ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 96/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 96/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cererii de

suspendare de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, costată următoarele,

Prin cererea

formulată, reclamanta M.F.N. a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 351

din 12 noiembrie 2014 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea cererii de suspendare reclamantul

a susținut că Ordinul nr. 351/2014 a fost emis cu încălcarea principiului

neretroactivității, securității raporturilor juridice, irevocabilității actelor

administrative unilaterale cu depășirea termenului de 1 an de la emiterea lor,

precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 137 din 31 august 2000,

republicată în M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2007.

A mai arătat că a

fost încadrat în funcția de magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și

Justiție la data de 03 decembrie 2012, în perioada 15 aprilie 1997 - 15 octombrie

1997 a fost referent de specialitate la M.A.A., iar în perioada 15 octombrie 1997

- 03 decembrie 2012 a fost înscris ca avocat în Baroul București și a profesat

în cadrul Cabinetului de avocat F.M.

Prin Ordinul nr. 290

din 03 decembrie 2012 s-a dispus numirea mea în funcția de magistrat asistent

gradul III, gradația 4, clasa 100 (coeficient de ierarhizare 11,69) începând cu

data de 03 decembrie 2012 și stabilindu-se o indemnizație de încadrare brută

lunară de 7.245 lei, la care s-au adăugat sumele de 1.087, reprezentând spor

pentru condiții de muncă grele și 1.017, reprezentând spor confidențialitate,

risc și suprasolicitare neuropsihică, totalizând un venit brut lunar de 9.349

lei.

În pofida sporurilor/

majorărilor legale, reglementate de actele normative avute în vedere la

emiterea ordinului de încadrare anterior, prin Ordinul nr. 351 din 12 noiembrie

2014 al președintelui Înaltei Curți, contestat în cauză, a fost menținută

încadrarea în funcția de magistrat-asistent gradul III, gradația 4, clasa 100

(coeficient de salarizare 11,69), însă au fost calculate retroactiv, începând

cu data de 03 decembrie 2012, alte drepturi salariale diminuate.

Menționează că în

cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

pentru a se dispune suspendarea actului atacat până la pronunțarea instanței de

fond, respectiv existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii

pagubei iminente. Condiția de ordin procedural, dedusă din interpretarea logică

a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, vizând dovada declanșării

procedurii prealabile administrative este îndeplinită, fiind depusă la dosar.

În ceea ce privește

condiția cazului bine justificat, aparența de nelegalitate a Ordinului nr. 351/12

noiembrie 2014 este mai mult decât evidentă, în condițiile în care în primul

stabilește o situație nouă pentru trecut și în al doilea rând, stabilește o

altă situație decât cea stabilită prin Ordinul nr. 290/03 decembrie 2014, deși

acest ordin nu a revocat sau anulat.

Prin ordinul a cărui

suspendare se solicită, se încalcă principiul neretroactivității efectelor

actelor administrative, principiul securității raporturilor juridice și principiul

încrederii legitime a beneficiarului actelor anterioare, în a căror aparență

legalitate am crezut, acte care de altfel nu au fost anulate,

angajatul-magistrat neavând o culpă cu privire la modul de calcul al

salariului.

În momentul de față se

află în situația în care printr-un act administrativ îi sunt stabilite anumite

drepturi salariale, iar printr-un alt act, emis ulterior, fără ca actul

anterior să fi fost anulat, îi sunt stabilite pentru aceeași perioadă, alte

drepturi salariale diminuate, creându-se o situație discriminatorie ceea ce

privește sporul de vechime.

Ordinul nr. 351 din

12 noiembrie 2014 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție dispune

reîncadrarea cu un salariu diminuat, cu efect retroactiv, deși ordinul anterior

nu este revocat sau anulat, iar revocarea acestuia nu poate fi implicită.

De altfel, ordinul

anterior este un act administrativ unilateral care a intrat în circuitul civil

și a produs efecte juridice, astfel că, față de dispozițiile art. 1 alin. (6)

din Legea contenciosului administrativ, revocarea acestuia nu mai era posibilă,

trecând mai mult de un an de la emitere.

Astfel, de vreme ce

legea stabilește și pentru acțiunea în justiție pentru anulare; actului

administrativ un termen maxim de exercitare - un an de la emiterea actului - cu

atât mai mult revocarea - care este o măsură unilaterală a autorității publice

- nu poate interveni peste respectivul termen.

Termenul de un an

respectă principiul securității raporturilor juridice care rezultă din

dispozițiile art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai

1994, principiu care implică, între altele, respectarea caracterului definitiv

al unui act ce nu a fost atacat în justiție în termenul unei acțiuni de drept

comun în materie.

Posibilitatea de a

revoca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter

individual pune în pericol ordinea juridică în sensul că raporturile juridice

și cele sociale ordonate de primele pot fi modificate oricând, fiind afectată

în acest fel însăși ordinea socială.

Aceleași considerente

sunt valabile și pentru posibilitatea revocării actului administrativ de către

emitent, măsura neputând, deci, fi luată oricând, ci în termenul de un an, ceea

ce în cazul de față nu se verifică.

Astfel, Ordinul nr. 351

din 12 noiembrie 2014 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție,

prin care s-a stabilit că, începând cu data de 03 decembrie 2012 va beneficia

de altă salarizare, este nelegal, având în vedere că Ordinul nr. 290 din 03

decembrie 2012 nu a fost revocat sau anulat în termen de un an de la emiterea

sa.

Se mai susține că

prin ordinul a cărui suspendare o solicită se încalcă principiul

neretroactivității efectelor actelor administrative, principiul securității

raporturilor juridice și principiul încrederii legitime a beneficiarului

actelor anterioare, acte care de altfel nu au fost anulate, angajatul neavând

nicio culpă privitor la modul de calcul al salariului.

De altfel, ordinele

anterioare sunt acte administrative unilaterale care au intrat în circuitul

civil și au produs efecte juridice, astfel că, față de dispozițiile art. 1 alin.

(6) din Legea contenciosului administrativ, revocarea acestora nu mai era

posibilă, trecând mai mult de un an de la emitere.

Termenul de un an

respectă principiul securității raporturilor juridice care rezultă din dispozițiile

art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, principiu care implică, între altele, respectarea caracterului

definitiv al unui act ce nu a fost atacat în justiție în termenul unei acțiuni

de drept comun în materie.

Posibilitatea de a

revoca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter

individual pune în pericol ordinea juridică în sensul că raporturile juridice și

cele sociale ordonate de primele pot fi modificate oricând, fiind afectată în

acest fel însăși ordinea socială. Ori, orice relație socială și orice relație

juridică trebuie să aibă un termen suficient pentru a fi, la nevoie, consacrate

în justiție, termen dincolo de care nu mai pot interveni modificări prin

verificarea legalității sau a altor aspecte ce caracterizează raportul

respectiv.

Reflectat la nivel

constituțional, prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevăd că "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii

penale sau contravenționale mai favorabile", principiul neretroactivității

se aplică și actelor administrative individuale, act juridic ce produce efecte

numai pentru viitor.

De asemenea,

reclamanta mai arată că ordinul contestat nu conține considerente legale noi

comparativ cu cele care au stat la baza emiterii ordinelor inițiale nerevocate.

În opinia

reclamantei, actul administrativ a cărui suspendare o solicită, este un act

nemotivat, întrucât, deși în preambul face trimitere la anumite acte normative,

nu explică nici procentul cu care s-a majorat indemnizația brută lunară și nici

diminuarea salarială survenită, aceleași acte normative fiind de altfel menționate

și în Ordinul nr. 290 din 3 decembrie 2012.

În ceea ce privește

condiția prevenirii unei pagube iminente, reclamanta apreciază că și aceasta

este îndeplinită, atâta vreme cât caracterul iminent al prejudiciului ce va fi

suportat, este reprezentat de faptul că ordinul a cărui suspendare se solicită

urmează să fie pus în executare, fiind evidente consecințele diminuării veniturilor

lunare.

Prin întâmpinare,

intimata Înalta Curte de Casație și a solicitat respingerea cererii de

suspendare, având în vedere că în jurisprudența sa constantă, Secția de

contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea

cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ,

instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe

care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci

trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/

sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției

de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Argumentele privind

nemotivarea actului administrativ, cât și aplicarea retroactivă a acestuia

vizează aspecte de fond ale cauzei, care nu pot fi examinate cu ocazia cererii

de suspendare a executării actului administrativ, întrucât aceasta ar echivala

cu o prejudecare a cererii de anulare.

Simpla existență a

unei îndoieli a reclamantei asupra legalității actului administrativ atacat nu

este de natură a conduce la soluția de suspendare a executării, întrucât pentru

verificarea susținerilor reclamantei

este necesară o analiză în profunzime a

cauzei pe fond, care nu este posibilă a se realiza în cadrul soluționării unei

cereri de suspendare.

De asemenea, din

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, rezultă că noțiunea de pagubă

iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor și

previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiție inexistentă în cazul unei

diminuări salariale, care poate fi recuperată, (în acest sens, secția de

contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțându-se în mod constant în soluționarea cauzelor având obiect similar cu

cel al prezentei cauze).

Reclamanta a formulat

răspuns la întâmpinarea depusă de intimată.

Examinând cauza, în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente

pricinii, Înalta Curte constată că cererea de suspendare este neîntemeiată.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța are în vedere următoarele considerentele:

Prin cererea

formulată reclamanta a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 351 din

12 noiembrie 2014 emis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care,

începând cu 03 decembrie 2012, i-a fost stabilit un venit lunar brut de 9.290

lei.

Cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și a fost depusă

dovada contestației formulate împotriva ordinului a cărui suspendare se

solicită, contestație adresată Colegiului de conducere al Înaltei Curți.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în

condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată

poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea actelor

juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora,

ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal juridic, el există,

iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Legiuitorul național

a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării

actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a

acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu

anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu

cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalității.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative

presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile

legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune,

în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în

mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în

cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după

verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele

prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine

justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de

legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței

cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea

judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității

actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie

evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura,

chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza pe fond conținutul actului administrativ, instanța

având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței

dreptului.

Înalta Curte apreciază

că, în cauză, reclamanta nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la

existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea ordinului.

În susținerea cazului

bine justificat, reclamanta a invocat efectul retroactiv al ordinului, având în

vedere că cel anterior nu a fost revocat sau anulat și nemotivarea actului a

cărui suspendare se solicită.

Însă, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu poate examina aceste critici ce reprezintă

chiar temeiul contestației administrative pentru că ar însemna o prejudecare a

cererii în anulare.

Deci, nu există

suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă

ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și

legalității actului administrativ contestat.

De asemenea, instanța

de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei

în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Revine judecătorului

de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de

suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate

de reclamant dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să

justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării

executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești

ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului.

Plecând de la

definiția pagubei iminente dată de legea contenciosului administrativ se poate

considera că este îndeplinită această condiție numai dacă prejudiciul creat

urmare a emiterii actului administrativ a cărui suspendare se solicită ar fi

greu sau imposibil de recuperat, condiție ce nu este îndeplinită în cazul unui

act administrativ prin care s-a dispus o diminuare salariară ce poate fi

recuperată în cazul în care actul administrativ este anulat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că

susținerile și criticile reclamantei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite.

Față de cele arătate,

reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2

alin. (1) lit. ș) și t), că nu sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru

a se dispune suspendarea executării actelor administrative atacate, Înalta

Curte a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

formulată de M.F.N. privind suspendarea executării Ordinului nr. 351/2014 emis

de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neântemeiată.

Cu curs în termen de

5 zile de la comunicare.

Definitivă.

Pronunțată în

ședința publică, astăzi 16 ianuarie 2015.