminamente fondul litigiului, astfel că un asemenea aspect nu se poate verifica decât în cadrul acțiunii în anulare, respectiv după analizarea tuturor împrejurărilor de fapt și după administrarea unui probatoriu adecvat.

Astfel, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă în susținerea condiției cazului bine justificat depășesc limitele procedurii sumare a suspendării de executare, aspectele invocate neputând fi decelate doar printr-o verificare a aparenței dreptului, ci necesită o evaluare de fond, precum și administrarea unui probatoriu adecvat, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei, presupunând o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte și prevederi legale invocate de către părți.

Prin urmare, având în vedere cele anterior reținute, se constată că în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, cerută de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 drept condiție pentru suspendarea executării actului administrativ.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, Înalta Curte constată, în acord cu cele reținute de către instanța de fond, că nici aceasta nu este îndeplinită, întrucât deși recurenta-reclamantă invocă blocarea activității societății și chiar posibilitatea intrării acesteia în procedura insolvenței, nu a făcut nicio dovadă a celor susținute.

Referitor la critica recurentei-reclamante cu privire la autoritatea de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 1559 din data de 30.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reținută, având în vedere că obiectul dosarului de mai sus l-a constituit suspendarea executării unor alte acte administrative, condițiile pagubei iminente și cazului bine justificat fiind apreciate în raport cu actele atacate în respectivul dosar și cu circumstanțele incidente la momentul formulării cererii de suspendare a executării.

De asemenea, nici cuantumul sumei de recuperate nu reprezintă în sine un element exclusiv de luat în calcul atunci când se analizează condiția pagubei iminente, ci se coroborează cu celelalte circumstanțe ale cauzei.

Cu alte cuvinte, faptul că o instanță a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile cazului bine justificat și pagubei iminente față de aceeași societate, dar cu privire la alte acte administrative, nu poate conduce la reținerea în speță a autorității de lucru judecat în sensul art. 430 C. proc. civ., nefiind vorba de o chestiune litigioasă care să fi fost dezlegată prin hotărârea invocată și, mai mult, nu este vorba nici despre fondul procesului, vreo excepție procesuală ori asupra oricărui alt incident, astfel cum se arată în art. 430 C. proc. civ., ci, în speță este vorba despre aprecierea instanței cu privire la îndeplinirea unor condiții necesare pentru a se lua măsura suspendării executării unui act administrativ, măsură ce are caracter temporar.

De altfel, având în vedere că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției cazului bine justificat, nici nu se mai impune analizarea condiției pagubei iminente, aceasta neputând fi analizată în lipsa existenței unui caz bine justificat, întrucât pentru a putea opera suspendarea executării actului administrativ se impune ca cele două condiții să fie îndeplinite în mod cumulativ, astfel cum prevăd dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Aceeași concluzie, în sensul necesității îndeplinirii cumulative a celor două condiții, se desprinde și din Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniștri din 13 septembrie 1989, care face vorbire despre posibilitatea adoptării unor măsuri de protecție provizorii în măsura în care executarea actului administrativ este susceptibilă de a provoca anumite daune severe și dacă există un caz prima-facie împotriva valabilității actului, elemente care își găsesc reflectarea și în legislația internă, respectiv în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și care au fost analizate în speța de față.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 63 din 13 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 63 din 13 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 decembrie 2019.