ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3291/2014

Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 344 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 76709/3/2011 instanța a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC H.B. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC A. A dispus rezoluțiunea contractului intitulat " protocol de acord" încheiat la data de 26 ianuarie 2009. A obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 200.000 euro. A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând actualizarea sumei de 200.000 euro cu indicele de inflație ca neîntemeiat. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12.796 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: Suma de 200.000 euro ce a fost achitată de reclamantă pârâtei a constituit, potrivit art. 5.2 din contract, un avans menit să acopere cheltuielile angajate în vederea punerii la punct a misiunii, însă pârâta nu a arătat în ce au constat măsurile întreprinse pentru "punerea la punct a misiunii", care să justifice încasarea acestei sume. Prin încasarea acestui avans pârâta și-a asumat obligația corelativă de a "pune la punct misiunea" încredințată de reclamantă, însă nu a depus nici o dovadă concretă în acest sens. Înscrisurile depuse de pârâtă la dosar nu fac dovada îndeplinirii obligațiilor contractuale întrucât nu se circumscriu cerințelor obiectului contractului semnat de părți.

Informațiile furnizate de pârâtă reclamantei prin înscrisurile aflate la dosar sunt informații generale cu privire la România, descărcate de pe internet. Obiectul contractului semnat de părți constă în acordarea de consultanță în vederea identificării unor potențiali clienți în vederea încheierii unor contracte pentru realizarea oricăror obiective rezidențiale, industriale sau comerciale în România. În drept, potrivit art. 1020 C. civ., condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul în care una dintre părți nu își îndeplinește angajamentul său. Rezoluțiunea contractului reprezintă o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea cu efect retroactiv a acestuia și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului.

Temeiul juridic al rezoluțiunii îl reprezintă reciprocitatea și interdependența obligațiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligațiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a uneia din obligații lipsește de suport juridic obligația reciprocă, astfel încât rezoluțiunea contractului se impune. În speță, Tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru a opera rezoluțiunea contractului întrucât pârâta nu și-a executat în mod culpabil obligațiile asumate. Chiar dacă părțile nu au încheiat acte adiționale la contract prin care să stabilească în concret operațiunile ce urmau a fi întreprinse de pârâtă, aceasta a încasat suma de 200.000 lei cu titlu de avans, asumându-și obligația corelativă de a pune la punct misiunea încredințată în vederea identificării unor potențiali clienți pentru încheierea de contracte, însă nu a depus nicio dovadă a îndeplinirii obligațiilor asumate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâta SC A. Monaco. Prin Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente: Între reclamanta SC H.B. SRL și pârâta SC A. Monaco s-a încheiat la data de 26 ianuarie 2009 un contract intitulat "protocol de acord" având ca obiect următoarele: "1.1. Prin prezentul contract, H.R.V. încredințează societății A. misiunea de consultant în probleme de căutare a unor clienți potențiali, interesați în cunoștințele sale internaționale în vederea obținerii de contracte pentru realizarea oricăror obiective rezidențiale, industriale sau comerciale în România și de găsire a finanțărilor aplicabile pentru realizarea obiectivelor propuse.

1.2.Pentru a permite societății H.R.V. să își atingă obiectivele definite în art. 1.1, anterior, societatea A. se obligă să depună toate eforturile necesare pentru a le realiza. 3. H.R.V. și A. vor stabili, împreună, documentele adiționale ale acestui protocol de contract de afaceri, în care vor defini, cu exactitate, operațiunile întreprinse de A. în beneficiul H.R.V. Aceste documente adiționale vor fi stabilite, pas cu pas, anterior demarării operațiunilor. Articolul 2 - Obligațiile părților 2.1 Pe parcursul executării misiunii sale, A. trebuie să informeze H.R.V., cu regularitate, despre activitățile referitoare la prezentul contract, H.R.V. având dreptul să solicite prezentarea unor rapoarte referitoare la studiile și prospecțiunile efectuate de A. 2.2 Cele două părți se obligă să coopereze cu loialitate și cu bună credință și să își ofere reciproc, tot sprijinul necesar pe parcursul exercitării activităților respective.

2.3 Se convine, în mod expres, că A. nu poate, în nici un caz să angajeze, verbal sau în scris, societatea H.R.V. fără acordul prealabil al acesteia. 2.4 A. se obligă să se conformeze tuturor instrucțiunilor date de H.R.V. în vederea realizării obiectivului definit în Art 1.1 anterior, fiind de la sine înțeles că fiecare dintre părți este și va rămâne independentă una față de cealaltă. 2.5. A. se obligă să asiste H.R.V. în soluționarea oricărui litigiu comercial ce ar putea apărea între H.R.V.

și client, până în momentul semnării de către ambele părți a decontului general final al operațiunii". Conform art. 7 din contract - Durata contractului - părțile au stabilit: Prezentul contract are o durată de 3 (trei) ani, începând din data de 09 ianuarie 2009. Această durată poate fi prelungită cu perioade egale cu cea inițială, prin acord tacit, cu excepția cazurilor în care prezentul este denunțat, în scris, de către una dintre părți, cu cel puțin 3 luni înainte de data de expirare. Urmare a acestei dispoziții contractuale contractul era valabil până la data de 09 ianuarie 2012. La data de 20 septembrie 2011, intimata reclamantă SC H.B. SRL a comunicat apelantei pârâte SC A. Monaco, notificarea din 20 septembrie 2011 prin care anunța denunțarea unilaterală a contractului.

Susține apelanta că, existând această notificare de denunțare unilaterală a contractului instanța de fond nu mai putea dispune rezoluțiunea contractului. Susținerea apelantei este nefondată, având în vedere principiul forței obligatorii a contractelor. Potrivit articolului 969 C. civ. "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractului". În virtutea acestui principiu se explică simetria existentă între modul de încheiere a contractului și modul de revocare a acestuia, contractul fiind rezultatul unui mutuus consensus, deci și revocarea trebuie să fie rezultatul unui mutuus dissensus. Această simetrie este înscrisă în principiul formulat de art. 969 alin. (2) C. civ., care, referindu-se la convenții, arată că "ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege". Necesitatea consimțământului părților pentru încetarea contractului încheiat inițial apare numai ca o prevedere ce principiu.

De la acest principiu nu sunt excluse unele excepții, cu privire la posibilitatea denunțării unilaterale a contractului. Aceste excepții trebuie să fie prevăzute în mod expres în lege sau contract. În condițiile în care contractul dintre părți nu prevede această posibilitate, denunțarea unilaterală formulată de reclamantă nu produce efecte juridice și atunci posibilitatea pe care o are reclamanta este aceea de a cere rezoluțiunea pe cale judiciară a contractului (acesta fiind valabil până la data de 09 ianuarie 2012). Pentru a opera rezoluțiunea contractului în condițiile articolului 1020 C. civ., trebuie avut în vedere și dispozițiile articolului 1021 C. civ., potrivit cu care rezoluțiunea nu operează de drept, partea îndreptățită trebuie să se adreseze instanței judecătorești cu o acțiune în rezoluțiune.

Condițiile cerute pentru admisibilitatea rezoluțiunii sunt: a) una dintre părți să nu-și fi exercitat obligațiile ce-i revin. b) neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația - condiția punerii în întârziere nu este cerută în cazul societății comerciale (comercianți) care sunt de drept în întârziere. Date fiind aceste condiții, instanța urmează a verifica îndeplinirea acestora în cauză. Se constată că pârâta SC A. Monaco avea, conform contractului obligația de a asigura consultanță în vederea identificării unor potențiali clienți și de a prezenta rapoarte periodice în legătură cu activitatea desfășurată, obligații pe care nu le-a îndeplinit, nedând curs solicitărilor reclamantei de a prezenta rapoarte periodice, singurul demers fiind prezentarea unui material general preluat de pe Internet în data de 13 martie 2010 (după multiple solicitări ale reclamantei - astfel cum rezultă din corespondența purtată între părți).

De asemenea se constată că neexecutarea obligațiilor este imputabilă apelantei-pârâte, care nu poate invoca în favoarea sa faptul că avea doar obligație de diligentă și nu una de rezultat. De asemenea, nu se poate invoca neexecutarea obligației de existența unui caz fortuit, independența de voința sa (scăderea pieței imobiliare) întrucât obligația de a comunica cel puțin rapoartele periodice și de a asigura consultanță nu se încadrează în această categorie de cauze exoneratoare de răspundere. Întrucât potrivit articolului 1073 C. civ. "creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligației" și dreptul de opțiune de a cere rezoluțiunea contractului cu posibilitatea repunerii părților în situația anterioară (ca efect al rezoluțiunii) în mod corect a reținut instanța de fond că sunt îndeplinite condițiile legale (articolul 1020 C. civ.) pentru a dispune rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară.

Împotriva Deciziei nr. 70 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă SC A. - Monaco solicitând în temeiul art. 304 pct. 7, 8, și 9 C. proc. civ, admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului declarat de aceasta și e fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă. În dezvoltarea criticilor recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit contractul intitulat "Protocol de acord" încheiat în 26 ianuarie 2009 fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Recurenta consideră că instanța trebuia să analizeze obligațiile clare și precise asumate de părți prin art. 1 și 2 din acest act, instanța neavând dreptul de a le da un alt înțeles, contrar voinței părților, conform art. 969 C. civ.

Din conținutul art. 1.1 din protocol rezultă că societatea reclamantă a încredințat societății pârâte misiunea de consultant în probleme de căutare a unor clienți potențiali, aceasta din urmă asumându-și doar o obligație de diligentă iar nu de rezultat. Contrar prevederilor contractuale și voinței părților instanța de apel a reținut că neexecutarea obligațiilor este imputabilă apelantei pârâte care nu poate invoca în favoarea sa faptul că avea doar o obligație de diligentă iar nu de rezultat. Societatea recurentă nu s-a obligat prin contract să obțină un rezultat determinat, încheierea de parteneriate de afaceri sau de finanțare cum greșit a pretins intimata ci doar să inițieze o serie de întâlniri cu investitori potențiali care să intre în parteneriat cu intimata.

Aplicarea principiului forței obligatorii a contractelor prevăzut de art. 969 C. civ trebuia realizată de către instanța de apel prin raportare la prevederile art. 7 din contract care a fost interpretat greșit de instanță contrar voinței clar exprimate de către părți cu privire la posibilitatea denunțării în scris a contractului "de către una din părți cu cel puțin 3 luni înainte de expirare". Deși prin notificarea din 20 septembrie 2011 intimata reclamantă a comunicat că denunță unilateral contractul începând cu data de 9 ianuarie 2011, instanța de apel nu a ținut cont de manifestarea de voință a acesteia și consimțământul tacit al recurentei.

În situația în care contractul încetase a mai produce efecte anterior sesizării instanței de judecată cu cererea de chemare în judecată având drept rezoluțiunea contractului, instanța de apel nu putea să rețină că se poate dispune pe cale judecătorească rezoluțiunea unui contract care își încetase efectele prin denunțarea sa unilaterală cu un an de zile anterior sesizării instanței și să dispună repunerea părților în situația anterioară întrucât nu se poate dispune decât rezoluțiunea unui contract pendinte nu și a unui care nu mai este în vigoare. Recurenta arată că în mod greșit a interpretat instanța dispozițiile art. 2.1 din contract în sensul că recurenta ar fi avut obligația să comunice cel puțin rapoarte periodice trecându-se peste voința clar exprimată a părților care nu au menționat acest lucru.

Recurenta mai susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ întrucât nu arată în cuprinsul dispozitivului argumentele juridice pentru care a respins toate apărările și probele administrate în apel de către recurenta-pârâtă, neaducând niciun argument pentru care a înlăturat apărarea în sensul că raportat la obiectul contractului, obligația asumată de recurenta în calitate de consultant a fost una de diligență. Instanța doar constată că neexecutarea obligațiilor este imputabilă recurentei fără a motiva în concret de ce a respins susținerile și probele administrate în acest sens. Instanța de apel nu a arătat de ce a înlăturat apărarea recurentei cu privire la faptul că obligația principală asumată de recurentă nu era aceea de întocmi rapoarte ci aceea de a oferii consultanță.

Consideră recurenta că întrucât instanța de apel nu examinează de fapt toate motivele de apel și probele administrate, acest lucru echivalează cu nemotivarea la care face referire art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, constată că acesta este fondat și va fi admis pentru considerentele ce succed. Raporturile juridice dintre părți s-au desfășurat în baza unui act juridic numit protocol de acord, act prin care a fost încredințată societății recurente misiunea de consultant în probleme de căutare a unor clienți potențiali, aceasta din urmă asumându-și o obligație de diligență.

Conform art. 7 din, acest act, părțile au convenit posibilitatea denunțării în scris a acestuia "de către una din părți cu cel puțin 3 luni înainte de expirare". În temeiul acestui articol, prin notificarea din 20 septembrie 2011, intimata-reclamantă a comunicat că denunță unilateral contractul începând cu data de 9 ianuarie 2011, recurenta necomunicându-i vreo opoziție. În aceste condiții, rezultă cu evidență că instanța de apel nu a ținut cont de manifestarea de voință a reclamantei și consimțământul tacit al recurentei în sensul încetării efectelor protocolului, dispunând rezoluțiunea unui act care își încetase efectele prin denunțarea sa unilaterală, înaintea sesizării instanței.

Repunerea părților în situația anterioară este o cerere accesorie rezoluțiunii or, în condițiile în care actul juridic încheiat de părți nu mai era în ființă la data sesizării instanței, rezultă că în mod nelegal s-a dispus rezoluțiunea și măsura repunerii părților în situația anterioară cu obligarea recurentei-pârâte la restituirea sumei primită în temeiul protocolului. Față de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. - Monaco și va modifica decizia atacată în sensul că va admite apelul declarat de SC A. Monaco împotriva Sentinței civile nr. 344 din 21 ianuarie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care o va schimba în tot în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC H.B.

SRL în contradictoriu cu SC A. - Monaco. În temeiul art. 274 C. proc. civ. constatând culpa procesuală, va obliga intimata-reclamantă SC H.B. SRL la plata sumei de 6521 lei cheltuieli de judecată către SC A. - Monaco.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. - Monaco împotriva Deciziei nr. 70 din 29 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Modifică decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de SC A. Monaco împotriva Sentinței civile nr. 344 din 21 ianuarie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care o schimbă în tot în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC H.B. SRL în contradictoriu cu SC A. - Monaco. Obligă intimata reclamantă SC H.B. SRL la plata sumei de 6521 lei cheltuieli de judecată către SC A. - Monaco. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2014. Procesat de GGC - NN