ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3469/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta Asociația

Salvați Bucureștiul a chemat în judecată pe pârâții Ministrul Culturii și Patrimoniului

National, Ministerul Culturii și Patrimoniului National și Municipiul București,

pentru ca în temeiul art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

să se dispună suspendarea executării avizului de strămutare/mutare prin desfacere

pentru monumentul istoric H.M.M. din Piața H.B. nr. 10, București sector 1, înscris

în Lista Monumentelor Istorice cu codul XX, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința civilă

nr. 2252 din 5 iulie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință,

a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, reclamanta Asociația Salvați Bucureștiul a declarat recurs criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că hotărârea instanței de fond cuprinde aprecieri conform cărora niciun

aviz nu este act administrativ.

Recurenta consideră că

instanța de fond, chiar dacă în marea parte a motivării încadrează eronat tipul

de aviz asupra căruia emite judecata, aprecierile sale pot fi interpretate ca argumente

pentru care niciun aviz nu poate fi considerat act administrativ.

Argumentele prin care

instanța de fond apreciază că actul în cauză nu este act administrativ în urma încadrării

eronate a tipului actului nu pot fi reținute, întrucât se întemeiază pe un temei

invalid. Întemeierea pe art. 37 alin. (1

3

) al Legii nr. 350/2001: „Avizul

arhitectului-șef este un aviz tehnic care înglobează și corelează punctele de vedere

ale instituțiilor avizatoare competente și nu se supune deliberării consiliului

județean/consiliului local/Consiliului General al Municipiului București, după caz”

se referă în special la avizul arhitectului-șef, nu la avizul Ministerului Culturii

în vederea emiterii unei autorizații.

În situația de prejudiciu

iminent specific prezentei cauze, verificarea aparenței de legalitate a actului

în cauză este obligatorie conform dreptului la o cale de atac eficientă conferit

de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care prevalează conform Constituției

în fața legislației naționale (art. 47).

Recurenta invocă și Recomandarea

(89) 8 privind protecția provizorie acordată de instanță pe probleme administrative

a Consiliului de Miniștri a Consiliului Europei.

Recurenta consideră că

există trei prejudicii care subzistă: demolarea imobilelor de valoare arhitecturală

din str. H.B. nr. 11 și nr. 12, afectarea țesutului urban tradițional prin reconstruirea

monumentului pe o altă locație și afectarea autenticității monumentului prin reconstruirea

monumentului pe o altă locație.

Spre deosebire de autorizația

din 25 martie 2013 care s-a referit doar la dezmembrarea monumentului, avizul în

cauză se referă și la reconstruirea monumentului pe un alt amplasament, prin urmare

prejudiciul nu s-a stins prin dezmembrarea/demolarea monumentului.

Avizul Ministerului Culturii

în vederea emiterii unei autorizații de construire/desființare este act administrativ,

întrucât conform Legii nr. 422/2001 efectele sale juridice se manifestă și ulterior

emiterii autorizației.

Statutul juridic al avizului

Ministerului Culturii - Direcției pentru Cultura este definit de art. 24 al Legii

nr. 422/2001:

Relevantă în cauză este

prevederea alin. (3) al art. 24 din Legea nr. 422/2001 potrivit căreia personalul

de inspecție al Ministerului Culturii/Direcției pentru Cultură are posibilitatea

de a verifica lucrările în raport cu prevederile avizului Ministerului Culturii/Direcției

pentru Cultură.

Prin urmare avizul Ministerului

Culturii/Direcției pentru Cultură are autonomie proprie, efectele sale juridice

întinzându-se dincolo de momentul emiterii Planului Urbanistic Zonal/autorizației

de construire pentru care este emis.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Obiectul cauzei îl reprezintă

suspendarea avizului din 30 martie 2011 din 30 ianuarie 2013 emis de Ministerul

Culturii - Direcția Patrimoniu Cultural, prin care s-a dat aviz favorabil pentru

soluția minimală propusă în proiect, cu condiția elaborării fazei P.T. +D.E. și

transmiterii acesteia, în vederea analizării și avizării.

Problema care se impune

a fi dezlegată în cauză este aceea dacă acest aviz este un act administrativ în

sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înțelege: „actul unilateral

cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii,

care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor

administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile

publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea

lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice;

prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative

supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Pentru a fi considerat

act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv

să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere

publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii,

în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Însă, nu toate actele

unilaterale emise de autoritățile publice sunt acte administrative, ci numai cele

care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii

sau a executării acesteia.

În cauză, avizul emis

de Ministerul Culturii, chiar dacă este emis de o autoritate publică, nu este un

act administrativ deoarece este o formă procedurală anterioară emiterii actului

administrativ, care nu modifică realitatea juridică existentă.

Pentru că soluția instanței

de fond a fost pronunțată în baza unei excepții, cea a inadmisibilității, nu vor

fi analizate criticile din motivele de recurs ce vizează fondul cauzei.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate, și, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc.

civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta Asociația Salvați Bucureștiul împotriva sentinței civile nr. 2252

din 5 iulie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 25 septembrie 2014.