ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6391/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 08 mai 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 15878/3/2007, reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București a chemat în judecată pe pârâtul Orașul Buftea prin Primar, solicitând să fie obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Buftea, str. S. nr. 3, județ Ilfov, format din teren în suprafață de aproximativ 15.000 mp, construcție «Clădire sediu EGC» și construcție «Clădire garaj EGC», cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 957 din data de 04 iunie 2009, Tribunalul București a respins acțiunea formulată de reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București în contradictoriu cu pârâtul Orașul Buftea prin Primar, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut faptul că terenul în suprafață de 12.230 mp, identificat prin raportul de expertiză topografică, situat în Buftea, str. S. nr. 3, județ Ilfov a fost trecut în administrarea directă a Secției de Gospodărie Comunală Buftea, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 1973 a fostului Consiliu Popular al Orașului Buftea. Prin Decizia nr. 90 din 26 ianuarie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București a fost aprobată trecerea Secției de Gospodărie Comunală Buftea din componența Administrației domeniului public a Consiliului popular provizoriu al Sectorului Agricol Ilfov în subordinea Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală.

Potrivit art. 1 alin. (2) din această decizie, "trecerea se face cu activul și pasivul stabilit pe baza de bilanț încheiat la 31 decembrie 1981". În bilanțul contabil încheiat la data de 31 decembrie 1981, la rubrica "valoare de inventar a mijloacelor fixe" (contul 100) sunt incluse ca mijloace fixe clădirea garaj cu număr inventar 1043 și clădirea sediu cu număr inventar 1120. Astfel, ca efect al Deciziei nr. 90 din 26 ianuarie 1982, toate bunurile aflate în activul fostei Secții de Gospodărie Comunală Buftea (inclusiv cele ce fac obiectul prezentei acțiuni) au trecut în patrimoniul Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală. În temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale Primăria Municipiului București a emis Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990 de înființare a Regiei Autonome de Distribuție a Energiei Termice București - R.A.D.E.T.

"prin reorganizarea Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală". Reclamanta a pretins că dovada dreptului său de proprietate o constituie dispozițiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 și art. 3 din Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului București, motivat de faptul că R.A.D.E.T. București este proprietara bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu constituit prin preluarea întregului activ și pasiv al fostului Grup al întreprinderilor de Gospodărie Comunală, de faptul că aceste bunuri revendicate nu au făcut parte din lista de bunuri predată Primăriei Orașului Buftea în anul 2000, devenite proprietate publică, precum și de faptul că prin declarațiile de impunere a achitat impozite și taxele aferente acestor imobile.

Astfel, la data de 02 aprilie 2000, R.A.D.E.T. București a predat Primăriei Orașului Buftea bunurile din domeniul public aflate în administrarea sa directă, aferente sistemului public de alimentare cu apă și canalizare, devenite proprietate publică a orașului Buftea, conform dispozițiilor Legii nr. 69/1991, H.G. nr. 113/1992, H.C.G.M.B. nr. 144/1997 și Legii nr. 213/1998, însă în procesul-verbal de predare-primire bunurile imobile revendicate nu figurează. În același sens sunt și prevederile contractului de predare-primire nr. 4285 din 04 mai 2000 încheiat cu Primăria Orașului Buftea, prin care au fost predate în administrare utilitățile de gospodărie comunală proprietate publică de interes local din Orașul Buftea.

Nici în anexa 1 a acestui document - mijloace fixe - nu sunt cuprinse bunurile revendicate întrucât acestea nu fac parte din domeniul public al pârâtei, ci se află în proprietatea privată a reclamantei. Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală pornită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate deoarece titularul său, pe lângă recunoașterea dreptului, pretinde și restituirea bunului. În cazul în care pârâtul invocă, la rândul său, un titlu de proprietate, revine instanței sarcina de a compara titlurile opuse de părți, dând preferință aceleia ce are un titlu mai caracterizat.

