ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 957/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 957/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, la 27 decembrie 2006, reclamanta B.O. a

solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta R.A., să se dispună anularea Deciziei

nr. 397 din 3 noiembrie 2006, emisă de aceasta, prin care i s-a respins cererea

de restituire în natură a imobilului vila 15 S., situat în comuna Ghermănești,

județul Ilfov, format din construcție - parter și etaj și terenul aferent în

suprafață de 0,52 ha.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a aparținut autoarei sale, P.V., așa

cum rezultă din extrasul eliberat de Arhivele Naționale - Direcția Județeană

Dâmbovița, iar în anul 1950 a fost preluat în mod abuziv de regimul comunist și

folosit în sistemul de protocol.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1.228 din 27 septembrie 2007, a

admis cererea și a obligat-o pe pârâtă să emită decizie motivată de restituire

în natură către reclamantă a terenului în suprafață de 1.428,31 m.p., situat în

localitatea S., Str. N. nr. 15 B și construcția - vila 15 S., compusă din parter

și etaj cu o suprafață construită la sol de 100,94 mp, conform raportului de

expertiză tehnică efectuat de ing. D.C.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită, ca moștenitoare a fostei proprietare,

precum și a preluării abuzive de către stat.

S-a constatat că

proba științifică administrată în cauză a relevat identitatea dintre imobilul

revendicat și cel existent pe teren, având același amplasament și arhitectură

cu construcția descrisă în actele inițiale de proprietate.

Împotriva sentinței

menționate a declarat apel pârâta R.A., criticând-o ca nelegală și netemeinică

pentru nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului, față de

împrejurarea că reclamanta B.O. nu a depus niciun titlu de proprietate,

extrasul pus la dispoziție de Arhivele Naționale neputând proba faptul că vila

nr. 15 a fost proprietatea V.P.

S-a susținut că în

epocă au existat două persoane cu nume asemănătoare, V.P. și V.P., prima

deținând un teren de 1500 mp și o construcție cu 4 camere, cu lumină și fără

apă, iar a doua o construcție, fără a avea precizat în evidențe nivelul de

înălțime și numărul de camere, și un teren în suprafață de 0,52 ha.

Apelanta pârâtă a mai

susținut că nu s-au respectat prevederile Legii nr. 10/2001 și ale H.G. nr.

498/2003, astfel că, în mod nelegal, a fost admisă cererea reclamantei.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 150 din 25 februarie

2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei și a obligat-o pe aceasta la 800 RON

cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.

Prin considerentele

deciziei, instanța de apel a reținut că situația de fapt la care s-a raportat

instanța de fond este cea reală, probele administrate în această instanță, completate

cu cele dispuse și administrate în fața curții de apel făcând dovada că vila 15

a aparținut autoarei reclamantei, P.V., și este situată în comuna Ghermănești,

județul Ilfov, în prezent fiind inclusă în ansamblul Complexului Muntenia și în

administrarea R.A.

S-a constatat că

dimensiunile, conturul construcției și compartimentarea interioară sunt

identice cu cele menționate în documentația cadastrală intabulată, întocmită în

anul 1971.

În ceea ce privește

suprafața de teren, s-a apreciat că aceasta este mai mică decât suprafața

determinată în anul 2007, ca urmare a modificărilor succesive ce au avut loc în

incinta Complexului Muntenia.

S-a mai reținut că

apelanta pârâtă nu a depus la dosar niciun document care să facă dovada modului

în care bunul a trecut în proprietatea statului sau a titlului în baza căruia

exercită un drept de administrare.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs pârâta R.A. criticând-o ca nelegală pentru

încălcarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 22.1. din

Normele metodologice din 18 aprilie 2003 de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, reținând eronat că reclamanta B.O. a făcut dovada deplină că imobilul

vila 15 S. și terenul aferent de 1.500 mp au fost până în anul 1950 în

proprietatea autoarei P.V.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 1.539 din 9 martie 2010, a admis recursul declarat de pârâta R.A. și a

casat Decizia nr. 150 din 25 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că reclamanta B.O. a dovedit cu

certificatul de moștenitor nr. 215 emis la 6 septembrie 1996 de BNP T.P. că

este unica moștenitoare, legatar universal al defunctei P.V., decedată la 25

martie 1988, calitate în care a solicitat restituirea în natură a vilei nr. 15

situate în comuna S., județul Ilfov.

S-a constatat, însă,

că adresa nr. 4692 din 17 decembrie 1971, invocată de reclamanta intimată ca dovedind

dreptul de proprietate al autoarei sale, nu este suficientă pentru a proba,

prin sine însăși, faptul că vila nr. 15 a aparținut V.P.

Pe de o parte, în

această adresă numărul vilei este modificat, conținutul fiind evident alterat,

iar, pe de altă parte, conținutul acestei adrese nu este în concordanță cu

extrasul de pe tabelul vilelor existente în comuna S. în ceea ce privește

suprafața terenului aferent vilei, potrivit acestui înscris suprafața terenului

fiind de 15 ari (15.000 m.p.) și nu de 0,52 ha (5.200 m.p.), cum rezultă din

adresa nr. 4621 din 17 decembrie 1971 a fostei Întreprinderi Economice de

Odihnă S..

S-a constatat că

între cele două înscrisuri există neconcordanțe și în ceea ce privește

compunerea construcției.

Instanța de recurs a

apreciat că se impune completarea probatoriului în ceea ce privește dovedirea

dreptului de proprietate al autoarei reclamantei, P.V., în sensul dispozițiilor

art. 22 din Legea nr. 10/2001 și al art. 22.1. din Normele metodologice de

aplicare unitară a acestei legi - H.G. nr. 498/2003.

S-a considerat că

înscrisurile depuse de reclamantă nu sunt apte să conducă la concluzia certă că

imobilul a cărui restituire s-a solicitat prin notificare a aparținut autoarei

reclamantei, în condițiile în care între acestea există o serie de

neconcordanțe în ceea ce privește terenul aferent, compunerea și suprafața

construcției și numele proprietarului.

S-a reținut că se

impune ca instanța, cu ocazia rejudecării cauzei, să lămurească aceste

neconcordanțe prin administrarea unor probe suplimentare, respectiv o expertiză

tehnică judiciară care să stabilească dacă vila 15 este una și aceeași cu vila

nr. 18, la care a făcut referire martorul D.G., urmând a se determina

modalitatea de trecere în proprietatea statului.

S-a considerat că se

impune să se aprecieze și asupra utilității și concludenței depunerii

istoricului de rol fiscal pentru a se verifica dacă sunt incidente dispozițiile

art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Rejudecând cauza,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 177 A din 25

aprilie 2012, a admis apelul pârâtei și a schimbat în tot sentința în sensul

respingerii contestației ca nefondate.

În rejudecare după

casare, urmând îndrumările instanței superioare, instanța de apel a dispus

efectuarea unei expertize tehnice pentru stabilirea identității între vila 15

și vila 18. Din raportul întocmit de expertul N.H. a rezultat că nu există

nicio legătură între cele două vile, confuzia fiind determinată de faptul că

ambele clădiri au fost înglobate în cadrul Complexului Muntenia, o perioadă de

timp având aceeași adresă poștală.

De asemenea, s-a

reținut că, în mod indubitabil, vila 15 este una și aceeași cu locuința V.P.

Curtea de apel a

constatat, însă, că în ciuda demersurilor efectuate la Primăria comunei S. pentru

comunicarea istoricului de rol fiscal pentru imobilul în litigiu, cuprinzând

perioada 1940 - 1972, precum și la Arhivele Naționale, reclamanta nu a putut

dovedi existența dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei sale și nici

nu există indicii suficiente pentru ca acesta să poată fi prezumat în

condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001. S-a constatat că, în

speță, nu există nicio înregistrare în evidențele fiscale cu privire la rolul

fiscal pe numele autoarei reclamantei sau cu privire la înscrierea acesteia în

registrul agricol cu vreo suprafață de teren.

Curtea de apel a

apreciat, totodată, că declarațiile martorilor audiați nu sunt suficiente

pentru a se prezuma existența dreptului de proprietate al autoarei reclamantei.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta B.O., criticând-o

ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele

de recurs, reclamanta a invocat, într-o primă critică, aprecierea probatoriului

de către instanța de apel în contextul lipsei și, respectiv, imposibilității

unor instituții ale statului de a furniza informațiile solicitate inclusiv de

completul de judecată, cu ignorarea celorlalte înscrisuri depuse la dosar și a

concluziilor celui de-al treilea raport de expertiză efectuat în cauză.

În acest sens,

reclamanta recurentă a invocat Decizia nr. 258 din 8 mai 1972 cu privire la

transmiterea unui imobil situat în comuna S. și aflat în administrarea

Oficiului Economic Central Carpați, pendinte de Secția gospodăriei de partid a

CC al PCR, procesul-verbal nr. 2.020 din 17 decembrie 1971 care a identificat

construcția de cărămidă în suprafață de 100,96 m.p., adresa nr. 4621 din 17

decembrie 1971, prin care se precizează că Secția gospodăriei de partid a CC al

PCR folosește construcția vilei 15, fostă P.V. din anul 1950, adresa de

înregistrare în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al Notariatului de

Stat Buftea.

Totodată, recurenta a

făcut referire la Sentința civilă nr. 46 din 17 februarie 1960 prin care P.V. a

fost condamnată la 8 ani de muncă silnică, aplicându-se și măsura confiscării

averii.

Printr-un alt motiv

de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat greșita

interpretare și neaplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 și a

H.G. nr. 498/2003, care dau posibilitatea probării dreptului de proprietate

asupra imobilului nu numai prin titlul original, dar și prin alte înscrisuri

care atestă direct sau indirect existența sau întinderea dreptului de

proprietate.

În faza procesuală a

recursului, s-a încuviințat reclamantei recurente, în temeiul art. 305 C. proc.

civ., proba cu înscrisuri.

Intimata APPS RA a

depus, la rândul său, H.G. nr. 445/1995 prin care s-a aprobat comasarea prin

absorbție a SC S. SA, certificatul de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor M 18 nr. 0009, situația patrimoniului SC S. SA nr. 836 din

29 iunie 1995 și Încheierile de carte funciară nr. 25110 din 19 mai 2005 și

30.757 din 16 mai 2006.

Examinând criticile

invocate de reclamanta recurentă, raportat la motivele prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat pentru

considerentele ce succed:

În ceea ce privește

calitatea reclamantei recurente de persoană îndreptățită în sensul Legii nr.

10/2001, constatările făcute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia de casare nr. 1.539 din 9 martie 2010 au intrat în puterea lucrului

judecat. Astfel s-a reținut ca fiind dovedită calitatea reclamantei B.O. de

unică moștenitoare, legatar universal al defunctei P.V., decedată la 25 martie

1988, cu Certificatul de moștenitor nr. 215 emis la 6 septembrie 1996 de BNP

T.P. În această calitate, reclamanta a solicitat restituirea în natură a vilei

nr. 15, situate în comuna S., județul Ilfov.

Ceea ce trebuia să

lămurească instanța de apel, în rejudecarea căii de atac, urmând îndrumările

instanței de recurs, era dovedirea identității dintre vila 15 și vila 18 și a

modalității în care vila aparținând autoarei reclamantei a trecut în proprietatea

statului.

Raportul de expertiză

tehnică efectuat în rejudecarea apelului de expertul N.M. a concluzionat că nu

există nicio legătură între vila 15 și vila 18, confuzia fiind determinată de

faptul că ambele clădiri au fost înglobate în actualul Complex Muntenia, o

perioadă având aceeași adresă poștală.

Comparând

configurația actualei clădiri - vila 15 cu acea rezultată din înscrisurile

depuse la dosar referitoare la înregistrarea acesteia în diferite perioade,

instanța de apel, având în vedere expertiza menționată, a concluzionat că vila

15 este una și aceeași cu locuința autoarei reclamantei, P.V.

S-a reținut,

totodată, că așa cum a rezultat din declarația martorului B.A., de la momentul

preluării, imobilul în litigiu, aparținând autoarei P.V., nu a suferit

modificări, cu excepția închiderii terasei, transformate în birou. Martorul a

precizat că vila revendicată a primit numărul 15, iar vila alăturată, care

fusese preluată în faza de construcție, a primit numărul 18, fiind utilizată ca

restaurant.

Astfel, Curtea va

constata că, deși instanța de apel a reținut corect situația de fapt, a

apreciat eronat că nu există suficiente indicii pentru ca existența dreptului

de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantei să fie prezumată în

condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a

omis în mod nelegal să facă aplicarea dispozițiilor H.G. nr. 498/2003 privind

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 22 lit. c), d), f))

prin care legiuitorul a creat posibilitatea probării dreptului de proprietate

asupra imobilului nu numai prin titlul originar, dar și prin alte înscrisuri

care atestă, direct sau indirect, apartenența bunului la patrimoniul persoanei

ce se consideră îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii (fostul

proprietar sau moștenitorul acestuia).

Potrivit art. 24 din

Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau

de autoritate, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive.

În speță, recurenta

reclamantă a făcut dovada cu înscrisurile depuse în faza procesuală a apelului

și în completare cu cele depuse în recurs, a preluării abuzive, fără titlu, a imobilului

în litigiu.

Astfel, prin Sentința

penală nr. 46 din 17 februarie 1960 pronunțată de Tribunalul Militar București,

depusă în copie la dosar numita P.V. a fost condamnată la 8 ani muncă silnică

și câte 5 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale,

iar în baza art. 25 pct. 6 alin. (1) C. pen. în vigoare la acel moment, i s-a

aplicat măsura confiscării totale a averii personale.

Prin considerentele

hotărârii penale menționate s-a reținut că aceasta a fost reținută administrativ

în perioada 1952 - 1954.

Deși nu s-a făcut

dovada preluării efective a imobilului din patrimoniul fostei proprietare ca

efect al hotărârii penale prin care s-a dispus confiscarea averii, din adresa

nr. 4621 din 17 decembrie 1971 a Oficiului Economic Central Carpați -

Întreprinderea Economică de Odihnă Carpați rezultă că vila 15 (fostă casa P.V.)

este folosită din anul 1950, împreună cu terenul aferent de 0,52 ha de Secția

Gospodăriei de Partid a CC al PCR, construcția având destinația de sediu

administrativ.

Urmare a solicitării

adresate Comitetului executiv al Sfatului popular al Regiunii București, la 17

decembrie 1971 s-a încheiat procesul-verbal înregistrat la Notariatul de Stat

Local Buftea, în registrul de transcripțiuni la nr. 1 din 6 ianuarie 1972, prin

care s-a constatat că imobilul compus din clădire de cărămidă în suprafață de

100,96 m.p. și terenul aferent de 0,52 ha, situate în comuna S., județul Ilfov

și folosite ca sediu administrativ al Întreprinderii Economice de Odihnă S. din

anul 1950, sunt deținute de această unitate, ca bunuri care se încadrează în

prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 și ale Decretului nr. 712/1966,

care reglementau transmiterea unor bunuri abandonate în proprietatea statului.

Prin adresa

menționată, din anul 1960, se aducea la cunoștința Comitetului Executiv al

Sfatului Popular al Regiunii București că "proprietara imobilului P.V., cu

domiciliul necunoscut a abandonat imobilul din anul 1949, nemaifăcând niciun

fel de acte de administrare".

Împrejurarea că imobilul

în litigiu a fost preluat abuziv este confirmată de "expunerea de

motive", cu privire la transmiterea unui imobil situat în comuna S.,

județul Ilfov, la Oficiul Economic Central Carpați - Întreprinderea Economică

de Odihnă - S.", în care se precizează că bunul a fost și este folosit de

unitatea menționată fără titlu de proprietate, ceea ce impunea un anumit tip de

reglementare prin înscrierea în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni al

Notariatului de Stat Buftea.

În consecință, Curtea

va constata că raportat la situația de fapt corect reținută de instanța de

apel, era posibilă, conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001,

calificarea preluării imobilului ca fiind abuzivă în sensul dispozițiilor art.

2 alin. (1) din lege, chiar dacă în evidențele fiscale și în registrele agricol

nu apar mențiuni.

Dreptul de

proprietate al autoarei reclamantei, P.V., deși nu a putut fi probat cu titlul

originar a fost dovedit în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001 și al art. 22.1

din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, atât în ceea ce

privește existența în patrimoniul V.P., cât și întinderea, necontestată de

actualul deținător.

Din contractul de

închiriere depus în faza procesuală a recursului rezultă că V.P. a încheiat un

contract de închiriere cu preotul G. din S., pe termen de 1 an, cu începere de

la 1 ianuarie 1949 pentru locuința din S., contract ce a fost înregistrat la

Primăria comunei S., județul Ilfov, la 18 februarie 1949.

Instanța de apel,

interpretând eronat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, nu a observat

că pârâta nu a putut face dovada contrară, a deținerii imobilului în litigiu de

către o altă persoană decât autoarea reclamantei.

În acest context s-a

considerat în mod greșit că lipsa rolului fiscal pentru imobilul în litigiu în

perioada 1940 - 1972, cât și a înregistrării în registrele agricole a V.P. în

perioada 1951 - 1955 ar putea avea valoarea probei contrare, în sensul unei

prezumții că dreptul de proprietate s-ar fi aflat în patrimoniul altei

persoane.

Includerea dreptului

real în patrimoniul R.A., ca urmare a comasării cu SC S. SA, conform H.G. nr.

445 din 22 iunie 1995, emiterea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenurilor seria M 18 nr. 0009 pentru SC S. SA și

înscrierea în cartea funciară a Statului Român prin APPS RA, în condițiile în

care nu s-a dovedit o altă modalitate de preluare decât cea la care face

referire dispoziția din art. 1 al Legii nr. 10/2001, nu poate conduce la

justificarea refuzului emiterii deciziei motivate de restituire în natură în

favoarea reclamantei a imobilului vila 15 - administrație, în suprafață

construită la sol de 103 m.p., conform actului de dezmembrare autentificat sub

nr. 1306 din 4 mai 2006 la BNP asociați G.E., S.S., D.T., întocmit de Statul Român

prin administrator R.A.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va admite recursul reclamantei B.O. și, în temeiul art.

312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica decizia recurată în sensul respingerii

ca nefondat a apelului declarat de pârâta R.A. împotriva Sentinței nr. 1.228

din 27 septembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Va fi obligată

intimata la cheltuieli de judecată către recurentă, într-un cuantum redus,

conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la criteriile valorii

pricinii și muncii depuse de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta B.O. împotriva Deciziei nr. 177A din 25 aprilie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică decizia

recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta R.A.

împotriva Sentinței nr. 1.228 din 27 septembrie 2007 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă.

Obligă pe intimata

pârâtă la 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274

alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2014.

Procesat de GGC - AM