ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4820/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4820/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată
unnătoarele:
La
data de 11 ianuarie 2010, reclamanta SC Clinica R. SRL l-a chemat în judecată pe
pârâtul Spitalul Orășenesc Lehliu Gară, solicitând ca, prin hotărârea judecătorească
ce se va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 267.440,57 RON, actualizată
la data plății efective cu rata inflației, reprezentând daune interese contractuale.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea
acțiunii, ca neîntemeiată și, totodată, a formulat cerere reconventională împotriva
reclamantei, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea
absolută parțială a clauzei prevăzută la lit. d) din Capitolul VIII ce privește
penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, deoarece nu și-a exprimat consimțământul
valabil în sensul includerii acestei clauze, să se dispună rezilierea contractului
de asociere în participațiune din 14 decembrie 2007, ca urmare a neîndeplinirii
culpabile a obligațiilor asumate prin contract de către reclamantă, să se dispună
obligarea reclamantei la plata de daune interese, precum și obligarea acesteia la
plata cheltuielilor de judecată.
Instanța i-a pus în vedere pârâtului-reclamant,
la termenul din 18 februarie 2010, să precizeze cuantumul daunelor solicitate la
punctul trei din cererea reconventională, iar la următorul termen de judecată acesta
le-a cuantificat la suma de 97.914,045 RON, menționând că ele reprezintă dobânzile
legale și actualizate cu rata inflației la facturile emise de către spital către
SC Clinica R. SRL, depunându-se și o notă de calcul a acestora.
Prin întâmpinare, reclamanta-pârâtă SC
Clinica R. SRL a solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca inadmisibilă
și netemeinică.
La termenul din 22 aprilie 2010, pârâtul
și-a micșorat câtimea valorii daunelor interese solicitate inițial la suma de 8.138,17
RON, valoare avută în vedere și la calcularea taxei de timbru aferentă capătului
de cerere privind rezilierea.
Prin sentința comercială nr. 2060 din 09
iulie 2010, Tribunalul Călărași, secția civilă,
a admis acțiunea formulată de reclamanta SC Clinica R. SRL
București împotriva pârâtului Spitalul Orășenesc Lehliu Gară, a admis în parte cererea
reconvențională formulată de pârât împotriva reclamantei și l-a obligat pe pârât
către reclamantă la plata sumei de 267.440,57 RON, ce va fi actualizată în raport
de rata inflației la data efectuării plății, reprezentând daune interese contractuale,
a constatat nulitatea absolută a clauzei de penalități inserată în Capitolul VIII
lit. d) din contractul de asociere în participațiune din 14 decembrie 2007 încheiat
între părți, a respins capătul de cerere privind rezilierea aceluiași contract și
a obligat-o pe reclamantă către pârât la plata sumei de 17.602,38 RON cu titlu de
daune interese. Totodată, a compensat în parte cheltuielile de judecată ale părților
și l-a obligat pe pârât către reclamantă la 1.686 RON, cu acest titlu.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul
a apreciat întemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata daunelor
interese prevăzute în art. 9.2 din contract, întrucât pârâtul a procedat la o denunțare
unilaterală a contractului de asociere în participațiune, solicitarea sa din cererea
reconvențională privind rezilierea contractului fiind neîntemeiată în raport de
situația că, la data formulării acțiunii reclamantei, contractul respectiv încetase
deja în această modalitate prevăzută implicit în contractul părților.
Analizând capătul din cererea reconvențională,
care privește nulitatea clauzei de penalitate cuprinsă în art. VIII lit. d) partea
finală, Tribunalul a înlăturat apărarea reclamantei în sensul că aceasta ar fi caducă
datorită încetării raporturilor contractuale dintre părți, deoarece clauza respectivă,
chiar și în aceste condiții expuse, poate genera consecințe juridice în sensul că
pot fi și chiar sunt solicitate astfel de penalități în baza acesteia, chiar în
dosarul aflat pe rolul Tribunalului Călărași și atașat prezentei cauze, ce poartă
nr. 2633/116/2009, dosar suspendat conform art. 155
1
C. proc. civ., datorită
faptului că reclamanta nu s-a conformat dispozițiilor instanței de a face precizări
cu privire la obiectul somației de plată și nu a depus protocolul de conciliere
în original.
Procedând la analizarea înscrisurilor depuse
de părți, respectiv exemplarele contractului de asociere depuse atât în prezentul
dosar, cât și în cel atașat, instanța a constatat că susținerile pârâtului-reclamant
sunt dovedite, întrucât s-a făcut dovada existenței a cel puțin două variante de
contract de asociere în participațiune, unul ștampilat pe toate paginile de către
spital și altul ștampilat numai pe ultima pagină din acesta.
Reclamanta a negat existența primei variante,
iar clauza de penalitate a fost contestată de pârât în sensul nerecunoașterii sale,
iar aceste inadvertențe pe care reclamanta nu a putut să le clarifice, coroborate
cu cele declarate de martora I.E. demonstrează că pârâtul nu și-a exprimat consimțământul
valabil cu privire la includerea acestei clauze în contract la data încheierii lui,
situație în care, nefiind îndeplinite în privința sa una din condițiile de valabilitate
prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv un consimțământ valabil, această clauză
este lovită de nulitate absolută.
Instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiat
în parte și capătul de cerere privind obligarea reclamantei la daunele interese
contractuale solicitate de pârâtul-reclamant, atât cele moratorii, dar și cele compensatorii,
reprezentate de actualizarea ulterior în funcție de rata inflației, însă numai în
limita sumei de 17.602,38 RON (6.753,271 RON+10.849,11 RON), ce reprezintă dobânda
legală și actualizarea sumelor cuprinse în facturile emise de pârât reclamantei
pentru salariile personalului, întrucât este evident că această procedură aleasă
de pârât a fost agreată de ambele părți pe parcursul derulării contractului de asociere
și acceptată ca modalitate de lucru de reclamantă, inclusiv prin procesul-verbal
din 11 august 2009, dar și prin protocolul de compensare din 23 decembrie 2009.
Faptul că reclamanta a achitat cu întârziere facturile respective a produs prejudicii
pârâtului care impun obligarea sa la repararea integrală a acestuia conform dispozițiilor
art. 1073 C. civ.
Tribunalul a respins pretențiile pârâtului
privind obligarea reclamantei la plata diferenței de daune datorită mențiunii din
procesul-verbal din 11 august 2009, în sensul că sumele de 7.000 RON și 9.326 RON
vor fi achitate prin compensare din facturile ce urmează a se emite de reclamantă
în următoarele 4 luni prin evidențierea acestei compensări separate, lucru care
s-a și realizat la 24 decembrie 2009, deci, în interiorul termenului de 4 luni menționat,
sumele respective nedevenind exigibile anterior acestei date, la 03 septembrie 2009,
cum greșit a apreciat pârâtul, întrucât s-a convenit acordarea unui termen de grație
pentru plata acestora ce a fost respectat de reclamantă.
Conform principiului consacrat de art.
1084 C. civ., care prevede repararea integrală a prejudiciului cauzat creditorului
prin îndeplinirea cu întârziere a unei obligații de plată a unei sume de bani și
având în vedere și dispozițiile art. 371 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede posibilitatea
actualizării creanței principale, Tribunalul a dispus ca daunele acordate atât reclamantei,
cât și pârâtului să fie actualizate în funcție de rata inflației până la data plății
efective a acestora.
Prin decizia comercială nr. 421 din 05
octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,
a respins apelul declarat de pârât împotriva
sentinței Tribunalului, ca nefondat.
Analizând apelul prin prisma motivelor
invocate de apelantul-pârât și față de probele administrate în cauză, Curtea de
apel a constatat că acesta nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Referitor la critica, în sensul că în mod
greșit ar fi constatat prima instanță că Spitalul Lehliu Gară ar fi denunțat unilateral
contractul dintre părți, Curtea de apel a constatat că aceasta nu este fondată.
Astfel, așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, intenția reală
a pârâtului Spitalul Orășenesc Lehliu Gară a fost de denunțare unilaterală a contractului,
intenție manifestată explicit prin conținutul adreselor din 21 august 2009 coroborată
cu răspunsul intimatei prin adresa din 27 august 2009, adresa din 25 august 2009
și din 14 septembrie 2009, coroborată de asemenea cu răspunsul intimatei din 15
septembrie 2009 și consemnată neîndoielnic și în procesul-verbal de predare-primire
din 28 septembrie 2009, semnat de ambele părți.
Susținerea apelantului că textul art. 9.2
din contract ar fi contradictoriu și, în consecință, teza a doua a acestuia ar trebui
ignorată, nu poate fi reținută. Curtea de apel a constatat în acest sens că interdicția
de denunțare unilaterală a contractului enunțată în cuprinsul art. 9.2 din contractul
încheiat între părți nu reprezintă decât o reluare a principiului formulat de
art. 969 alin. (2) C. civ. care, referindu-se la convenții, arată că „ele se pot
revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege”. Necesitatea
consimțământului părților pentru încetarea contractului încheiat inițial apare însă
numai ca o prevedere de principiu. De la acest principiu nu sunt excluse unele excepții,
când este posibilă denunțarea unilaterală a contractului, cum este cazul în speță,
art. 9.2 teza a II-a din contractul părților reglementând tocmai această ipoteză.
Instanța de apel a mai reținut că în susținerea
faptului că nu ar fi denunțat unilateral contractul apelanta invocă nerespectarea
unor obligații contractuale chiar de către ea, ori nimănui nu îi este permis să-și
invoce propria culpă.
În privința susținerilor referitoare la
teoria asociatului captiv, instanța de apel a apreciat că în speță acestea nu sunt
aplicabile, câtă vreme s-a reținut deja că potrivit prevederilor contractuale denunțarea
unilaterală a contractului era posibilă, lucru pe care, de altfel, apelantul l-a
și făcut.
Este lipsită de temei juridic pretenția
apelantului de a fi exonerat de plata penalităților prevăzute în mod expres în contractul
dintre părți în cazul denunțării unilaterale a acestuia. De esența contractului
de asociere în participațiune este împărțirea între asociați atât a câștigurilor,
cât și a eventualelor pierderi. Împrejurarea că apelantul s-a simțit la un moment
dat „captiv” într-o asociere pe care a considerat-o ineficientă, nu este de natură
a-l exonera de obligația de plată a despăgubirilor stabilite printr-o clauză penală,
pentru denunțarea unilaterală a contractului.
În privința excepției de neexecutare a
contractului, curtea de apel a constatat că nici aceasta nu poate fi invocată de
către apelant. Acesta susține din nou faptul că nu a denunțat unilateral contractul,
ci în realitate nu și-a respectat obligațiile contractuale.
Excepția de neexecutare a contractului
este de fapt un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului
sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă,
fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații.
Prin invocarea acestei excepții, partea care o invocă obține, fără intervenția instanței
judecătorești, o suspendare a executării propriilor obligații, până în momentul
în care cealaltă parte își va îndeplini obligațiile ce-i revin.
În cauză însă, contractul a fost denunțat
unilateral, astfel încât nu se mai pune problema executării obligațiilor, iar obligația
de plată a clauzei penale în situația denunțării unilaterale subzistă, contractul
încetând prin voința uneia dintre părți și nu din cauza neîndeplinirii culpabile
a obligațiilor contractuale.
Nu poate fi primită nici teza susținută
de apelat în sensul că ar fi fost nevoit să denunțe unilateral contractul datorită
numeroaselor neexecutări culpabile a obligațiilor contractuale de către intimată,
având în vedere conținutul expres al procesului-verbal întocmit la 11 august 2009
în Adunarea Consiliului Director al celor doi asociați, din care rezultă îndeplinirea
obligațiilor asumate de ambii asociați, precum și faptul că apelantul-pârât nu avea
la data respectivă, niciun motiv să solicite rezilierea contractului încheiat cu
intimata-reclamantă, din moment ce nu a făcut să se consemneze în procesul-verbal
menționat vreo astfel de poziție. Inițiativa sa ulterioară din 21 august 2009, la
numai 10 zile după respectiva Adunare, nu poate fi privită decât ca o manifestare
a intenției de denunțare unilaterală a contractului, acesta cunoscând și faptul
că în caz de dezacord a părților rezilierea nu se putea obține decât pe cale judiciară,
demers pe care însă nu a înțeles să-l efectueze.
În consecință, dat fiind faptul că apelantul
a denunțat unilateral contractul, instanța de apel a apreciat că nu mai poate analiza
invocatele nerespectări a obligațiilor contractuale de către intimata SC Clinica
R. SRL și nici vreun eventual abuz de drept al acesteia în executarea contractului,
acestea fiind lipsite de relevanță în contextul dat.
De asemenea, Curtea de apel a constatat
că prima instanță a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 9.2 din contract
în privința clauzei penale, cuantumul daunelor fiind stabilit la valorile facturate
către clienți în ultimele șase luni, indiferent dacă aceștia sunt interni sau externi.
Susținerea apelantului în sensul că ar fi trebuit reținută fie categoria clienților
interni fie pe cea a clienților externi este lipsită de temei juridic, câtă vreme
precizarea „interni sau externi” este consemnată în cuprinsul contractului în paranteză,
având astfel menirea de a explicita noțiunea de „clienți” și nu de a limita valoarea
penalităților la valoarea facturilor emise numai către una dintre cele două categorii
de clienți.
Nici criticile referitoare la greșita respingere
a cererii reconvenționale nu pot fi primite, având în vedere că prima instanță a
reținut în mod corect faptul denunțării unilaterale a contractului de către apelant,
context în care nu se mai poate dispune rezilierea acestuia din culpa intimatei.
Împotriva deciziei Curții de apel a declarat
recurs pârâtul Spitalul Orășenesc Lehliu Gară,
întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.
proc. civ. și solicitând, admiterea recursului și în principal, casarea deciziei
recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar,
modificarea hotărârilor pronunțate și, rejudecând cauza, respingerea acțiunii reclamantei
și admiterea cererii reconvenționale, în integralitate, cu obligarea intimatei-reclamante
la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea recursului său, recurentul-pârât
susține, în esență, următoarele:
Instanța de fond și de apel au interpretat
greșit actele juridice deduse judecății, au reținut o situație de fapt eronată,
contrară probelor administrate în cauză, probe pe care le-au analizat necorespunzător.
Pârâta a invocat excepția neexecutării
contractului din culpa exclusivă a reclamantei, dar și cauzele de forță majoră rezultate
din adresele depuse la dosar, solicitând daune interese la nivelul sumei de 8.239,34
RON, - cerere motivată și dovedită cu înscrisuri, însă ambele instanțe au înlăturat
această probă nejustificat, ca de altfel și depozițiile martorilor pârâtei și actele
care au probat neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamantă.
Instanțele au apreciat greșit că pârâta
a denunțat unilateral contractul de asociere și că este datoare la plata daunelor
interese la nivelul sumei cerute de reclamantă, pentru că din corespondența și adresele
emise între părți rezultă că reclamanta a cerut încetarea/rezilierea contractului
de comun acord, invocând forța majoră, respectiv lipsa disponibilităților bănești
pentru continuarea asocierii; de asemenea, dacă ambele părți au încheiat un protocol
de predare-primire și și-au recunoscut datoriile reciproce, nu există denunțare
unilaterală din partea pârâtei și nici temei legal să plătească daune interese;
mai mult, conform art. 9.2 din contract, daunele interese pot fi în cuantum minim
egal cu valorile facturate către clienți de către reclamantă, în ultimele 6 luni.
Daunele interese prevăzute în contractul
de asociere au în vedere valori facturate către clienți și nu către părți, astfel
că facturile în valoare de 267.440,57 RON, fiind emise către spital, nu pot face
obiectul art. 9.2 din contract, pentru că pârâta nu este client.
Reclamanta nu a dovedit cuantumul daunelor
solicitate în condițiile art. 9.2 din contract, instanțele apreciind greșit asupra
lor, prin admiterea acestui capăt de cerere.
Recurentul-pârât mai arată că, în recurs,
cu înscrisuri, respectiv facturile individualizate în anexa 1 la procesul-verbal
încheiat la 11 august 2009, în valoare de 267.440,57 RON, dovedește că acestea au
fost achitate, ca și datoriile evidențiate în sarcina pârâtei.
În consecință, consideră că se impune reanalizarea
în recurs a soluțiilor pronunțate de instanța de fond și de apel, cu privire la
greșita respingere a cererii reconvenționale, a capătului de cerere privind rezilierea/încetarea
contractului de asociere în participațiune și de admitere a acțiunii principale,
înlăturând nelegalitatea soluțiilor prin admiterea recursului.
În fine, consideră că s-a determinat greșit
cuantumul daunelor interese, luându-se în calcul facturi emise către părți și nu
către clienți, nu s-a avut în vedere că trebuia să se aleagă între cele două categorii
de clienți „interni sau externi” și s-au luat în calcul facturi privind cheltuieli,
deși art. 9.2 privește doar venituri.
Arată că a depus o expertiză contabilă
extrajudiciară, care confirmă și argumentează în detaliu eroarea de calcul.
Asupra recursului pârâtului, astfel declarat,
se constată următoarele:
În ce privește excepția tardivității recursului
formulat de pârât, așa cum a fost invocată ea de către intimata-reclamantă și pusă
în discuția părților, instanța de recurs, verificând actele dosarului, în raport
de confirmarea de primire a recursului, la curtea de apel, care poartă data de 11
ianuarie 2012, va respinge această excepție, reținând că recursul pârâtului a fost
declarat în termenul legal, cu respectarea dispozițiilor art. 301 C. proc. civ.
Privitor la criticile formulate de pârât
referitoare la soluționarea fondului litigiului dedus judecății de către instanțele
care s-au pronunțat în cauză și care sunt de natură să atragă admiterea recursului
și casarea hotărârilor date, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de
apel, se constată că sunt întemeiate.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 314
C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii
în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte
a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Or, în speță, din examinarea actelor dosarului,
în raport de criticile exprimate de recurentul-pârât, de hotărârile pronunțate și
de dispozițiile legale aplicabile, nu rezultă că împrejurările de fapt au fost pe
deplin stabilite.
Se observă, în acest sens, ca un prim aspect,
că instanța de apel nu a stabilit, mai presus de orice tăgadă, dacă ne aflăm în
prezența unei denunțări unilaterale a contractului de asociere sau a rezilierii
acestuia, de comun acord.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile
art. 312 pct. 5 C. proc. civ., în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată
a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după
casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată.
Sub acest aspect, se constată că instanța
de apel a ignorat susținerile pârâtului conținute în cererea reconvențională, privind
neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor asumate prin contract de către reclamantă,
aceasta reținând în această privință doar că în contextul în care instanța de fond
a apreciat corect faptul denunțării unilaterale a contractului de către apelantul-pârât,
nu se mai justifică a se analiza și dispune rezilierea acestuia din culpa reclamantei.
Instanța de recurs trebuie să aibă în vedere
și că în recurs a fost admisă proba cu înscrisuri în temeiul dispozițiilor art.
305 C. proc. civ., înscrisuri care nu au fost avute în vedere de către instanța
de apel, respectiv anexe la facturi, facturi și o expertiză extrajudiciară, prin
prezentarea cărora recurentul susține că intimata a depus la dosar o listă cu facturi,
fără a depune și anexa reprezentând serviciile facturate și, prin urmare, nu există
temei legal în sensul celor solicitate de reclamantă, suma datorată fiind achitată
și, de asemenea, că, potrivit expertizei, calculul daunelor acordate reclamantei
conține o serie de erori.
În consecință, față de cele mai sus arătate,
Înalta Curte apreciază că se impune aprofundarea probatoriului administrat în cauză
și prin efectuarea unei expertize contabile, probă care nu a fost dispusă de niciuna
dintre instanțe, deși a fost solicitată, (contrar susținerilor reclamantei), pentru
a se stabili cu certitudine cuantumul despăgubirilor ce fac obiectul cauzei, despăgubiri
solicitate de ambele părți și, dacă, în ce o privește pe reclamantă, în speță, este
vorba despre înregistrarea unui prejudiciu sau o îmbogățire fără justă cauză.
Drept urmare, se va admite recursul declarat
de pârâtul Spitalul Orășenesc Lehliu Gară, se va casa decizia Curții de apel și
se va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, instanță, care, la rejudecarea
cauzei va avea în vedere și celelalte critici exprimate de pârât în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge excepția tardivității formulării
recursului.
Admite recursul declarat de pârâta Spitalul
Orășenesc Lehliu Gară împotriva deciziei comerciale nr. 421 din 05 octombrie 2011,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, casează decizia atacată
și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2012.