ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5398/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 4824 din 2 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată de S.N.F.P., în calitate de reprezentant legal al reclamanților B.P., L.C., I.I., C.G.R., T.V.E., D.V.C., P.G.M., M.G., M.N., S.A., O.A., P.A.M.L., V.M., P.S.C., T.J., B.I., S.N.G., M.M., S.A.M., N.M., L.T.E., A.A.M., C.M., C.F.L., T.A.R., R.C.R., I.M., M.F., P.P., R.M., B.D.M., N.R.I., B.M., F.C.I., S.V.C., N.A.L., A.A.M., T.M., C.M.I., N.D., B.A., P.S.L., F.V., A.A., A.C., C.D., G.D., I.I.I., L.G., P.E., P.G., Ș.A., T.D.L., C.R., M.C.A., S.A., M.M., I.C.L., P.V., S.L., G.M., I.C., P.D.D., T.M., I.I.N., N.G., P.J., A.M.G., G.M.C., B.G., M.E., B.D., B.C.P., F.S., D.V., S.M., C.M.N., Z.F.R., C.G., G.N., C.A., G.K.I., S.M.E., D.L., N.E., M.C., B.D.A., P.G., D.D.A., S.C., M.S., R.C., B.G.G., D.G., G.S., O.R.A., C.M.L., S.E., A.C., P.C., L.L., A.D., C.C., I.R.M., I.L.C., St.A., T.V., C.G., T.C., M.I., în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.M.A.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele: Prin acțiune, reclamanții au solicitat anularea în tot a Ordinului nr. 1397/2010 emis de ministrul economiei, comerțului și mediului de afaceri, obligarea pârâtului la acordarea drepturilor salariale cuvenite anterior emiterii acestuia, precum și a sumelor reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite anterior emiterii deciziilor și cele încasate efectiv, drepturi bănești actualizate la zi cu indicele de inflație și efectuarea mențiunilor în cărțile de muncă. Reclamanții au fost salarizați în cursul anului 2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Măsura reducerii temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, conform căruia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25 %”.

Prin Ordinul nr. 1397 din 26 iulie 2010, pârâtul M.E.C.M.A. a pus în aplicare prevederile Legii nr. 118/2010, dispunând diminuarea cu 25 % a salariilor reclamanților, funcționari publici angajați în cadrul ministerului, în perioada 3 iulie 2010 – 31 decembrie 2010. Toate argumentele reclamanților subsumate invocării nelegalității modificării unilaterale a raportului de muncă sunt nefondate, întrucât ordinul a fost emis în executarea Legii nr. 118/2010, prin care legiuitorul a stabilit diminuarea temporară a cuantumului salariilor. În raport cu Decizia Curții Constituționale și cu jurisprudența C.E.D.O. (A.O. și alții împotriva Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010; K. împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005; K.A.

împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004; L. împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010; V.E. împotriva Finlandei din 19 aprilie 2007), Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25 % nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

În ceea ce privește critica referitoare la retroactivitatea ordinului contestat, Curtea de apel a reținut că a fost emis în aplicarea dispozițiile Legii nr. 118/2010 (M. Of., nr. 441/30.06.2010), reducerea cu 25 % a salariilor operând începând cu data de 3 iulie 2010. Ordinul a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 77, 78 și 79 din Legea nr. 24/2000, în executarea legii și în termen util pentru a face posibilă ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse. Cât privește retroactivitatea dispozițiilor Legii nr. 118/2010, cu susținerea că salariul, și sub aspectul cuantumului său, este un drept câștigat în raportul de muncă, care nu poate fi atins de legea nouă, Curtea de apel a constatat că principiul neretroactivității legii civile nu a fost încălcat, deoarece Legea nr. 118/2010 dispune pentru o perioadă limitată, începând cu data intrării sale în vigoare, iar nu retroactiv.

Efectele viitoare ale unor situații legale existente pot fi reglementate de legea nouă fără să fie încălcat principiul neretroactivității legii. 2. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs S.N.F.P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Recurentul-reclamant susține în esența că instanța de fond în mod greșit a reținut că măsura dispusă prin Legea nr. 118/2010 are caracter temporar și că ingerința S.R. este proporțională cu scopul urmărit de legiuitor. Totodată, recurentul susține că ordinul contestat a fost emis cu nerespectarea următoarelor principii de drept: principiul proporționalității, principiul forței obligatorii a actului juridic, consacrat de art. 969 C. civ., principiul consensualității prevăzut de art. 8 Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, principiul prestabilirii salariului (principiu distinct al sistemului de salarizare) și principiul diferențierii salariilor.

Se învederează că, prin diminuarea salariului cu 25 %, echilibrul financiar al fiecărui funcționar public este grav afectat, iar intenția legiuitorului, prin legile speciale, a fost aceea de a asigura o protecție mărită acestei categorii de persoane care reprezintă statul și instituțiile sale în realizarea interesului public. Prin diminuarea salariilor bugetarilor cu 25 % au fost încălcate drepturi fundamentale ale omului prevăzute în Constituție, în D.U.D.O. și în Protocol adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. 3. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În esență, reclamanții invocă atingerea adusă dreptului la proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condițiile în care, prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ, funcționarilor publici le-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului, care reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F. Însă, este de necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag.2 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F.

Dincolo de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentei reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului nu contravine C.E.D.O., în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost dispusă prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că, în jurisprudența sa (cauza B. împotriva Poloniei), C.E.D.O.

a reținut că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară. În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis totalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului. Trebuie subliniat și faptul că, în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.

În acest context, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. […] C.E.D.O., spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza M. și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F.

nu implică un drept la dobândirea proprietății”. Pentru considerentele arătate și având în vedere jurisprudența sa în materie, constatând că sentința atacată este temeinică și legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de S.N.F.P., în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat individualizați în lista anexă cererii de chemare în judecată, împotriva sentinței civile nr. 4824 din 2 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefundat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2012.