ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3391/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3391/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 671/LP/PI din
13 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a ll-a civilă, în Dosarul
nr. 570/30/2012 s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC S.C.
SRL prin administrator judiciar S.C.P., T.A. Sprl București în contradictoriu
cu pârâta CN A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Timișoara, fiind obligată pârâta să
plătească. reclamantei suma de 2.209.051,32 lei reprezentând
contravaloarea-lucrărilor efectuate pe DN 67 D - și la plata sumei de 43.915
lei cheltuieli de judecată.
Pentru a
hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat ca pârâta să fie
obligată să îi plătească suma de 2.680.477,72 de lei, reprezentând
contravaloarea unor lucrări efectuate asupra carosabilului DN 67 D, afectat de
intemperii.
În vederea
stabilirii situației de fapt, respectiv a verificării afirmațiilor reclamantei
în sensul că a efectuat lucrări de refacere a drumului și de stabilire a
valorii acestora, în cauză au fost efectuate două expertize tehnice care,
ambele au relevat că pe porțiunile de drum în discuție au fost efectuate
lucrări de consolidare pentru identificarea deficiențelor apărute datorită
ploilor abundente din perioada iunie-iulie 2010, care au fost puse în corelație
cu procesele-verbale de calamități menționate.
Față de
concluziile primei expertize care a relevat efectuarea unor lucrări în valoare
de 2.481.822,54 de lei, tribunalul a apreciat că, în raport de complexitatea
verificărilor efectuate și datelor furnizate, raportul de expertiză întocmit de
cei trei experți furnizează mai multe elemente și este apt să conducă la
stabilirea cu mai mare exactitate a stării de fapt, motiv pentru care l-a
valorificat pentru fundamentarea concluziilor sale.
Aspectele
expuse au creat convingerea că, urmare a stării de fapt relevată prin
procesele-verbale de calamitate și corespondenței purtată între părți,
reclamanta a fost solicitată să efectueze lucrările de consolidare a drumului,
iar beneficiara acestora este pârâta, în calitatea sa de administrator al
acestuia.
Împotriva
hotărârii primei instanțe hotărâri a declarat apel CN A.D.N.R. SA - D.R.D.P.
Timișoara, solicitând admiterea acestuia și schimbarea sentinței atacate, în
sensul respingerii ca nefondată a acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de
judecată.
Curtea de Apel
Timișoara, secția a ll-a civilă, prin Decizia nr. 160/A din 27 februarie 2014 a
respins apelul pârâtei CN A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Timișoara împotriva sentinței
civile nr. 671 din 13 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar
nr. 570/30/2012, totodată a respins cererea pentru cheltuieli de judecată formulată
de apelantă.
Pentru a
decide astfel, instanța de apel a reținut că, în mod judicios prima instanță a
constatat că reclamanta a executat în beneficiul pârâtei lucrările de
reabilitare drumuri, la care face referire în obiectul cauzei, iar referitor la
valoarea acestor prestații executate de reclamantă, în cauză au fost efectuate
două rapoarte de expertiză tehnică, primul de un expert, al doilea de trei
experți.
împotriva
acestei decizii, în termen legal, pârâta CN A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Timișoara a
declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,
solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate, în sensul
respingerii ca nefondată a acțiunii reclamantei.
Motivele de
recurs invocate de către recurentă reprezintă de fapt o reiterare a motivelor
de apel, o critică adusă hotărârii primei instanțe, prin care recurenta a
arătat că între părți nu au existat raporturi contractuale care să stea la baza
executării de către reclamantă a lucrării a cărei valoare se pretinde pe calea
prezentului litigiu, că prima instanță nu a ținut cont de temeiul de drept
invocat de reclamantă, respectiv răspunderea civilă contractuală la
soluționarea acțiunii și fără a pune în discuția părților a recalificat temeiul
de drept al acțiunii.
Mai susține
recurenta că, reclamanta nu a modificat temeiul de drept al acțiunii -
răspunderea civilă contractuală - printr-o precizare de acțiune, conform art. 132
C. proc. civ. și că la soluționarea acțiunii, prima instanță nu a ținut cont de
lipsa raporturilor contractuale care stăteau la baza acțiunii reclamantei.
Așa cum
rezultă din probațiunea dosarului, recurenta arată că nu există încheiat
contract sau act adițional prin care părțile litigante să fi convenit
modificarea contractului inițial, concretizate în sensul ca societatea
reclamantă să execute și alte lucrări suplimentare decât cele prevăzute în
contract, sens în care apreciază că, nu a existat din partea
societății
apelante un acord de voință în vederea executării lucrărilor care fac obiectul
litigiului.
