ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4644/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4644/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Sentința nr. 423/F-CONT din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Pitești, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamantul C.V.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația

Națională a Penitenciarelor.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea a analizat dispozițiile legale incidente

cauzei, reținând faptul că reclamantul are calitatea de funcționar public cu

statut special în cadrul Penitenciarului Colibași, deținând funcția de șef

birou I Resurse Umane și Formare Profesională, funcție ce-l plasează pe

reclamant sub reglementarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, ca reglementare de drept comun și cel al Legii nr. 293/2004 privind

Statutul funcționarilor public cu statut special din ANP, respectiv O.M.J. nr.

2856/2004, ca reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun și

nicidecum Codul muncii.

Înlăturând

apărările reclamantului în sensul că Legea nr. 293/2004 și O.M.J. nr. 2856/2004

nu au acoperire în privința condițiilor de formă pe care trebuie să le cuprindă

decizia de sancționare, prima instanță a constatat, din lecturarea art. 73

Legea nr. 293/2004, că sancțiunea se aplică prin decizie scrisă emisă potrivit

competențelor de la art. 72 din același act normativ, text corect aplicat în

prezenta cauză, domeniu în care, potrivit art. 48 lit. d) din legea

sus-menționată, funcționarul public trebuie să execute cu profesionalism și în

termenul stabilit, toate atribuțiile de serviciu stabilite în fișa postului,

precum și dispozițiile date de conducătorul ierarhic, prevedere menționată în

decizia atacată.

De

asemenea, Curtea a observat menționarea expresă a abaterilor constatate,

respectiv cele de la lit. b) și p) ale art. 69 din lege și a apreciat că aceste

prevederi îndeplinesc condițiile formale de conținut ale deciziei de

sancționare, răspunzând dezideratelor de apărare și de probațiune, criticate de

reclamant, ce dovedește cu prisosință că i s-au respectat atât dreptul la

liberul acces în justiție și la un proces echitabil, din chiar faza cercetării

disciplinare prealabile, astfel că nu se poate reține emiterea unui act

administrativ discreționar în ceea ce-l privește pe acesta, actul administrativ

a cărui desființare se solicită fiind justificat atât prin elemente faptice,

cât și juridice, regăsite în corpul deciziei și al actelor premergătoare care

au stat la baza emiterii acestuia.

Examinând

într-o manieră punctuală și detaliată cauzele de nulitate absolută invocate de

reclamant, instanța de fond a reținut următoarele:

Referitor

la prima cauză, întemeiată pe un temei de drept inaplicabil în speță, respectiv

art. 268 alin. (2) C. muncii, Curtea a constatat că decizia precizează în

preambul și în dispozitiv temeiul de drept în care a fost încadrată abaterea

comisă de acesta [respectiv art. 68 alin. (1), art. 69 lit. b) și p), cu

trimitere la art. 48 lit. d) Legea nr. 293/2004, O.M.J. nr. 2856/2004) și pe

cel ce conține sancțiunea aferentă abaterii (art. 70 lit. e), art. 71 - 73

Legea nr. 293/2004, O.M.J. nr. 2856/2004), precum și documentele ce au stat la

baza emiterii acesteia, Referatul nr. 67.626 din 20 ianuarie 2011. De asemenea,

sunt precizate faptele săvârșite de reclamant, stabilite urmare a procedurilor

îndeplinite, concretizate în referatul nr. 65.180 din 11 ianuarie 2011, astfel

încât reclamantul a susținut nejustificat faptul că decizia se referă și la

alte fapte, fără a observa că lit. p) a art. 69 indică nerespectarea

dispoziției art. 48, dispoziție menționată chiar de la începutul cercetării

disciplinare.

În

ceea ce privește cauza de nulitate invocată de reclamant privind lipsa datei

săvârșiri pretinsei abateri disciplinare, împrejurare în raport de care nu se

poate stabili termenul de prescripție a dreptului de a aplica sancțiunea,

indicându-se din nou ca temei de drept art. 268 C. muncii, Curtea a reținut că,

potrivit art. 71 alin. (4) din Legea nr. 293/2004, sancțiunea se aplică în

termen de 90 zile de la data sesizării abaterii, dar nu mai târziu de un an de

la data comiterii faptei, astfel că nici această interpretare a reclamantului

nu-și are suport legal.

Referitor

la susținerile reclamantului că decizia este nulă absolut, deoarece au fost

înlăturate apărările sale din timpul cercetării disciplinare prealabile, Curtea

a apreciat că nemulțumirea reclamantului este legată de faptul că nu au fost

convingătoare probele administrate pentru a se determina revocarea măsurii

luate față de acesta, ceea ce nu poate constitui motiv de nulitate în sensul

legii, iar înscrisurile aflate la dosar fac dovada respectării dreptului

acestuia privind susținerea apărării cu probatoriul dorit.

În

ceea ce privește critica referitoare la schimbarea componenței Comisiei de

disciplină fără a i se aduce la cunoștință acest aspect, ca fiind un alt motiv

de nulitate absolută, prima instanță a reținut că, din interpretarea

dispozițiilor O.M.J. nr. 2856/2004 în partea referitoare la Comisia de

disciplină, nu există înscrisă această obligativitate și, ca atare, nu este

prevăzută nici sancțiunea ce s-ar aplica într-o asemenea ipoteză.

Totodată,

Curtea a subliniat că, din conținutul Referatului nr. 67626 din 20 ianuarie

2011, rezultă clar abaterea disciplinară comisă de reclamant și propunerea de

sancționare a acestuia, sancțiune însușită de organele abilitate să aplice

sancțiunea, iar despre contradicția dintre fapte și temeiul de drept, a reținut

că probatoriul administrat dovedește comiterea abaterilor reținute în sarcina

reclamantului.

Referitor

la argumentele reclamantului privind lipsa plângerii prealabile, Curtea a

constatat că propunerea vizând sancțiunea disciplinară regăsită în sesizarea

înaintată a aparținut Comisiei de disciplină și a fost însușită prin decizia a

cărei anulare se solicită. Astfel, potrivit art. 33 alin. (1) O.M.J. nr.

2856/2004, persoana competentă, respectiv Directorul ANP, nu poate aplica o

sancțiune mai gravă, ceea ce în cauză s-a respectat, după efectuarea cercetării

prealabile în condițiile art. 71 alin. (2) Legea nr. 293/2004.

Nici

susținerea referitoare la inexistența referatului cu nr. 67.626 din 20 ianuarie

2011, act ce a stat la baza emiterii deciziei, nu poate fi primită, a apreciat

judecătorul fondului, deoarece la fila 134 din dosar este depus acest înscris,

care dovedește, odată în plus că fiecare stadiu procedural privind analizarea

abaterii disciplinare comisă de reclamant a fost respectat, materializat în

referatele perfectate în fiecare stadiu, iar faptul că acestea au același

număr, ca un indicativ al cazului aflat în cercetare, dar date diferite, nu

conduce la concluzia că s-au emis referate cu un alt conținut, fără legătură cu

cazul respectiv. De asemenea, susținerea privind inexistența răspunsului

autorității la obiecțiunile formulate este infirmată de înscrisul datat 13

ianuarie 2011 al Comisiei de disciplină care face vorbire despre acest aspect.

În

ceea ce privește faptul că derularea operațiunilor necesare punerii în aplicare

a Adresei nr. 54.358/DMRU din 31 august 2011 s-a desfășurat pe perioada cât

reclamantul se afla în concediu de odihnă, respectiv 06 septembrie 2010 - 24

septembrie 2010, prima instanță a apreciat că această susținere este, la rândul

său, contrazisă de documentele depuse la dosar, din care rezultă intrarea în

concediul de odihnă la cererea reclamantului, prin solicitarea de la fila 69,

după data de 31 august 2010, ce atestă că avea cunoștință de conținutul adresei

sus menționate, ce trasa măsuri urgente în privința eliberării adeverințelor

vizate de H.G. nr. 735/2010. Mai mult, acesta recunoaște că, la venirea din

concediul de odihnă, 27 septembrie 2010, a informat conducerea despre volumul

mare de activitate, când, față de nerespectarea caracterul urgent al

dispozițiilor respective, s-a declanșat controlul având ca obiect activitatea

Biroului Resurse Umane a cărui conducere o exercita reclamantul.

Față

de toate aspectele analizate, instanța de fond a reținut întrunirea elementelor

referitoare la abaterea constând în neglijență și superficialitate manifestată

în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a dispozițiilor legale, precum și a

celor primite de la șefii ierarhici, dimpreună cu nepunerea în executare a

hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile de muncă, ceea ce a

determinat perturbarea activității compartimentului condus de reclamant,

abatere încadrată corect de către comisie în dispoziția precizată în decizie,

astfel că nu se poate aprecia că măsura luată prin actul administrativ

reprezintă un abuz de putere din partea autorității publice.

Față

de dezlegarea dată fondului cauzei, Curtea a constatat că nici în privința

petitului referitor la suspendarea executării actului administrativ, pe temeiul

art. 15 Legea nr. 554/2004 nu s-au produs probe care să justifice lipsirea de

efecte a deciziei până la soluționarea irevocabilă a prezentei acțiuni, nefiind

îndeplinite condițiile imperative dispuse de art. 14 din același act normativ,

privind "cazul bine justificat" și "paguba iminentă".

În

privința solicitării de a se acorda daune morale, instanța de fond a apreciat

că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre măsura luată și consecințele acesteia,

transferate de reclamant atât pe plan medical, cât și familial, dar și pentru

faptul că aceasta a fost determinată chiar de comportamentul reclamantul din

plan profesional.

Pe

cale de consecință, Curtea a apreciat că sancțiunea corespunde întru totul

abaterii stabilite, respectând principiul proporționalității prevăzut de art.

17 alin. (2) lit. e) O.M.J. nr. 2856/2004, astfel că nu se poate realiza o altă

individualizare, decât prin încălcarea normelor de drept și printr-o reală

discriminare a altor persoane sancționate pentru o faptă mai puțin gravă, cu

aceeași sancțiune ca și reclamantul, care însă se află în altă situație.

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs reclamantul C.V.A., susținând că hotărârea

atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv

argumente:

-

în mod greșit, instanța a considerat inaplicabile în cauză dispozițiile art.

76, 77 și 268 alin. (2) Codul muncii, texte de lege potrivit cărora decizia de

sancționare trebuie să fie motivată în fapt și în drept, cu arătarea în concret

a faptelor care constituie abateri și a datei la care acestea au fost

săvârșite;

-

instanța de fond a omis să rețină o cauză de nulitate absolută a deciziei de

revocare din funcție, respectiv lipsa de continuitate a comisiei de disciplină

(comisie care și-a schimbat în mod nejustificat componența pe parcursul

cercetării disciplinare);

-

hotărârea atacată nu analizează apărările sale privind îndeplinirea

obligațiilor de serviciu și existența unor obstacole obiective privind executarea

unor hotărâri judecătorești;

-

în mod neîntemeiat instanța de fond a respins cererea sa de acordare a unor

despăgubiri morale, deși au fost depuse acte medicale care dovedesc

deteriorarea stării sale de sănătate ca urmare a revocării nelegale din funcția

deținută.

Recurentul

și-a încadrat în drept, motivele de recurs în prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Analizând

actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs ce se

încadrează, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

întemeiat, însă numai pentru următoarele considerente:

Astfel,

instanța de fond a omis să analizeze o serie de apărări ale reclamantului care

țin de fondul cauzei, respectiv demersurile făcute pentru punerea în executare

a hotărârilor judecătorești și gradul redus de vinovăție sau lipsa totală a

culpei în legătură cu neregulile constatate.

În

fapt, abaterile reținute prin referatul nr. 67626/CD/din 23 decembrie 2010 se

referă la tergiversarea soluționării cererilor privind recalcularea pensiilor

militarilor (depășirea termenului de 5 zile privind soluționarea acestor

cereri) și aplicarea cu întârziere a hotărârilor judecătorești definitive și

irevocabile prin care o serie de agenți au fost reîncadrați și li s-au acordat

drepturi salariale restante. Prin decizia de revocare din funcție este reținută

însă o singură categorie de abateri, respectiv nepunerea în executare a

hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul unor litigii de muncă.

În

privința consecințelor abaterilor reținute, nici Decizia nr. 326 din 26

ianuarie 2011 (actul atacat) și nici referatul care a stat la baza acestuia nu

relevă existența unor consecințe însemnate asupra activității serviciului,

împrejurare față de care prima instanță ar fi trebuit să constatate că faptele

săvârșite au o gravitate redusă, iar dozarea sancțiunii ar fi trebuit să țină

seama de acest aspect.

Pentru

considerentele menționate, în baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ.

recursul urmează a fi admis, dispunându-se modificarea sentinței atacate în

sensul admiterii în parte a acțiunii, a înlocuirii sancțiunii disciplinare a

revocării din funcția de conducere cu sancțiunea diminuării drepturilor

salariale pentru funcția deținută cu 10% pe o perioadă de 3 luni [sancțiune

prevăzută de art. 70 lit. b) din Legea nr. 293/2004].

Totodată,

ca urmare a anulării parțiale a actului administrativ, va fi admis capătul de

cerere privind acordarea diferențelor salariale pentru perioada începând cu data

revocării din funcție și până la reintegrarea efectivă.

Referitor

la daunele morale solicitate acestea vor fi respinse deoarece

recurentul-reclamant, pe de o parte, nu a demonstrat legătura de cauzalitate

între măsura de sancționare și anumite evenimente produse pe plan medical sau

familial, iar pe de altă parte decizia de sancționare nu a fost anulată în

totalitate.

Cu

privire la motivele de nulitate ale deciziei atacate, acestea au fost în mod

corect respinse de instanța de fond, decizia respectivă fiind motivată în drept

și făcând referire la situația de fapt cuprinsă în acte de constatare

anterioare (referatul nr. 65180 din 11 ianuarie 2011), actul administrativ

fiind emis cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de Legea nr. 188/1999.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de C.V.A. împotriva Sentinței nr. 423/F-CONT din 12 octombrie

2011 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică

sentința atacată, în sensul că admite în parte acțiunea reclamantului C.V.A.

Anulează

în parte Decizia nr. 326 din 26 ianuarie 2011 emisă de Directorul General al

Administrației Naționale a Penitenciarelor. Înlocuiește sancțiunea disciplinară

aplicată, de revocare din funcția de conducere, cu sancțiunea disciplinară a

diminuării drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită de reclamant cu 10%

pe o perioadă de 3 luni.

Obligă

pârâții la plata în favoarea reclamantului a diferențelor de drepturi salariale

cuvenite, calculate începând cu data revocării din funcția de conducere și până

la reintegrarea efectivă.

Respinge

celelalte capete de cerere din acțiunea reclamantului, ca neîntemeiate.

Obligă

pârâții la plata în favoarea reclamantului a sumei de 3.000 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată la instanța de fond și de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012 .

Procesat

de GGC - GV