ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2450/2014

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 226 din 4 iulie 2012, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta SC "R." SA Iași, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Iași - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mici și Mijlocii, prin care solicita obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit de societate în urma emiterii unor acte administrativ fiscale nelegale.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, când persoana vătămată a, cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Conform alin. (2) al aceluiași articol, cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2). Conform art. 11 alin. (1) din același act normativ, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv a termenului legal de soluționare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. b), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a. cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.

De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal, după caz". Momentul la care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei se situează chiar la data la care i-au fost comunicate actele atacate - Decizia nr. 185 din 6 iunie 2008 și Decizia nr. 639 din 16 iunie 2009 - iar nu la data pronunțării Sentinței civile nr. 196 din 9 august 2010, în Dosarul nr. 874/45/2009, astfel încât data limită la care trebuia formulată acțiunea în despăgubiri este 16 iunie 2010, iar nu 6 aprilie 2012 când a fost înregistrată.

2. Cererea de recurs Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea acesteia, respingerea, excepției prescripției acțiunii și trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru judecarea cauzei pe fond. În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., reclamanta arată, în esență, că în mod greșit și cu ignorarea dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a reținut prima instanță că acțiunea este prescrisă. 3. Hotărârea instanței de recurs Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivul de casare invocat de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Obiectul acțiunii formulate în cauză îl constituie obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale pentru prejudiciul suferit de societatea reclamantă, ca urmare a emiterii unor acte administrativ-fiscale nelegale. Acțiunea are drept cauză Sentința nr. 196/CA din 9 august 2010 a Curții de Apel Iași, prin care a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată a reclamantei, fiind anulate actele administrativ-fiscale în temeiul cărora societatea reclamantă a fost supusă procedurii de executare silită, pentru sumele imputate; sentința respectivă a devenit irevocabilă la data de 19 aprilie 2011, când a fost pronunțată Decizia nr. 2320 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de autoritățile administrative emitente ale actelor fiscale anulate.

Temeiul acțiunii, așa cum acesta este menționat expres în preambulul cererii de chemare în judecată, îl reprezintă dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În conformitate cu aceste din urmă prevederi legale, "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" [alin. (1)] și "Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)" [alin. (2)]. Rezultă, din dispozițiile legale citate, că o astfel de acțiune, al cărei obiect îl constituie acordarea de despăgubiri, este formulată ulterior anulării actului administrativ vătămător, tocmai ca o consecință a acestei anulări, termenul de prescripție fiind de 1 an, care se calculează începând cu data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Această dată, dies a quo, la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, este, în cazul prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de anulare a actului administrativ vătămător, în speță - 19 aprilie 2011. Or, raportat la această dată, cererea de despăgubiri, înregistrată la instanța de fond la data de 6 aprilie 2012, este formulată în termenul legal de prescripție, prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, mai sus citat.

În mod greșit s-a raportat prima instanță la momentele de început ale termenului de prescripție, prevăzute de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reținând că data la care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei este chiar data la care i-au fost comunicate actele administrativ-fiscale, ulterior anulate; aceasta, întrucât prima instanță nu a observat că trimiterea pe care art 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 o face la art. 11 alin. (2) din aceeași lege vizează exclusiv durata termenului de prescripție, nu și momentul de început al acestuia, care este prevăzut în mod expres în cuprinsul art. 19 alin. (1) și care este data la care reclamantul "a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei". Prima instanță a pronunțat, așadar, o hotărâre nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., urmând a fi admis recursul, casată sentința atacată și, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., trimisă cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC "R." SA Iași împotriva Sentinței civile nr. 226 din 4 iulie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2014. Procesat de GGC - GV