Astfel,
acțiunea reclamantei are ca temei răspunderea contractuală, care trebuie
fondată pe o convenție, însă această convenție nu există, sens în care, nu
există nici un temei pentru atragerea răspunderii contractuale a societății
apelante, temei de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii sale.
În acest
context, se susține că, lucrările suplimentare solicitate pe calea prezentei
cereri de către reclamantă au fost executate unilateral, fără permisiunea
beneficiarului sau un acord de voință din partea acestuia, iar temeiul de drept
susținut de către reclamantă pentru acțiune nu justifică admiterea acțiunii.
Analizând
criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta
Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâta
CN A.D.N.R. SA - D.R.D.P. Timișoara să fie respins, pentru următoarele
considerente :
Potrivit
art. 304 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se
poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanța interpretând
greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit
neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv de
casare își găsește aplicațiunea numai în cazul în care din probele administrate
în cauză coroborate cu susținerile părților ar rezulta un dubiu asupra
conținutului actului supus judecății, iar judecătorii s-ar substitui părților
contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând
natura juridică a actului care a fost încheiat.
Această
ipoteză nu se regăsește în criticile aduse deciziei pronunțată de instanța de
apel, câtă vreme din considerentele acesteia se constată că criticile
recurentei, potrivit cărora, reclamanta nu ar fi modificat temeiul de drept al
acțiunii - răspunderea civilă contractuală -conform art. 132 C. proc. civ., nu
se susțin.
Această
deoarece, prin precizarea de acțiune formulată de către reclamantă și aflată la
fila 120 din dosarul tribunalului, se constată că acest înscris reprezintă o
clarificare a temeiul juridic al pretențiilor, ca fiind cel al îmbogățirii
pârâtei fără just temei, chiar dacă actul se intitulează „precizări"
acesta vine să stabilească cadrul procesual; în condițiile art. 84 C. proc.
civ., care prevăd că, cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea
unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.
În ceea
ce privește critica recurentei referitoare la faptul că, aceasta nu a inițiat
nici un fel de raporturi juridice cu reclamanta și că
refuzul
său privind plata lucrărilor executate, este justificat de lipsa oricăror
raporturi juridice, se constată că această critică nu poate fi primită, având
în vedere că cele două instanțe nu au examinat obiectul cauzei sub aspectul
răspunderii contractuale, ci prin luarea în considerare a răspunderii angajate
în temeiul îmbogățirii fără just temei a pârâtei, în condițiile în care pârâta
a beneficiat în mod neechivoc de lucrările prestate de reclamantă, folosind
materiale de construcție, capital și forță de muncă proprii, iar valoarea
acestor elemente de patrimoniu se regăsesc în prezent în patrimoniul pârâtei.
Mai mult
decât atât, din probatoriul administrat în fața primei instanțe, se constată că
pârâta nu a negat efectuarea lucrărilor ce au constituit obiectul prezentei
cauze, ci absența unui contract sau a unui alt acord de voință între părți,
precizând că nu a efectuat plata acestor prestații din lipsă de documente
scrise, convenite de ambele părți.
În acest
context, această critică nu poate fi primită, întrucât contractul nu este
singurul document în sens de negotia, respectiv de instrumenta, ce poate dovedi
existența unui drept de creanță invocat de către creditorul obligației, mai
ales în situația răspunderii reglementată de principiul îmbogățirii fără justă
cauză, când obiect al probațiunii îl poate constitui orice înscris, început de
dovadă scrisă, respectiv declarații de martori, interogatoriu sau prezumții de
fapt pe care este chemată instanța să le constate.
Din
această perspectivă se constată că, în mod corect cele două instanțe au reținut
faptul că reclamanta a executat în beneficiul pârâtei lucrările de reabilitare
drumuri la care face referire în obiectul cauzei, iar simpla nemulțumire a
părții cu privire la soluțiile pronunțate de instanța de apel, la modalitatea
în care aceasta a analizat și interpretat probele administrate, nu poate
constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile
legale aplicabile speței.
Față de aceste
considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat ■ corect
asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la
situația de fapt stabilită și că motivele de nelegalitate au fost invocate cu
scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să
reconsidere concludenta lor în ceea ce privește fondul cauzei, aspect ce nu
este permis în această fază procesuală.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
ca nefondat recursul declarat de pârâta CN A.D.N.R. SA
- D.R.D.P. Timișoara împotriva Deciziei
nr. 160/A din 27 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a
ll-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2014.