ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3291/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3291/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 344 din 21 ianuarie

2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr.

76709/3/2011 instanța a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC H.B.

SRL, în contradictoriu cu pârâta SC A. A dispus rezoluțiunea contractului

intitulat " protocol de acord" încheiat la data de 26 ianuarie 2009.

A obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 200.000 euro. A respins

capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând

actualizarea sumei de 200.000 euro cu indicele de inflație ca neîntemeiat. A

obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12.796 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Suma de 200.000 euro

ce a fost achitată de reclamantă pârâtei a constituit, potrivit art. 5.2 din

contract, un avans menit să acopere cheltuielile angajate în vederea punerii la

punct a misiunii, însă pârâta nu a arătat în ce au constat măsurile întreprinse

pentru "punerea la punct a misiunii", care să justifice încasarea

acestei sume. Prin încasarea acestui avans pârâta și-a asumat obligația

corelativă de a "pune la punct misiunea" încredințată de reclamantă,

însă nu a depus nici o dovadă concretă în acest sens.

Înscrisurile depuse

de pârâtă la dosar nu fac dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale

întrucât nu se circumscriu cerințelor obiectului contractului semnat de părți.

Informațiile furnizate de pârâtă reclamantei prin înscrisurile aflate la dosar

sunt informații generale cu privire la România, descărcate de pe internet.

Obiectul contractului semnat de părți constă în acordarea de consultanță în

vederea identificării unor potențiali clienți în vederea încheierii unor

contracte pentru realizarea oricăror obiective rezidențiale, industriale sau

comerciale în România.

În drept, potrivit

art. 1020 C. civ., condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în

contractele sinalagmatice, în cazul în care una dintre părți nu își

îndeplinește angajamentul său.

Rezoluțiunea

contractului reprezintă o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului

sinalagmatic, constând în desființarea cu efect retroactiv a acestuia și

repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

Temeiul juridic al

rezoluțiunii îl reprezintă reciprocitatea și interdependența obligațiilor din

contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligațiile reciproce

este cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a uneia din

obligații lipsește de suport juridic obligația reciprocă, astfel încât

rezoluțiunea contractului se impune.

În speță, Tribunalul

a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru a opera rezoluțiunea

contractului întrucât pârâta nu și-a executat în mod culpabil obligațiile

asumate. Chiar dacă părțile nu au încheiat acte adiționale la contract prin

care să stabilească în concret operațiunile ce urmau a fi întreprinse de

pârâtă, aceasta a încasat suma de 200.000 lei cu titlu de avans, asumându-și

obligația corelativă de a pune la punct misiunea încredințată în vederea identificării

unor potențiali clienți pentru încheierea de contracte, însă nu a depus nicio

dovadă a îndeplinirii obligațiilor asumate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, pârâta SC A. Monaco.

Prin Decizia nr. 70

din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a fost respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Între reclamanta SC

H.B. SRL și pârâta SC A. Monaco s-a încheiat la data de 26 ianuarie 2009 un

contract intitulat "protocol de acord" având ca obiect următoarele:

"1.1. Prin

prezentul contract, H.R.V. încredințează societății A. misiunea de consultant

în probleme de căutare a unor clienți potențiali, interesați în cunoștințele

sale internaționale în vederea obținerii de contracte pentru realizarea oricăror

obiective rezidențiale, industriale sau comerciale în România și de găsire a

finanțărilor aplicabile pentru realizarea obiectivelor propuse.

1.2.Pentru a permite

societății H.R.V. să își atingă obiectivele definite în art. 1.1, anterior,

societatea A. se obligă să depună toate eforturile necesare pentru a le

realiza.

stabili, împreună, documentele adiționale ale acestui protocol de contract de

afaceri, în care vor defini, cu exactitate, operațiunile întreprinse de A. în

beneficiul H.R.V. Aceste documente adiționale vor fi stabilite, pas cu pas,

anterior demarării operațiunilor.

Articolul 2 -

Obligațiile părților

2.1 Pe parcursul

executării misiunii sale, A. trebuie să informeze H.R.V., cu regularitate,

despre activitățile referitoare la prezentul contract, H.R.V. având dreptul să

solicite prezentarea unor rapoarte referitoare la studiile și prospecțiunile

efectuate de A. 2.2 Cele două părți se obligă să coopereze cu loialitate și cu

bună credință și să își ofere reciproc, tot sprijinul necesar pe parcursul

exercitării activităților respective.

2.3 Se convine, în

mod expres, că A. nu poate, în nici un caz să angajeze, verbal sau în scris,

societatea H.R.V. fără acordul prealabil al acesteia.

2.4 A. se obligă să

se conformeze tuturor instrucțiunilor date de H.R.V. în vederea realizării

obiectivului definit în Art 1.1 anterior, fiind de la sine înțeles că fiecare

dintre părți este și va rămâne independentă una față de cealaltă.

2.5. A. se obligă să

asiste H.R.V. în soluționarea oricărui litigiu comercial ce ar putea apărea

între H.R.V. și client, până în momentul semnării de către ambele părți a

decontului general final al operațiunii".

Conform art. 7 din

contract - Durata contractului - părțile au stabilit: Prezentul contract are o

durată de 3 (trei) ani, începând din data de 09 ianuarie 2009. Această durată

poate fi prelungită cu perioade egale cu cea inițială, prin acord tacit, cu

excepția cazurilor în care prezentul este denunțat, în scris, de către una

dintre părți, cu cel puțin 3 luni înainte de data de expirare.

Urmare a acestei

dispoziții contractuale contractul era valabil până la data de 09 ianuarie

2012.

La data de 20

septembrie 2011, intimata reclamantă SC H.B. SRL a comunicat apelantei pârâte

SC A. Monaco, notificarea din 20 septembrie 2011 prin care anunța denunțarea

unilaterală a contractului.

Susține apelanta că,

existând această notificare de denunțare unilaterală a contractului instanța de

fond nu mai putea dispune rezoluțiunea contractului.

Susținerea apelantei

este nefondată, având în vedere principiul forței obligatorii a contractelor.

Potrivit articolului

969 C. civ. "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractului".

În virtutea acestui

principiu se explică simetria existentă între modul de încheiere a contractului

și modul de revocare a acestuia, contractul fiind rezultatul unui mutuus

consensus, deci și revocarea trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus.

Această simetrie este

înscrisă în principiul formulat de art. 969 alin. (2) C. civ., care,

referindu-se la convenții, arată că "ele se pot revoca prin consimțământul

mutual sau din cauze autorizate de lege".

Necesitatea

consimțământului părților pentru încetarea contractului încheiat inițial apare

numai ca o prevedere ce principiu.

De la acest principiu

nu sunt excluse unele excepții, cu privire la posibilitatea denunțării

unilaterale a contractului. Aceste excepții trebuie să fie prevăzute în mod

expres în lege sau contract.

În condițiile în care

contractul dintre părți nu prevede această posibilitate, denunțarea unilaterală

formulată de reclamantă nu produce efecte juridice și atunci posibilitatea pe

care o are reclamanta este aceea de a cere rezoluțiunea pe cale judiciară a

contractului (acesta fiind valabil până la data de 09 ianuarie 2012).

Pentru a opera

rezoluțiunea contractului în condițiile articolului 1020 C. civ., trebuie avut

în vedere și dispozițiile articolului 1021 C. civ., potrivit cu care

rezoluțiunea nu operează de drept, partea îndreptățită trebuie să se adreseze

instanței judecătorești cu o acțiune în rezoluțiune.

Condițiile cerute

pentru admisibilitatea rezoluțiunii sunt:

a) una dintre părți

să nu-și fi exercitat obligațiile ce-i revin.

b) neexecutarea să fi

fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația - condiția punerii în

întârziere nu este cerută în cazul societății comerciale (comercianți) care

sunt de drept în întârziere.

Date fiind aceste

condiții, instanța urmează a verifica îndeplinirea acestora în cauză.

Se constată că pârâta

SC A. Monaco avea, conform contractului obligația de a asigura consultanță în

vederea identificării unor potențiali clienți și de a prezenta rapoarte

periodice în legătură cu activitatea desfășurată, obligații pe care nu le-a

îndeplinit, nedând curs solicitărilor reclamantei de a prezenta rapoarte

periodice, singurul demers fiind prezentarea unui material general preluat de

pe Internet în data de 13 martie 2010 (după multiple solicitări ale reclamantei

- astfel cum rezultă din corespondența purtată între părți).

De asemenea se

constată că neexecutarea obligațiilor este imputabilă apelantei-pârâte, care nu

poate invoca în favoarea sa faptul că avea doar obligație de diligentă și nu

una de rezultat.

De asemenea, nu se

poate invoca neexecutarea obligației de existența unui caz fortuit, independența

de voința sa (scăderea pieței imobiliare) întrucât obligația de a comunica cel

puțin rapoartele periodice și de a asigura consultanță nu se încadrează în

această categorie de cauze exoneratoare de răspundere.

Întrucât potrivit

articolului 1073 C. civ. "creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a

obligației" și dreptul de opțiune de a cere rezoluțiunea contractului cu

posibilitatea repunerii părților în situația anterioară (ca efect al

rezoluțiunii) în mod corect a reținut instanța de fond că sunt îndeplinite

condițiile legale (articolul 1020 C. civ.) pentru a dispune rezoluțiunea

contractului și repunerea părților în situația anterioară.

Împotriva Deciziei

nr. 70 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC A. - Monaco solicitând în

temeiul art. 304 pct. 7, 8, și 9 C. proc. civ, admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului declarat de aceasta

și e fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

În dezvoltarea

criticilor recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit contractul

intitulat "Protocol de acord" încheiat în 26 ianuarie 2009 fiind

incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta consideră

că instanța trebuia să analizeze obligațiile clare și precise asumate de părți

prin art. 1 și 2 din acest act, instanța neavând dreptul de a le da un alt

înțeles, contrar voinței părților, conform art. 969 C. civ. Din conținutul art.

1.1 din protocol rezultă că societatea reclamantă a încredințat societății

pârâte misiunea de consultant în probleme de căutare a unor clienți potențiali,

aceasta din urmă asumându-și doar o obligație de diligentă iar nu de rezultat.

Contrar prevederilor

contractuale și voinței părților instanța de apel a reținut că neexecutarea

obligațiilor este imputabilă apelantei pârâte care nu poate invoca în favoarea

sa faptul că avea doar o obligație de diligentă iar nu de rezultat. Societatea

recurentă nu s-a obligat prin contract să obțină un rezultat determinat,

încheierea de parteneriate de afaceri sau de finanțare cum greșit a pretins

intimata ci doar să inițieze o serie de întâlniri cu investitori potențiali

care să intre în parteneriat cu intimata.

Aplicarea

principiului forței obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ

trebuia realizată de către instanța de apel prin raportare la prevederile art.

7 din contract care a fost interpretat greșit de instanță contrar voinței clar

exprimate de către părți cu privire la posibilitatea denunțării în scris a

contractului "de către una din părți cu cel puțin 3 luni înainte de

expirare". Deși prin notificarea din 20 septembrie 2011 intimata

reclamantă a comunicat că denunță unilateral contractul începând cu data de 9

ianuarie 2011, instanța de apel nu a ținut cont de manifestarea de voință a

acesteia și consimțământul tacit al recurentei. În situația în care contractul

încetase a mai produce efecte anterior sesizării instanței de judecată cu

cererea de chemare în judecată având drept rezoluțiunea contractului, instanța

de apel nu putea să rețină că se poate dispune pe cale judecătorească

rezoluțiunea unui contract care își încetase efectele prin denunțarea sa

unilaterală cu un an de zile anterior sesizării instanței și să dispună

repunerea părților în situația anterioară întrucât nu se poate dispune decât

rezoluțiunea unui contract pendinte nu și a unui care nu mai este în vigoare.

Recurenta arată că în

mod greșit a interpretat instanța dispozițiile art. 2.1 din contract în sensul

că recurenta ar fi avut obligația să comunice cel puțin rapoarte periodice

trecându-se peste voința clar exprimată a părților care nu au menționat acest

lucru.

Recurenta mai susține

că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ

întrucât nu arată în cuprinsul dispozitivului argumentele juridice pentru care

a respins toate apărările și probele administrate în apel de către

recurenta-pârâtă, neaducând niciun argument pentru care a înlăturat apărarea în

sensul că raportat la obiectul contractului, obligația asumată de recurenta în

calitate de consultant a fost una de diligență. Instanța doar constată că

neexecutarea obligațiilor este imputabilă recurentei fără a motiva în concret

de ce a respins susținerile și probele administrate în acest sens.

Instanța de apel nu a

arătat de ce a înlăturat apărarea recurentei cu privire la faptul că obligația

principală asumată de recurentă nu era aceea de întocmi rapoarte ci aceea de a

oferii consultanță.

Consideră recurenta

că întrucât instanța de apel nu examinează de fapt toate motivele de apel și

probele administrate, acest lucru echivalează cu nemotivarea la care face

referire art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte,

analizând cererea de recurs prin prisma criticilor de nelegalitate invocate,

constată că acesta este fondat și va fi admis pentru considerentele ce succed.

Raporturile juridice

dintre părți s-au desfășurat în baza unui act juridic numit protocol de acord,

act prin care a fost încredințată societății recurente misiunea de consultant

în probleme de căutare a unor clienți potențiali, aceasta din urmă asumându-și

o obligație de diligență.

Conform art. 7 din,

acest act, părțile au convenit posibilitatea denunțării în scris a acestuia

"de către una din părți cu cel puțin 3 luni înainte de expirare". În

temeiul acestui articol, prin notificarea din 20 septembrie 2011,

intimata-reclamantă a comunicat că denunță unilateral contractul începând cu

data de 9 ianuarie 2011, recurenta necomunicându-i vreo opoziție.

În aceste condiții,

rezultă cu evidență că instanța de apel nu a ținut cont de manifestarea de

voință a reclamantei și consimțământul tacit al recurentei în sensul încetării

efectelor protocolului, dispunând rezoluțiunea unui act care își încetase

efectele prin denunțarea sa unilaterală, înaintea sesizării instanței.

Repunerea părților în

situația anterioară este o cerere accesorie rezoluțiunii or, în condițiile în

care actul juridic încheiat de părți nu mai era în ființă la data sesizării

instanței, rezultă că în mod nelegal s-a dispus rezoluțiunea și măsura

repunerii părților în situația anterioară cu obligarea recurentei-pârâte la

restituirea sumei primită în temeiul protocolului.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC

A. - Monaco și va modifica decizia atacată în sensul că va admite apelul

declarat de SC A. Monaco împotriva Sentinței civile nr. 344 din 21 ianuarie

2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care o va schimba în

tot în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC H.B. SRL în

contradictoriu cu SC A. - Monaco.

În temeiul art. 274

C. proc. civ. constatând culpa procesuală, va obliga intimata-reclamantă SC

H.B. SRL la plata sumei de 6521 lei cheltuieli de judecată către SC A. -

Monaco.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurenta-pârâtă SC A. - Monaco împotriva Deciziei nr. 70 din 29

ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Modifică decizia

atacată în sensul că admite apelul declarat de SC A. Monaco împotriva Sentinței

civile nr. 344 din 21 ianuarie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a

civilă, pe care o schimbă în tot în sensul că respinge acțiunea formulată de

reclamanta SC H.B. SRL în contradictoriu cu SC A. - Monaco.

Obligă intimata

reclamantă SC H.B. SRL la plata sumei de 6521 lei cheltuieli de judecată către

SC A. - Monaco.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 28 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - NN