ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4019/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond. Cadrul procesual

Prin Sentința nr. 2017 din 17 iunie 2013,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Administrația

Națională a Penitenciarelor, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a

României, prin care a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004,

suspendarea executării Încheierii nr. 11 din 29 martie 2013, emisă de Comisia

de soluționare a contestațiilor, din cadrul Curții de Conturi a României,

precum și a Deciziei nr. XII/2 din 18 ianuarie 2013/D1, emisă de Departamentul

XII al acestei autorități, prin care au fost dispuse măsuri cu privire la

înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar-contabilă sau

fiscală controlată și la abaterile de la legalitate și regularitate, care au

determinat producerea unor prejudicii, constatate și consemnate în Raportul de

control nr. 107.550 din 27 decembrie 2012

și motivele înfățișate

Împotriva Sentinței

civile nr. 2017 din 17 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs

reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând casarea acesteia

și admiterea cererii sale, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 488

alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea

recursului declarat se arată că sentința atacată este netemeinică și nelegală

pentru următoarele considerente:

• caracterul

contradictoriu al actelor de control întocmite de către instituția pârâtă pe

domeniul de activitate și pe o perioadă identice, cu referire la descărcările

de gestiune acordate la închiderea exercițiilor financiare pentru activitatea

desfășurată în intervalul 2000-2008, este de natură a fi considerat un motiv

serios de îndoială asupra legalității deciziei;

• în speță este

întrunită condiția cazului bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t)

din Legea nr. 554/2004;

• este îndeplinită și

condiția pagubei iminente, constând în cheltuielile necesitate de operațiunea

de recuperare a sumelor înscrise în decizia contestată, precum și de

perturbarea cauzată funcționării întregului sistem penitenciar de organizarea

acestei activități, ca și în măsurile și sancțiunile care ar trebui aplicate în

cazul nerespectării termenului de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de

autoritatea pârâtă.

Prin raportul

întocmit în cauză, față de dispozițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ., s-a

apreciat că recursul este admisibil în principiu.

considerentele instanței de control judiciar

Analizând sentința

atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, față de prevederile legale

aplicabile în raport de probatoriul administrat, și de apărările intimatei pârâte,

Înalta Curte constată că nu este fondat recursul de față în considerarea celor

expuse în cele ce urmează.

O primă critică adusă

de recurenta-reclamantă hotărârii pronunțate de instanța de fond vizează

motivarea soluției adoptate, apreciată ca nefiind satisfăcătoare în condițiile

omisiunii de examinare a unor elemente, apreciate de recurentă ca fiind

esențiale în dovedirea condiției cazului bine justificat, sens în care au fost

invocate prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că nu sunt fondate aceste critici.

Prima instanță avea

obligația de a analiza dacă în cauza de față, raportat la argumentele și

aspectele înfățișate de recurenta-reclamantă, sunt îndeplinite cumulativ

condițiile prevăzute de art. 15 și art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată,

respectiv existența unui caz bine justificat și a iminenței unei pagube,

conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din

același act normativ.

Cazul bine justificat

și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete

ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate

efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de

fapt și de drept prezentate de partea interesată.

Față de coordonatele

astfel enunțate, Înalta Curte reține că nu este incident în cauză motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât motivarea

instanței de fond este clară, concisă și corespunzătoare, în sensul expunerii

motivelor care au condus la soluția adoptată, nefiind necesară, astfel cum în

mod constant s-a reținut și în doctrina procesual civilă, analiza distinctă a

diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere.

Nefondate sunt și

criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C.

proc. civ. privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept

material.

Instanța de fond a

apreciat că referirile cu caracter general la nelegalitățile invocate în

dezvoltarea motivelor cuprinse în cererea de anulare a actelor administrative

contestate, circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat, nu

pot fi decelate printr-o verificare a aparenței dreptului, necesitând o

evaluare a aspectelor de fond, care ar depăși însă limitele procedurii sumare a

suspendării de executare.

Chiar acceptând că

existența unor indicii de nelegalitate a actelor contestate, emise de Curtea de

Conturi, ar putea fi dedusă din soluția pronunțată în primă instanță în

acțiunea de fond, având ca obiect anularea respectivelor acte, respectiv aceea

de admitere în parte și de anulare parțială a acestora, prin Sentința civilă

nr. 2851 din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, după cum s-a învederat la termenul de

judecată a recursului, Înalta Curte constată că nu se impune reformarea

hotărârii atacate întrucât nu este întrunită în cauză cerința pagubei iminente,

în sensul definit în Legea nr. 554/2004 republicată.

Hotărârea instanței

de fond pronunțată în acțiunea în anularea actului, nu suplinește însă și nici

nu dispensează partea reclamantă de obligația de a dovedi, în cadrul procesual

diferit al suspendării de executare și îndeplinirea cerinței existenței unei

pagube iminente.

Or, sub acest din

urmă aspect, Înalta Curte, în acord cu cele reținute și de prima instanță,

apreciază că recurenta-reclamantă nu a dovedit în cauza de față, prin motivele

invocate și raportat chiar la măsurile dispuse prin actele a căror suspendare o

solicită, prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării autorității reclamante, în sensul art. 2 lit.

ș) din Legea nr. 554/2004, pretinsa suspendare a activității popotei și a

bufetului, neputând fi, în mod evident, circumscrise normei legale

sus-enunțate.

Prin urmare, reținând

că soluția instanței a fost dată pe baza unei juste și corecte interpretări a

normelor de drept material, nefiind incident cauzei nici motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în

temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr.

554/2004, modificată și completată, va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva

Sentinței nr. 2017 din 17 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - GV