În ceea ce privește titlul de proprietate al reclamantei, instanța a reținut, pe de o parte, că, așa cum reiese din actele aflate la dosar, anterior anului 1990, reclamanta a avut doar un drept de administrare și nu un drept de proprietate, acesta fiind transmis prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 1973 a fostului Consiliu Popular al Orașului Buftea. Această situație de fapt este atestată și de Registrul cadastral al orașului Buftea de la 01 ianuarie 1990, unde la pozițiile 126 și 127 figurează ca posesor și nu ca proprietar Secția de Gospodărire o orașului, cu o suprafață totală pe care o posedau de 12.288 mp. Prin urmare, la data apariției Legii nr. 15/1990 și Deciziei nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului București prin care se înființează Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București - R.A.D.E.T.

"prin reorganizarea Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală", reclamanta a dobândit activul și pasivul fostei societăți, însă în activul său a intrat doar dreptul de administrare asupra acestor bunuri, neoperând și transferul dreptului de proprietate. De altfel, art. 5 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său", nu poate fi interpretat decât în sensul că bunurile aflate în patrimoniul fostelor societăți trec în patrimoniul noilor regii autonome înființate, termenul de proprietate utilizat de lege neavând semnificația unei transformări a unui drept de folosință în drept de proprietate, neputând fi transformat regimul juridic al unui drept de proprietate publică în drept de proprietate privată.

Susținerea reclamantei că a achitat taxele și impozitele aferente proprietății și că în evidența serviciului de Taxe și Impozite a Primăriei orașului Buftea figurează ca proprietară nu corespunde realității, deoarece, începând cu anul 1998, în declarațiile de impunere privind impozitul pe clădiri, reclamanta menționează că taxa este pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, rezultând faptul că nu este proprietară, ci și-a păstrat calitatea de administrator. În ceea ce privește titlul de proprietate al pârâtei, instanța a reținut că acesta este dovedit prin natura obiectului dreptului de proprietate, fiind de utilitate publică și dat în administrarea reclamantei.

Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse în anexa 1 pct. III.4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia "rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor". Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

Alin. (4) al aceluiași articol prevede că domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexa și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean. În anexa nr. III se prevede că domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit, printre altele, din rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente. Bunurile în litigiu fac parte din categoria bunurilor pe care Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia le încadrează în domeniul public al orașelor, municipiilor și comunelor.

Regula este că bunurile din domeniul public aparțin unităților administrativ-teritoriale, numai în mod excepțional acestea aparțin statului și numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Art. 72 din Legea nr. 69/1991 prevede că aparțin domeniului public de interes local sau județean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public și nu au fost declarate de interes național. În concluzie, s-a reținut că bunurile revendicate nu fac parte din categoriile menționate de Constituție în art. 136 ca fiind domeniu public și nici din categoriile menționate la pct. 1 din anexa Legii nr. 213/1998. Totodată, Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale definește sfera bunurilor din domeniul public al unității administrativ-teritoriale.

Potrivit acestui text de lege aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu au fost declarate de interes național. Conform art. 121 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, constituie patrimoniu al unității administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial. Potrivit art. 122 din același act normativ, aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național.

Conform art. 2 din Legea nr. 326/2001 a serviciilor de gospodărie comunală, serviciile publice de gospodărire comunală reprezintă ansamblul activităților și acțiunilor de utilitate și de interes local, desfășurate sub autoritatea administrației publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică prin care se asigură alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate și pluviale, salubrizarea localităților etc. Legea nr. 326/2001, în art. 3 alin. (2), arată că sistemele publice de gospodărire comunală, inclusiv terenurile aferente, fiind de folosință, interes sau utilitate publică, aparțin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public sau privat al unităților administrativ-teritoriale.

Bunurile revendicate, așa cum se arată în dispozițiile legale invocate anterior, sunt declarate de către lege ca aparținând domeniului public al unităților administrativ teritoriale, în speță, Orașului Buftea. Totodată, pârâtul a făcut dovada că prin H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor din județul Ilfov, în articol unic, se atestă apartenența la domeniul public al județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor din Județul Ilfov a bunurilor cuprinse în anexele 1-40, care la pozițiile 18, 19, 20 figurează clădire sediu EGC, clădire garaj EGC și terenul sediu EGC, ca fiind proprietate publică a orașului Buftea.

Mai mult, pârâtul și-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestor bunuri prin încheierea nr. 60949 din 10 iunie 2009 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară, așa cum reiese din extrasul de carte funciară nr. X a Orașului Buftea, fiind opozabil terților de la data înscrierii. De asemenea, instanța a reținut că excepția de nelegalitate a H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov, anexa 1 pct. 18, 19, 20, invocată de reclamantă, a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Sentința nr. 122 din 16 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2417 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Faptul că bunurile revendicate nu figurează în procesul-verbal de predare-primire întocmit la data de 02 aprilie 2000 între Primăria orașului Buftea și R.A.D.E.T.

București nu poate constitui susținerea legală a dreptului de proprietate invocat asupra imobilelor, din moment ce pârâtul a făcut dovada dreptului de proprietate atât ex lege, prin natura bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate, cât și prin H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov. Prin urmare, instanța a reținut că reclamanta nu a dobândit un drept de proprietate, ci doar un drept real, care nu este dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, ci un drept real principal derivat din dreptul de proprietate, opozabil tuturor cu excepția titularului dreptului de proprietate, reprezentat prin autoritatea publică, între ei născându-se raporturi juridice administrative, acesta putând fi revocat de către titularul dreptului de proprietate.

Prin Decizia civilă nr. 84 din 25 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Criticile apelantei-reclamante vizează, în esență, greșita lămurire a situației de fapt și de drept invocate în susținerea cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei de a restitui în deplină proprietate și posesie un imobil situat în orașul Buftea, str. S. nr. 3, județ Ilfov, format din teren de aproximativ 15.000 mp, construcție «Clădire sediu EGC» și construcție «Clădire garaj EGC».

Pornind de la definiția clasică a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art 480 C. civ., anume acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, Curtea a constatat că reclamantul care se pretinde proprietar neposesor trebuie să dovedească, în primul rând, existența dreptului său real, iar mai apoi, situația de fapt a posesiei actuale asupra bunului său de către pârât care, poate, la rândul său, opune sau nu un titlu de proprietate. Pentru această situație de afirmare a două titluri de proprietate asupra bunului revendicat, jurisprudența a consacrat anumite reguli de soluționare a acțiunii în revendicare, urmând a avea câștig de cauză, după compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile, cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

În ipoteza în care numai o parte are titlu de proprietate, soluția diferă: dacă reclamantul are titlul care provine de la un terț, iar posesia pârâtului este ulterioară datei titlului, atunci câștigă reclamantul; dacă pârâtul este cel care deține titlul, atunci acțiunea reclamantului va fi respinsă. În cauză, părțile se găsesc în această ultimă situație. Cât privește condiția posesiei pârâtului asupra imobilului, Curtea a considerat că aceasta este îndeplinită. Deși nu se arată în mod clar momentul de timp și împrejurările de fapt în care reclamanta a pierdut posesia bunului, limitându-se la afirmația că în anul 2006, în urma unei licitații, serviciul public de alimentare cu apă și de canalizare al orașului Buftea a fost concesionat unei societăți comerciale care a intrat în stăpânirea bunurilor revendicate, se poate prezuma producerea acestui fapt.

Astfel, acceptând ideea că reclamanta a deținut bunurile până la licitația din 2006, se lămurește motivul pentru care acestea nu au fost incluse în procesul-verbal de predare-primire a patrimoniului aferent sistemului de alimentare cu apă și canalizare devenit proprietate publică a orașului Buftea, conform Legii nr. 69/1991 și a Legii nr. 213/1998, semnat la 02 aprilie 2000 între reprezentanții R.A.D.E.T. și primarul Orașului Buftea. La data de 29 martie 2000, R.A.D.E.T. a încheiat cu municipalitatea contractul de administrare a utilităților de gospodărie comunală, cu durata de 10 ani. Prin urmare, a folosit imobilele revendicate, destinate serviciului deținut în administrare, în mod continuu până în 2006, în calitate de administrator, iar la momentul în care autoritatea publică a concesionat serviciul public altui operator, acesta din urmă a preluat posesia și folosința bunului.

