ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1605/2015

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 28 ianuarie 2014, reclamanta C. (fostă B.) M.J. a chemat în judecată pârâtele SC C. SA Timișoara, SC C. SA, în insolvență, prin administrator judiciar SCP E. SPRL și C.J.P. Timiș, solicitând instanței reconstituirea vechimii sale în muncă pentru perioada lucrată ca bucătăreasă în cadrul fostului T.A.G.C.M. Timișoara, sector cazare cantină. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că a fost angajată T.C.M.T. în intervalul 12 iulie 1980 - 11 septembrie 1989, așa cum rezultă din adeverința din 11 septembrie 1989, care era cuprinsă în carnetul de muncă pe care nu îl deține, întrucât imediat după anii 1990 a plecat în Austria.

Prin sentința civilă nr. 1054 din 08 mai 2014, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București. În motivare, tribunalul a reținut că domiciliul reclamantei se află în Austria, țara care face parte din U.E., alături de Romania, ceea ce atrage aplicabilitatea Regulamentului (C.E.) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoașterea si executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Potrivit dispozițiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț in Romania.

Tribunalul a arătat că reședința sau ultimul loc de munca al reclamantei nu este în Romania, ci în strainatate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit sa soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența teritorială aparține Tribunalului București. Învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat sentința civilă nr. 4017 din 22 aprilie 2015, prin care a admis excepția necompetentei teritoriale, a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș și a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație si Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În motivare, tribunalul a reținut incidența art. 269 alin. (2) C. muncii, precum și a art. 210 din Legea nr. 62/2011, care prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul. Triubnalul a arătat că, în speța de față, reclamanta a avut ultimul domiciliu în Timișoara, cu reședința actuală în Timișoara (după cum arată însăși reclamanta), cu ultimul loc de muncă în Timișoara. Așadar, din interpretarea dispozițiilor art. 269 C. muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalul a subliniat faptul că intenția legiuitorului în determinarea instanței competente a fost accesul facil al reclamantului la desfășurarea procesului.

Prin urmare, față de datele concrete ale prezentei cauze instanța competentă de a judeca prezenta cauză ar fi Tribunalul Timiș. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă are ca obiect un conflict de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul. Asupra acestei chestiuni ambele instanțe aflate în conflict nu au avut păreri divergente. Potrivit art. 129 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ. necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. În raport de acest text legal, chestiunea juridică care interesează în cauză este aceea de interpretare a noțiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul procesual ales de parte poate determina instanța competentă. Potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 284 alin. (2) C. muncii (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), astfel de litigii de natura celui din cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul.

Noțiunea de domiciliu este definită de art. 87 C. civ., care prevede că „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este în locul unde își are principala așezare”. Totodată, art. 91 prevede, la alin. (1), că „Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate”. Din înscrisurile depuse la dosar, respectiv filele 11 și 15, rezultă că reclamanta are domiciliul în Austria, ceea ce face incidente dispozițiile art. 1072 C. proc. civ., care prevede că „Dacă, în aplicarea prevederilor alin. (1), nu se poate identifica instanța competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului București, respectiv la Tribunalul București”.

Chiar dacă reclamanta și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Timiș, respectiv la avocatul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului Timiș, art. 284 alin. (2) C. muncii având în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales. Înalta Curte subliniază că, dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului, s-ar ajunge la situația în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul sau în funcție de domiciliul mandatarului.

Așa fiind, cum domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 1072 C. proc. civ., competența teritorială aparține Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2015.