ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5822/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 223

din 21 martie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.V. în

contradictoriu cu pârâta C.J.P. Maramureș, a anulat Hotărârea nr. 943 din 14 noiembrie

2011 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantului

calitatea de refugiat în perioada 1 octombrie 1940 – 15 martie 1945 și să-i

acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.

189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1

septembrie 2011.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

În raport cu dispozițiile

art. 1 din O. G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, din

probele administrate, declarațiile autentice ale martorilor M.S. și P.T. și declarațiile

martorilor A.G. și A.F., audiați de instanță, în virtutea principiului

nemijlocirii, rezultă că familia reclamantului s-a refugiat în toamna anului

1940 din localitatea de domiciliu localitatea Slătioara, comuna Strîmtura, Județul

Maramureș în localitățile Turda și Aiton, Județul Cluj, ca urmare a

persecuțiilor din motive etnice exercitate în urma Dictatului de la Viena din

30 august 1940.

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta C.J.P. Maramureș,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurenta-pârâtă

susține că instanța de fond în mod greșit a acordat reclamantului drepturile

solicitate, întrucât, pe de o parte, în mod greșit drepturile au fost acordate

până la data de 15 martie 1945, iar, pe de altă parte, în cazul reclamantului

nu a fost dovedită suficient calitatea de refugiat, deoarece declarațiile

martorilor M.S. și P.T. au caracter general și aceștia s-au refugiat în mai

multe localități, iar martorii A.G. și A.F. au depus cerere de acordare a

drepturilor în aceeași zi cu reclamantul și au acțiune pe rolul instanțelor.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că, prin adresa nr. C/4465 din 30 iunie 2011

emisă de S.J.A.N. Cluj al nu s-a făcut dovada imposibilității dovedirii cu acte

oficiale a situațiilor prevăzute de ordonanță, în sensul art. 6

1

din

O.G. nr. 105/1999.

Analizând cauza prin

prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., ale O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002, precum și cu

jurisprudența în materie a Instanței Supreme, Curtea constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 1 lit.

c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

„beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în

perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6

martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice”, fiind „refugiată,

expulzată sau strămutată în altă localitate”.

Potrivit art. 4 alin.

(1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002

„dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se

poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa

actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu

martori.”

Aceste dispoziții

sunt date în aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor

prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale

eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care

aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.

Potrivit

dispozițiilor susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1

lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se

face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie

prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale.

În cauză, Curtea de

apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma

dispozițiilor legale incidente.

Este de reținut

faptul că, în mod constant, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu

referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare,

s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori

nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice

reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței

judecătorești” (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Or, potrivit Normelor

de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare,

citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit.

c) din ordonanță se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea

acte, prin declarații de martori.

Contrar susținerilor

recurentei, adresa nr. C/4465 din 30 iunie 2011 emisă de S.J.A.N. Cluj, în

cuprinsul căreia se menționează că numiții B.F. și V. nu figurează în

documentele deținute de instituție, face dovada faptului că reclamantul a depus

diligențele necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente

enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, pentru a face dovada

refugiului din cauza persecuțiilor etnice exercitate în localitatea de

domiciliu. În condițiile în care în care lipsesc actele oficiale, devin

aplicabile prevederile menționate în sensul că dovada încadrării în ipotezele

reglementate de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, se poate face prin declarații de martori.

Astfel fiind, în

virtutea rolului activ ce revine instanței conform art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., Curtea de Apel Cluj a procedat la audierea martorilor care au relatat, cu

caracter unitar, faptul că, din cauza persecuțiilor etnice, familia

reclamantului a părăsit în luna octombrie 1940 localitatea de domiciliu, Comuna

Strâmtura, Județul Maramureș, revenind în localitatea de domiciliu în luna

martie 1945.

În condițiile în care

martorii M.S. (Hotărârea C.J.P. Cluj), P.T. (Hotărârea C.J.P. Cluj nr. 1115 din

05 septembrie 2003), A.G. și A.F. (conform declarațiilor date în fața

instanței) au recunoscută calitatea de refugiat, Înalta Curte reține că

instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat,

stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare.

Criticile formulate

de recurenta-pârâtă sub aspectul datei de 15 martie 1945 nu pot fi primite,

Înalta Curte reținând că instanța de fond a dispus doar recunoașterea calității

de refugiat până la data de 15 martie 1945, iar nu acordarea drepturilor bănești

până la data respectivă. În privința drepturilor bănești conferite de calitatea

de refugiat, instanța de fond a dispus că sunt cele „prevăzute de O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare” și se acordă „începând

cu data de 1 septembrie 2011”, fără a preciza data limită până la care se

calculează acestea, dată care se determină prin aplicarea în concret a

dispozițiilor O.G. nr. 105/1999.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

C.J.P. Maramureș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.J.P. Maramureș împotriva Sentinței civile nr. 223 din 21 martie

2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 iunie 2013.