Un alt argument în sensul celor afirmate de Curte este și faptul reclamanta plătea taxe și impozite locale aferente bunului proprietate de stat începând cu anul 1998, după cum rezultă din certificatele depuse la dosar. Cât privește dreptul de proprietate și titlul constatator, Curtea a considerat corectă concluzia tribunalului: bunurile aparțin pârâtului, fiind supuse regimului proprietății publice atestată ca atare prin H.G. nr. 930/2002, identificate la pozițiile 18, 19 și 20 din anexe.

Împrejurarea învederată de apelantă, în sensul că acest ansamblu imobiliar s-a aflat în administrarea directă a Secției de Gospodărie Comunală Buftea începând cu anul 1973, respectiv 1979, când au fost date în folosință construcțiile, figurând în patrimoniul societății la categoria "mijloace fixe" din 1981 nu este suficientă pentru ca, unită cu prevederea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 ("Regia autonomă este proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său"), să conducă la existența dreptului de proprietate în patrimoniul regiei. Legea este considerată mod de dobândire a proprietății, însă norma juridică citată nu face dovada titlului de proprietate, titlu care, pe temeiul Legii nr. 15/1990, se obținea în procedura reglementată de H.G.

nr. 834/1991. Chiar și așa, certificat de atestare a dreptului de proprietate se putea obține numai pentru imobilele aflate în proprietatea regiei autonome, nu și pentru cele aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ teritoriale și deținute în administrare, conform art. 135 alin. (5) din Constituția nerevizuită, cum este cazul în speță. Prin urmare, apelanta nu deține un titlu de proprietate, iar în prezent, bunurile în litigiu se găsesc în proprietatea publică a Orașului Buftea, ceea ce presupune că sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, consecința fiind aceea a netemeiniciei acțiunii în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., după cum corect a arătat tribunalul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București. După expunerea situației imobilului se susține că, fără putință de tăgadă, bunurile revendicate au trecut în patrimoniul recurentei reclamante și, în niciun caz, așa cum în mod netemeinic și nelegal a arătat instanța de apel, în administrarea acesteia. Potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 și art. 3 din Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului București, R.A.D.E.T. București este proprietara bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu constituit prin preluarea întregului activ și pasiv al fostului Grup al întreprinderilor de gospodărie comunală.

Prin urmare și bunurile imobile revendicate au trecut în proprietatea R.A.D.E.T. La data de 02 aprilie 2000 R.A.D.E.T. București a predat Primăriei Orașului Buftea bunurile din domeniul public aflate în administrarea sa directă aferente sistemului public de alimentare cu apă și canalizare, devenite proprietate publică a orașului Buftea conform dispozițiilor Legii nr. 69/1991, H.G. nr. 113/1992, HCGMB nr. 144/1997 și Legii nr. 213/1998. În procesul-verbal de predare-primire bunurile imobile revendicate nu figurează, întrucât acestea fac parte din patrimoniul Regiei ca bunuri aflate în proprietate privată conform Legii nr. 15/1990. Contrar motivării instanței de judecată, de vreme ce bunurile revendicate nu au fost cuprinse în categoria bunurilor care se aflau în administrarea recurentei (bunuri care au fost predate intimatei) este foarte clar că bunurile a căror revendicare se solicită făceau parte din proprietatea recurentei reclamante.

În același sens sunt și prevederile Contractului de predare-primire nr. 4285 din 04 mai 2000 încheiat cu Primăria Orașului Buftea prin care au fost predate în administrare utilitățile de gospodărie comunală proprietate publică de interes local din Orașul Buftea. Nici în anexa 1 a acestui document - mijloace fixe - nu sunt cuprinse bunurile revendicate, întrucât acestea nu fac parte din domeniul public al pârâtei, ci se află în proprietatea privată a recurentei. O dovadă a celor susținute o constituie și faptul că bunurile revendicate sunt cuprinse în evidența contabilă a Regiei și aceasta a achitat taxele și impozitele aferente. În evidența serviciului de taxe și impozite a Primăriei orașului Buftea recurenta figurează ca proprietară a imobilelor revendicate.

În anul 2006 serviciul de alimentare cu apă și canalizare al orașului Buftea a fost concesionat prin licitație publică unei alte societăți comerciale. Deși intimata nu are niciun drept real sau de folosință (ca drept de creanță) asupra imobilelor, aceasta a facilitat ocuparea lor de către concesionarul serviciului public de alimentare cu apă și canalizare, arogându-și calitatea de proprietar. În consecință, așa cum s-a arătat, chiar dacă bunurile imobile se află în proprietatea recurentei reclamante, după încetarea raporturilor comerciale cu intimata, aceasta împiedică în mod nejustificat exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Buftea, str. S. nr. 3, județul Ilfov.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed: Principala critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate constă în aceea că, în soluționarea acțiunii în revendicare pendinte, instanța de apel a stabilit în mod greșit că bunurile revendicate nu au trecut în patrimoniul recurentei reclamante, ci doar în administrarea acesteia. În acest sens se susține că potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 și art. 3 din Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului București, R.A.D.E.T. București este proprietara bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu constituit prin preluarea întregului activ și pasiv al fostului Grup al întreprinderilor de gospodărie comunală.

Prin urmare și bunurile imobile revendicate au trecut în proprietatea R.A.D.E.T. București. Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, "Regia autonomă este proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său". În speță s-a lămurit pe deplin faptul că anterior anului 1990, recurenta reclamantă R.A.D.E.T. București a avut doar un drept de administrare și nu un drept de proprietate asupra imobilelor revendicate, acesta fiind transmis prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 1973 a fostului Consiliu Popular al Orașului Buftea. Această situație de fapt este atestată și de Registrul cadastral al orașului Buftea de la 01 ianuarie 1990, unde la pozițiile 126 și 127 figurează ca posesor și nu ca proprietar Secția de Gospodărie Comunală a orașului, cu o suprafață totală pe care o posedau de 12.288 mp.

Prin urmare, la data apariției Legii nr. 15/1990 și Deciziei nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei municipiului București, prin care s-a înființat Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București - R.A.D.E.T. "prin reorganizarea Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală", recurenta reclamantă a dobândit activul și pasivul fostei societăți, însă în activul său a intrat doar dreptul de administrare asupra acestor bunuri, neoperând și transferul dreptului de proprietate. În acest sens, în mod corect a statuat instanța anterioară că legea este considerată un mod de dobândire a proprietății, însă norma juridică citată nu face dovada titlului de proprietate, titlu care, pe temeiul Legii nr. 15/1990, se obținea în procedura reglementată de H.G.

nr. 834/1991. Chiar și așa, certificat de atestare a dreptului de proprietate se putea obține numai pentru imobilele aflate în proprietatea regiei autonome, nu și pentru cele aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ teritoriale și deținute în administrare, conform art. 135 alin. (5) din Constituția nerevizuită, cum este cazul în speță. Susținerea recurentei reclamante că bunurile imobile revendicate nu au figurat în procesul-verbal de predare-primire încheiat la 02 aprilie 2000 între R.A.D.E.T.

București și Primăria Orașului Buftea, prin care s-au predat bunurile din domeniul public aflate în administrarea sa directă aferente sistemului public de alimentare cu apă și canalizare, devenite proprietate publică a orașului Buftea, sau în Contractul de predare-primire nr. 4285 din 04 mai 2000 încheiat cu Primăria Orașului Buftea, prin care au fost predate în administrare utilitățile de gospodărie comunală proprietate publică de interes local din Orașul Buftea, pentru că acestea făceau parte din proprietatea recurentei reclamante, nu face dovada nici a dreptului de proprietate, nici a titlului proprietății asupra acestora.

De asemenea, susținerea recurentei reclamante că a achitat taxele și impozitele aferente proprietății și că în evidența serviciului de Taxe și Impozite a Primăriei orașului Buftea figurează ca proprietară, nu corespunde realității, deoarece, începând cu anul 1998, în declarațiile de impunere privind impozitul pe clădiri, reclamanta menționează că taxa este pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, rezultând faptul că nu este proprietară, ci și-a păstrat calitatea de administrator. Prin urmare, este corectă concluzia că recurenta reclamantă nu deține un titlu de proprietate, iar în prezent, bunurile în litigiu se găsesc în proprietatea publică a Orașului Buftea, ceea ce a condus la respingerea acțiunii în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București împotriva Deciziei civile nr. 84 din 25 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV