ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6391/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6391/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 08 mai

2007 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr.

15878/3/2007, reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice

București a chemat în judecată pe pârâtul Orașul Buftea prin Primar, solicitând

să fie obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în Buftea, str. S. nr. 3, județ Ilfov, format din teren în

suprafață de aproximativ 15.000 mp, construcție «Clădire sediu EGC» și

construcție «Clădire garaj EGC», cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 957 din data de 04 iunie 2009, Tribunalul București a respins acțiunea

formulată de reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice

București în contradictoriu cu pârâtul Orașul Buftea prin Primar, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut faptul că terenul în suprafață de 12.230

mp, identificat prin raportul de expertiză topografică, situat în Buftea, str.

S. nr. 3, județ Ilfov a fost trecut în administrarea directă a Secției de

Gospodărie Comunală Buftea, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 1973 a fostului

Consiliu Popular al Orașului Buftea.

Prin Decizia nr. 90

din 26 ianuarie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului București a fost aprobată trecerea Secției de Gospodărie Comunală

Buftea din componența Administrației domeniului public a Consiliului popular

provizoriu al Sectorului Agricol Ilfov în subordinea Grupului întreprinderilor

de Gospodărie Comunală. Potrivit art. 1 alin. (2) din această decizie,

"trecerea se face cu activul și pasivul stabilit pe baza de bilanț

încheiat la 31 decembrie 1981". În bilanțul contabil încheiat la data de

31 decembrie 1981, la rubrica "valoare de inventar a mijloacelor

fixe" (contul 100) sunt incluse ca mijloace fixe clădirea garaj cu număr

inventar 1043 și clădirea sediu cu număr inventar 1120.

Astfel, ca efect al

Deciziei nr. 90 din 26 ianuarie 1982, toate bunurile aflate în activul fostei

Secții de Gospodărie Comunală Buftea (inclusiv cele ce fac obiectul prezentei

acțiuni) au trecut în patrimoniul Grupului întreprinderilor de Gospodărie

Comunală.

În temeiul Legii nr.

15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și

societăți comerciale Primăria Municipiului București a emis Decizia nr. 1200

din 10 decembrie 1990 de înființare a Regiei Autonome de Distribuție a Energiei

Termice București - R.A.D.E.T. "prin reorganizarea Grupului

întreprinderilor de Gospodărie Comunală".

Reclamanta a pretins

că dovada dreptului său de proprietate o constituie dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 15/1990 și art. 3 din Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a

Primăriei Municipiului București, motivat de faptul că R.A.D.E.T. București

este proprietara bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu constituit prin

preluarea întregului activ și pasiv al fostului Grup al întreprinderilor de

Gospodărie Comunală, de faptul că aceste bunuri revendicate nu au făcut parte

din lista de bunuri predată Primăriei Orașului Buftea în anul 2000, devenite

proprietate publică, precum și de faptul că prin declarațiile de impunere a

achitat impozite și taxele aferente acestor imobile.

Astfel, la data de 02

aprilie 2000, R.A.D.E.T. București a predat Primăriei Orașului Buftea bunurile

din domeniul public aflate în administrarea sa directă, aferente sistemului

public de alimentare cu apă și canalizare, devenite proprietate publică a

orașului Buftea, conform dispozițiilor Legii nr. 69/1991, H.G. nr. 113/1992,

H.C.G.M.B. nr. 144/1997 și Legii nr. 213/1998, însă în procesul-verbal de

predare-primire bunurile imobile revendicate nu figurează. În același sens sunt

și prevederile contractului de predare-primire nr. 4285 din 04 mai 2000

încheiat cu Primăria Orașului Buftea, prin care au fost predate în administrare

utilitățile de gospodărie comunală proprietate publică de interes local din

Orașul Buftea. Nici în anexa 1 a acestui document - mijloace fixe - nu sunt

cuprinse bunurile revendicate întrucât acestea nu fac parte din domeniul public

al pârâtei, ci se află în proprietatea privată a reclamantei.

Acțiunea în

revendicare este acea acțiune reală pornită de proprietarul neposesor împotriva

posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a

dreptului de proprietate deoarece titularul său, pe lângă recunoașterea dreptului,

pretinde și restituirea bunului. În cazul în care pârâtul invocă, la rândul

său, un titlu de proprietate, revine instanței sarcina de a compara titlurile

opuse de părți, dând preferință aceleia ce are un titlu mai caracterizat.

În ceea ce privește titlul

de proprietate al reclamantei, instanța a reținut, pe de o parte, că, așa cum

reiese din actele aflate la dosar, anterior anului 1990, reclamanta a avut doar

un drept de administrare și nu un drept de proprietate, acesta fiind transmis

prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 1973 a fostului Consiliu Popular al Orașului

Buftea. Această situație de fapt este atestată și de Registrul cadastral al

orașului Buftea de la 01 ianuarie 1990, unde la pozițiile 126 și 127 figurează

ca posesor și nu ca proprietar Secția de Gospodărire o orașului, cu o suprafață

totală pe care o posedau de 12.288 mp.

Prin urmare, la data

apariției Legii nr. 15/1990 și Deciziei nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a

Primăriei Municipiului București prin care se înființează Regia Autonomă de Distribuție

a Energiei Termice București - R.A.D.E.T. "prin reorganizarea Grupului

întreprinderilor de Gospodărie Comunală", reclamanta a dobândit activul și

pasivul fostei societăți, însă în activul său a intrat doar dreptul de

administrare asupra acestor bunuri, neoperând și transferul dreptului de

proprietate. De altfel, art. 5 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia

"Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său", nu

poate fi interpretat decât în sensul că bunurile aflate în patrimoniul fostelor

societăți trec în patrimoniul noilor regii autonome înființate, termenul de

proprietate utilizat de lege neavând semnificația unei transformări a unui

drept de folosință în drept de proprietate, neputând fi transformat regimul

juridic al unui drept de proprietate publică în drept de proprietate privată.

Susținerea

reclamantei că a achitat taxele și impozitele aferente proprietății și că în

evidența serviciului de Taxe și Impozite a Primăriei orașului Buftea figurează

ca proprietară nu corespunde realității, deoarece, începând cu anul 1998, în

declarațiile de impunere privind impozitul pe clădiri, reclamanta menționează

că taxa este pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, rezultând faptul

că nu este proprietară, ci și-a păstrat calitatea de administrator.

În ceea ce privește

titlul de proprietate al pârâtei, instanța a reținut că acesta este dovedit

prin natura obiectului dreptului de proprietate, fiind de utilitate publică și

dat în administrarea reclamantei.

Astfel, potrivit

dispozițiilor cuprinse în anexa 1 pct. III.4 din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia "rețelele de

alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a

apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente fac parte

din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor". Conform art.

3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile

prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție, din cele stabilite în anexa care

face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit

legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite

de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de

lege. Alin. (4) al aceluiași articol prevede că domeniul public al comunelor,

al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III

din anexa și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca

atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege

bunuri de uz sau de interes public național ori județean.

În anexa nr. III se

prevede că domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este

alcătuit, printre altele, din rețelele de alimentare cu apă, canalizare,

termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu

instalațiile, construcțiile și terenurile aferente.

Bunurile în litigiu

fac parte din categoria bunurilor pe care Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia le încadrează în domeniul

public al orașelor, municipiilor și comunelor.

Regula este că

bunurile din domeniul public aparțin unităților administrativ-teritoriale,

numai în mod excepțional acestea aparțin statului și numai în cazurile expres și

limitativ prevăzute de lege. Art. 72 din Legea nr. 69/1991 prevede că aparțin

domeniului public de interes local sau județean toate bunurile care, potrivit

legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public și nu au fost

declarate de interes național.

În concluzie, s-a

reținut că bunurile revendicate nu fac parte din categoriile menționate de

Constituție în art. 136 ca fiind domeniu public și nici din categoriile

menționate la pct. 1 din anexa Legii nr. 213/1998.

Totodată, Legea nr.

215/2001 a administrației publice locale definește sfera bunurilor din domeniul

public al unității administrativ-teritoriale. Potrivit acestui text de lege

aparțin domeniului public de interes local sau județean bunurile care, potrivit

legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu au fost

declarate de interes național. Conform art. 121 din Legea nr. 215/2001 a

administrației publice locale, constituie patrimoniu al unității

administrativ-teritoriale bunurile mobile și imobile care aparțin domeniului public

al unității administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum și

drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial. Potrivit art. 122 din

același act normativ, aparțin domeniului public de interes local sau județean

bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes

public și nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național.

Conform art. 2 din

Legea nr. 326/2001 a serviciilor de gospodărie comunală, serviciile publice de

gospodărire comunală reprezintă ansamblul activităților și acțiunilor de

utilitate și de interes local, desfășurate sub autoritatea administrației

publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică

prin care se asigură alimentarea cu apă, canalizarea și epurarea apelor uzate

și pluviale, salubrizarea localităților etc.

Legea nr. 326/2001,

în art. 3 alin. (2), arată că sistemele publice de gospodărire comunală,

inclusiv terenurile aferente, fiind de folosință, interes sau utilitate

publică, aparțin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public sau

privat al unităților administrativ-teritoriale.

Bunurile revendicate,

așa cum se arată în dispozițiile legale invocate anterior, sunt declarate de

către lege ca aparținând domeniului public al unităților administrativ

teritoriale, în speță, Orașului Buftea.

Totodată, pârâtul a

făcut dovada că prin H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al

județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor din județul Ilfov, în

articol unic, se atestă apartenența la domeniul public al județului Ilfov,

precum și al orașelor și comunelor din Județul Ilfov a bunurilor cuprinse în

anexele 1-40, care la pozițiile 18, 19, 20 figurează clădire sediu EGC, clădire

garaj EGC și terenul sediu EGC, ca fiind proprietate publică a orașului Buftea.

Mai mult, pârâtul

și-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestor bunuri prin încheierea nr.

60949 din 10 iunie 2009 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară, așa

cum reiese din extrasul de carte funciară nr. X a Orașului Buftea, fiind

opozabil terților de la data înscrierii.

De asemenea, instanța

a reținut că excepția de nelegalitate a H.G. nr. 930/2002 privind atestarea

domeniului public al județului Ilfov, anexa 1 pct. 18, 19, 20, invocată de

reclamantă, a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Sentința nr. 122 din 16

ianuarie 2008 a Curții de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă prin

Decizia nr. 2417 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Faptul că bunurile

revendicate nu figurează în procesul-verbal de predare-primire întocmit la data

de 02 aprilie 2000 între Primăria orașului Buftea și R.A.D.E.T. București nu

poate constitui susținerea legală a dreptului de proprietate invocat asupra

imobilelor, din moment ce pârâtul a făcut dovada dreptului de proprietate atât

ex lege, prin natura bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate,

cât și prin H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului

Ilfov.

Prin urmare, instanța

a reținut că reclamanta nu a dobândit un drept de proprietate, ci doar un drept

real, care nu este dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, ci un

drept real principal derivat din dreptul de proprietate, opozabil tuturor cu

excepția titularului dreptului de proprietate, reprezentat prin autoritatea

publică, între ei născându-se raporturi juridice administrative, acesta putând

fi revocat de către titularul dreptului de proprietate.

Prin Decizia civilă

nr. 84 din 25 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Regia Autonomă de Distribuție

a Energiei Termice București.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Criticile

apelantei-reclamante vizează, în esență, greșita lămurire a situației de fapt

și de drept invocate în susținerea cererii de chemare în judecată având ca

obiect obligarea pârâtei de a restitui în deplină proprietate și posesie un

imobil situat în orașul Buftea, str. S. nr. 3, județ Ilfov, format din teren de

aproximativ 15.000 mp, construcție «Clădire sediu EGC» și construcție «Clădire

garaj EGC».

Pornind de la

definiția clasică a acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art 480

C. civ., anume acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia

bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, Curtea

a constatat că reclamantul care se pretinde proprietar neposesor trebuie să

dovedească, în primul rând, existența dreptului său real, iar mai apoi,

situația de fapt a posesiei actuale asupra bunului său de către pârât care,

poate, la rândul său, opune sau nu un titlu de proprietate. Pentru această

situație de afirmare a două titluri de proprietate asupra bunului revendicat,

jurisprudența a consacrat anumite reguli de soluționare a acțiunii în

revendicare, urmând a avea câștig de cauză, după compararea drepturilor

autorilor de la care provin titlurile, cel care a dobândit de la autorul al

cărui drept este preferabil. În ipoteza în care numai o parte are titlu de

proprietate, soluția diferă: dacă reclamantul are titlul care provine de la un

terț, iar posesia pârâtului este ulterioară datei titlului, atunci câștigă

reclamantul; dacă pârâtul este cel care deține titlul, atunci acțiunea

reclamantului va fi respinsă.

În cauză, părțile se

găsesc în această ultimă situație.

Cât privește condiția

posesiei pârâtului asupra imobilului, Curtea a considerat că aceasta este

îndeplinită. Deși nu se arată în mod clar momentul de timp și împrejurările de

fapt în care reclamanta a pierdut posesia bunului, limitându-se la afirmația că

în anul 2006, în urma unei licitații, serviciul public de alimentare cu apă și

de canalizare al orașului Buftea a fost concesionat unei societăți comerciale

care a intrat în stăpânirea bunurilor revendicate, se poate prezuma producerea

acestui fapt.

Astfel, acceptând

ideea că reclamanta a deținut bunurile până la licitația din 2006, se lămurește

motivul pentru care acestea nu au fost incluse în procesul-verbal de predare-primire

a patrimoniului aferent sistemului de alimentare cu apă și canalizare devenit

proprietate publică a orașului Buftea, conform Legii nr. 69/1991 și a Legii nr.

213/1998, semnat la 02 aprilie 2000 între reprezentanții R.A.D.E.T. și primarul

Orașului Buftea. La data de 29 martie 2000, R.A.D.E.T. a încheiat cu

municipalitatea contractul de administrare a utilităților de gospodărie

comunală, cu durata de 10 ani. Prin urmare, a folosit imobilele revendicate,

destinate serviciului deținut în administrare, în mod continuu până în 2006, în

calitate de administrator, iar la momentul în care autoritatea publică a

concesionat serviciul public altui operator, acesta din urmă a preluat posesia

și folosința bunului. Un alt argument în sensul celor afirmate de Curte este și

faptul reclamanta plătea taxe și impozite locale aferente bunului proprietate

de stat începând cu anul 1998, după cum rezultă din certificatele depuse la

dosar.

Cât privește dreptul

de proprietate și titlul constatator, Curtea a considerat corectă concluzia

tribunalului: bunurile aparțin pârâtului, fiind supuse regimului proprietății

publice atestată ca atare prin H.G. nr. 930/2002, identificate la pozițiile 18,

19 și 20 din anexe.

Împrejurarea

învederată de apelantă, în sensul că acest ansamblu imobiliar s-a aflat în

administrarea directă a Secției de Gospodărie Comunală Buftea începând cu anul

1973, respectiv 1979, când au fost date în folosință construcțiile, figurând în

patrimoniul societății la categoria "mijloace fixe" din 1981 nu este

suficientă pentru ca, unită cu prevederea art. 5 alin. (1) din Legea nr.

15/1990 ("Regia autonomă este proprietara bunurilor aflate în patrimoniul

său"), să conducă la existența dreptului de proprietate în patrimoniul

regiei. Legea este considerată mod de dobândire a proprietății, însă norma

juridică citată nu face dovada titlului de proprietate, titlu care, pe temeiul

Legii nr. 15/1990, se obținea în procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991.

Chiar și așa, certificat de atestare a dreptului de proprietate se putea obține

numai pentru imobilele aflate în proprietatea regiei autonome, nu și pentru

cele aflate în proprietatea publică a statului sau a unității administrativ

teritoriale și deținute în administrare, conform art. 135 alin. (5) din

Constituția nerevizuită, cum este cazul în speță.

Prin urmare, apelanta

nu deține un titlu de proprietate, iar în prezent, bunurile în litigiu se

găsesc în proprietatea publică a Orașului Buftea, ceea ce presupune că sunt

inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, consecința fiind aceea a

netemeiniciei acțiunii în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ.,

după cum corect a arătat tribunalul.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a Energiei

Termice București.

După expunerea

situației imobilului se susține că, fără putință de tăgadă, bunurile

revendicate au trecut în patrimoniul recurentei reclamante și, în niciun caz,

așa cum în mod netemeinic și nelegal a arătat instanța de apel, în

administrarea acesteia.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 și art. 3 din Decizia nr. 1200 din

10 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului București, R.A.D.E.T. București este

proprietara bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu constituit prin preluarea

întregului activ și pasiv al fostului Grup al întreprinderilor de gospodărie

comunală. Prin urmare și bunurile imobile revendicate au trecut în proprietatea

R.A.D.E.T.

La data de 02 aprilie

2000 R.A.D.E.T. București a predat Primăriei Orașului Buftea bunurile din domeniul

public aflate în administrarea sa directă aferente sistemului public de

alimentare cu apă și canalizare, devenite proprietate publică a orașului Buftea

conform dispozițiilor Legii nr. 69/1991, H.G. nr. 113/1992, HCGMB nr. 144/1997

și Legii nr. 213/1998. În procesul-verbal de predare-primire bunurile imobile

revendicate nu figurează, întrucât acestea fac parte din patrimoniul Regiei ca

bunuri aflate în proprietate privată conform Legii nr. 15/1990.

Contrar motivării

instanței de judecată, de vreme ce bunurile revendicate nu au fost cuprinse în

categoria bunurilor care se aflau în administrarea recurentei (bunuri care au

fost predate intimatei) este foarte clar că bunurile a căror revendicare se

solicită făceau parte din proprietatea recurentei reclamante.

În același sens sunt

și prevederile Contractului de predare-primire nr. 4285 din 04 mai 2000

încheiat cu Primăria Orașului Buftea prin care au fost predate în administrare

utilitățile de gospodărie comunală proprietate publică de interes local din

Orașul Buftea.

Nici în anexa 1 a

acestui document - mijloace fixe - nu sunt cuprinse bunurile revendicate,

întrucât acestea nu fac parte din domeniul public al pârâtei, ci se află în

proprietatea privată a recurentei.

O dovadă a celor

susținute o constituie și faptul că bunurile revendicate sunt cuprinse în

evidența contabilă a Regiei și aceasta a achitat taxele și impozitele aferente.

În evidența

serviciului de taxe și impozite a Primăriei orașului Buftea recurenta figurează

ca proprietară a imobilelor revendicate.

În anul 2006

serviciul de alimentare cu apă și canalizare al orașului Buftea a fost

concesionat prin licitație publică unei alte societăți comerciale.

Deși intimata nu are

niciun drept real sau de folosință (ca drept de creanță) asupra imobilelor,

aceasta a facilitat ocuparea lor de către concesionarul serviciului public de

alimentare cu apă și canalizare, arogându-și calitatea de proprietar.

În consecință, așa

cum s-a arătat, chiar dacă bunurile imobile se află în proprietatea recurentei

reclamante, după încetarea raporturilor comerciale cu intimata, aceasta

împiedică în mod nejustificat exercitarea prerogativelor dreptului de

proprietate asupra imobilelor situate în Buftea, str. S. nr. 3, județul Ilfov.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat,

urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:

Principala critică de

nelegalitate adusă hotărârii atacate constă în aceea că, în soluționarea

acțiunii în revendicare pendinte, instanța de apel a stabilit în mod greșit că

bunurile revendicate nu au trecut în patrimoniul recurentei reclamante, ci doar

în administrarea acesteia. În acest sens se susține că potrivit dispozițiilor

art. 5 din Legea nr. 15/1990 și art. 3 din Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990

a Primăriei Municipiului București, R.A.D.E.T. București este proprietara

bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu constituit prin preluarea întregului

activ și pasiv al fostului Grup al întreprinderilor de gospodărie comunală.

Prin urmare și bunurile imobile revendicate au trecut în proprietatea

R.A.D.E.T. București.

Potrivit art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 15/1990, "Regia autonomă este proprietara bunurilor

aflate în patrimoniul său".

În speță s-a lămurit

pe deplin faptul că anterior anului 1990, recurenta reclamantă R.A.D.E.T.

București a avut doar un drept de administrare și nu un drept de proprietate

asupra imobilelor revendicate, acesta fiind transmis prin Decizia nr. 2 din 19

ianuarie 1973 a fostului Consiliu Popular al Orașului Buftea. Această situație

de fapt este atestată și de Registrul cadastral al orașului Buftea de la 01

ianuarie 1990, unde la pozițiile 126 și 127 figurează ca posesor și nu ca

proprietar Secția de Gospodărie Comunală a orașului, cu o suprafață totală pe

care o posedau de 12.288 mp.

Prin urmare, la data

apariției Legii nr. 15/1990 și Deciziei nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a

Primăriei municipiului București, prin care s-a înființat Regia Autonomă de

Distribuție a Energiei Termice București - R.A.D.E.T. "prin reorganizarea

Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală", recurenta reclamantă a

dobândit activul și pasivul fostei societăți, însă în activul său a intrat doar

dreptul de administrare asupra acestor bunuri, neoperând și transferul

dreptului de proprietate.

În acest sens, în mod

corect a statuat instanța anterioară că legea este considerată un mod de

dobândire a proprietății, însă norma juridică citată nu face dovada titlului de

proprietate, titlu care, pe temeiul Legii nr. 15/1990, se obținea în procedura

reglementată de H.G. nr. 834/1991. Chiar și așa, certificat de atestare a

dreptului de proprietate se putea obține numai pentru imobilele aflate în

proprietatea regiei autonome, nu și pentru cele aflate în proprietatea publică

a statului sau a unității administrativ teritoriale și deținute în

administrare, conform art. 135 alin. (5) din Constituția nerevizuită, cum este

cazul în speță.

Susținerea recurentei

reclamante că bunurile imobile revendicate nu au figurat în procesul-verbal de

predare-primire încheiat la 02 aprilie 2000 între R.A.D.E.T. București și

Primăria Orașului Buftea, prin care s-au predat bunurile din domeniul public

aflate în administrarea sa directă aferente sistemului public de alimentare cu

apă și canalizare, devenite proprietate publică a orașului Buftea, sau în

Contractul de predare-primire nr. 4285 din 04 mai 2000 încheiat cu Primăria

Orașului Buftea, prin care au fost predate în administrare utilitățile de

gospodărie comunală proprietate publică de interes local din Orașul Buftea,

pentru că acestea făceau parte din proprietatea recurentei reclamante, nu face

dovada nici a dreptului de proprietate, nici a titlului proprietății asupra

acestora.

De asemenea,

susținerea recurentei reclamante că a achitat taxele și impozitele aferente

proprietății și că în evidența serviciului de Taxe și Impozite a Primăriei

orașului Buftea figurează ca proprietară, nu corespunde realității, deoarece,

începând cu anul 1998, în declarațiile de impunere privind impozitul pe

clădiri, reclamanta menționează că taxa este pentru folosirea terenurilor

proprietate de stat, rezultând faptul că nu este proprietară, ci și-a păstrat

calitatea de administrator.

Prin urmare, este

corectă concluzia că recurenta reclamantă nu deține un titlu de proprietate,

iar în prezent, bunurile în litigiu se găsesc în proprietatea publică a

Orașului Buftea, ceea ce a condus la respingerea acțiunii în revendicare

fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă de Distribuție a

Energiei Termice București împotriva Deciziei civile nr. 84 din 25 mai 2011 a

Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV