ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1605/2015

Asupra conflictului

negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, la data de 28 ianuarie 2014, reclamanta C. (fostă B.)

M.J. a chemat în judecată pârâtele SC C. SA Timișoara, SC C. SA, în insolvență,

prin administrator judiciar SCP E. SPRL și C.J.P. Timiș, solicitând instanței

reconstituirea vechimii sale în muncă pentru perioada lucrată ca bucătăreasă în

cadrul fostului T.A.G.C.M. Timișoara, sector cazare cantină.

În motivarea cererii

sale, reclamanta a arătat că a fost angajată T.C.M.T. în intervalul 12 iulie

1980 - 11 septembrie 1989, așa cum rezultă din adeverința din 11 septembrie 1989,

care era cuprinsă în carnetul de muncă pe care nu îl deține, întrucât imediat

după anii 1990 a plecat în Austria.

Prin sentința civilă nr.

1054 din 08 mai 2014, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în

favoarea Tribunalului București.

În motivare,

tribunalul a reținut că domiciliul reclamantei se află în Austria, țara care face

parte din U.E., alături de Romania, ceea ce atrage aplicabilitatea

Regulamentului (C.E.) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competenta

judiciara, recunoașterea si executarea hotărârilor în materie civilă și

comercială.

Potrivit

dispozițiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu

privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat,

instanțele românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o

parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul,

reședința sau fondul de comerț in Romania.

Tribunalul a arătat

că reședința sau ultimul loc de munca al reclamantei nu este în Romania, ci în

strainatate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume

tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit sa soluționeze litigiul, în

conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența

teritorială aparține Tribunalului București.

Învestit prin

declinare, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și

asigurări sociale, a pronunțat sentința civilă nr. 4017 din 22 aprilie 2015,

prin care a admis excepția necompetentei teritoriale, a declinat competenta de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș și a înaintat cauza Înaltei

Curți de Casație si Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de

competență.

În motivare,

tribunalul a reținut incidența art. 269 alin. (2) C. muncii, precum și a art. 210

din Legea nr. 62/2011, care prevede că cererile referitoare la soluționarea

conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei

circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Triubnalul a arătat

că, în speța de față, reclamanta a avut ultimul domiciliu în Timișoara, cu

reședința actuală în Timișoara (după cum arată însăși reclamanta), cu ultimul loc

de muncă în Timișoara.

Așadar, din interpretarea

dispozițiilor art. 269 C. muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalul

a subliniat faptul că intenția legiuitorului în determinarea instanței

competente a fost accesul facil al reclamantului la desfășurarea procesului.

Prin urmare, față de datele concrete ale prezentei cauze instanța competentă de

a judeca prezenta cauză ar fi Tribunalul Timiș.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantă are ca obiect un conflict de muncă, iar

potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența teritorială în cazul

conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are

domiciliul sau reședința reclamantul.

Asupra acestei

chestiuni ambele instanțe aflate în conflict nu au avut păreri divergente.

Potrivit art. 129 alin.

(1) pct. 3 C. proc. civ. necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența

unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În raport de acest

text legal, chestiunea juridică care interesează în cauză este aceea de

interpretare a noțiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul

procesual ales de parte poate determina instanța competentă.

Potrivit normei de

competență teritorială absolută prevăzută de art. 284 alin. (2) C. muncii (în

forma în vigoare la data introducerii acțiunii), astfel de litigii de natura

celui din cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia

își are domiciliul reclamantul.

Noțiunea de domiciliu

este definită de art. 87 C. civ., care prevede că „Domiciliul persoanei fizice,

în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este în locul

unde își are principala așezare”. Totodată, art. 91 prevede, la alin. (1), că „Dovada

domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de

identitate”.

Din înscrisurile

depuse la dosar, respectiv filele 11 și 15, rezultă că reclamanta are

domiciliul în Austria, ceea ce face incidente dispozițiile art. 1072 C. proc.

civ., care prevede că „Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate

identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată,

urmând regulile de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al

Municipiului București, respectiv la Tribunalul București”.

Chiar dacă reclamanta

și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Timiș, respectiv la

avocatul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului

Timiș, art. 284 alin. (2) C. muncii având în vedere domiciliul stabil și

efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului avocatului acestuia

sau sediul cabinetului apărătorului ales.

Înalta Curte

subliniază că, dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de

domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului, s-ar ajunge

la situația în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanța la care să

se judece în funcție de baroul avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul

sau în funcție de domiciliul mandatarului.

Așa fiind, cum

domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de

consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României

este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 1072

C. proc. civ., competența teritorială aparține Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 iunie 2015.