ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5398/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 4824

din 2 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, cererea formulată

de S.N.F.P., în calitate de reprezentant legal al reclamanților B.P., L.C., I.I.,

C.G.R., T.V.E., D.V.C., P.G.M., M.G., M.N., S.A., O.A., P.A.M.L., V.M., P.S.C.,

T.J., B.I., S.N.G., M.M., S.A.M., N.M., L.T.E., A.A.M., C.M., C.F.L., T.A.R., R.C.R.,

I.M., M.F., P.P., R.M., B.D.M., N.R.I., B.M., F.C.I., S.V.C., N.A.L., A.A.M., T.M.,

C.M.I., N.D., B.A., P.S.L., F.V., A.A., A.C., C.D., G.D., I.I.I., L.G., P.E., P.G.,

Ș.A., T.D.L., C.R., M.C.A., S.A., M.M., I.C.L., P.V., S.L., G.M., I.C., P.D.D.,

T.M., I.I.N., N.G., P.J., A.M.G., G.M.C., B.G., M.E., B.D., B.C.P., F.S., D.V.,

S.M., C.M.N., Z.F.R., C.G., G.N., C.A., G.K.I., S.M.E., D.L., N.E., M.C., B.D.A.,

P.G., D.D.A., S.C., M.S., R.C., B.G.G., D.G., G.S., O.R.A., C.M.L., S.E., A.C.,

P.C., L.L., A.D., C.C., I.R.M., I.L.C., St.A., T.V., C.G., T.C., M.I., în

contradictoriu cu pârâtul M.E.C.M.A.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut următoarele:

Prin acțiune,

reclamanții au solicitat anularea în tot a Ordinului nr. 1397/2010 emis de

ministrul economiei, comerțului și mediului de afaceri, obligarea pârâtului la

acordarea drepturilor salariale cuvenite anterior emiterii acestuia, precum și

a sumelor reprezentând diferența dintre drepturile salariale cuvenite anterior

emiterii deciziilor și cele încasate efectiv, drepturi bănești actualizate la

zi cu indicele de inflație și efectuarea mențiunilor în cărțile de muncă.

Reclamanții au fost

salarizați în cursul anului 2009 conform Legii nr. 330/2009 privind salarizarea

unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Măsura reducerii

temporare, pe perioada 03 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a salariului

personalului bugetar a fost dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar,

conform căruia „cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de

încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și

alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile

Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din

fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în

funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea

salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează

cu 25 %”.

Prin Ordinul nr. 1397

din 26 iulie 2010, pârâtul M.E.C.M.A. a pus în aplicare prevederile Legii nr. 118/2010,

dispunând diminuarea cu 25 % a salariilor reclamanților, funcționari publici

angajați în cadrul ministerului, în perioada 3 iulie 2010 – 31 decembrie 2010.

Toate argumentele

reclamanților subsumate invocării nelegalității modificării unilaterale a

raportului de muncă sunt nefondate, întrucât ordinul a fost emis în executarea

Legii nr. 118/2010, prin care legiuitorul a stabilit diminuarea temporară a

cuantumului salariilor.

În raport cu Decizia

Curții Constituționale și cu jurisprudența C.E.D.O. (A.O. și alții împotriva Spaniei,

Hotărârea din 2 februarie 2010; K. împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8

noiembrie 2005; K.A. împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004; L. împotriva

Croației, Hotărârea din 20 mai 2010; V.E. împotriva Finlandei din 19 aprilie 2007),

Curtea a apreciat că măsura reducerii temporare a salariului personalului

bugetar cu 25 % nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de

apreciere a statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul

urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității

și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se

poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

În ceea ce

privește critica referitoare la retroactivitatea ordinului contestat,

Curtea de apel a reținut că a fost emis în aplicarea dispozițiile Legii nr. 118/2010

(M. Of., nr. 441/30.06.2010), reducerea cu 25 % a salariilor operând începând

cu data de 3 iulie 2010. Ordinul a fost emis cu respectarea dispozițiilor art. 77,

78 și 79 din Legea nr. 24/2000, în executarea legii și în termen util pentru a

face posibilă ducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse.

Cât privește retroactivitatea

dispozițiilor Legii nr. 118/2010, cu susținerea că salariul, și sub aspectul

cuantumului său, este un drept câștigat în raportul de muncă, care nu poate fi

atins de legea nouă, Curtea de apel a constatat că principiul neretroactivității

legii civile nu a fost încălcat, deoarece Legea nr. 118/2010 dispune pentru o

perioadă limitată, începând cu data intrării sale în vigoare, iar nu

retroactiv. Efectele viitoare ale unor situații legale existente pot fi reglementate

de legea nouă fără să fie încălcat principiul neretroactivității legii.

pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs S.N.F.P., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

Recurentul-reclamant

susține în esența că instanța de fond în mod greșit a reținut că măsura

dispusă prin Legea nr. 118/2010 are caracter temporar și că ingerința S.R.

este proporțională cu scopul urmărit de legiuitor.

Totodată, recurentul

susține că ordinul contestat a fost emis cu nerespectarea următoarelor

principii de drept: principiul proporționalității, principiul forței

obligatorii a actului juridic, consacrat de art. 969 C. civ., principiul

consensualității prevăzut de art. 8 Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, principiul

prestabilirii salariului (principiu distinct al sistemului de salarizare) și principiul

diferențierii salariilor.

Se învederează că, prin

diminuarea salariului cu 25 %, echilibrul financiar al fiecărui funcționar

public este grav afectat, iar intenția legiuitorului, prin legile speciale, a

fost aceea de a asigura o protecție mărită acestei categorii de persoane care

reprezintă statul și instituțiile sale în realizarea interesului public.

Prin diminuarea

salariilor bugetarilor cu 25 % au fost încălcate drepturi fundamentale ale

omului prevăzute în Constituție, în D.U.D.O. și în Protocol adițional nr. 1 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată

de România prin Legea nr. 30/1994.

prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În esență, reclamanții

invocă atingerea adusă dreptului la proprietate prin Legea nr. 118/2010, în

condițiile în care, prin reducerile salariale reglementate de respectivul act

normativ, funcționarilor publici le-a fost afectat în mod direct dreptul la

încasarea integrală a salariului, care reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F.

Însă, este de

necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi

privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și

definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a

titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a

modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului

respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag.2 din Protocolul nr.

1 la C.A.D.O.L.F.

Dincolo de existența

unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept

fundamental al recurentei reclamante, este de necontestat că măsura temporară

de reducere a cuantumului salariului nu contravine C.E.D.O., în condițiile în

care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost dispusă

prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea

echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a

încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării

acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect,

Înalta Curte are în vedere că, în jurisprudența sa (cauza B. împotriva

Poloniei), C.E.D.O. a reținut că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor

categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice

importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să

dispună de o mare putere discreționară.

În materia

drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare

a unor largi categorii de personal, mai precis totalitatea personalului din

sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea

consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat și

faptul că, în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general

legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu

privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea

reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare

a acestei reglementări.

În acest context,

măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere

dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți, în condițiile în care

acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului,

fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între

mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv

între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și

imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați

vizați.

Independent de

aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea

Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că

„salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu

intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un

atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca

urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului

în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. […] C.E.D.O.,

spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza M. și alții

împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la

faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F. nu implică un

drept la dobândirea proprietății”.

Pentru considerentele

arătate și având în vedere jurisprudența sa în materie, constatând că sentința

atacată este temeinică și legală, nefiind identificate motive de reformare în

sensul art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin.

(3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de S.N.F.P., în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat

individualizați în lista anexă cererii de chemare în judecată, împotriva sentinței

civile nr. 4824 din 2 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefundat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 decembrie 2012.