ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5522/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta T.A. a

solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj-Napoca, anularea Hotărârii

nr. 33306 emisă de pârâtă la data de 24 august 2012, obligarea pârâtei la

recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea

nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că împreună cu părinții săi a fost nevoită să se refugieze,

în septembrie 1940, din localitatea de domiciliu în localitatea Turda și apoi

în Mihai Viteazu, urmare a persecuțiilor etnice.

Prin Sentința civilă nr.

935/2012 din 28 noiembrie 2012 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta T.A.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că dovada persecuției,

ca urmare a părăsirii domiciliului, este o condiție esențială pentru acordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, dovadă ce poate fi făcută, în

contextul normelor metodologice, prin acte oficiale și respectiv prin

declarații de martori; că în speță declarațiile martorilor nu pot fi reținute

în sensul normelor menționate, deoarece prin declarațiile autentice de la dosar

se arată că reclamanta s-a refugiat din localitatea Viișoara în comuna Mihai

Viteazu ca urmare a cedării Ardealului de Nord.

Pentru lămurirea

aspectelor contradictorii s-a pus în discuție necesitatea audierii martorilor,

însă prin aceasta reclamanta a înțeles să depună la dosar declarații rectificative.

Instanța de fond a

reținut că prin actele depuse la dosar s-a arătat că se cunoaște că reclamanta

s-a refugiat din Tritenii de Jos din motive etnice și din cauza persecuției,

însă aceste acte, pe lângă aspectul că atestă localități diferite din care a

avut loc părăsirea domiciliului, nu atestă vârsta, cu cine s-a refugiat

reclamanta, care autorități au recurs la persecuție, cum s-au manifestat

acestea, ori în aceste circumstanțe câtă vreme nu sunt detaliate aspectele

legate de refugiu nu se poate reține ipoteza normei prevăzute de art. 1 din

Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta T.A., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că soluția pronunțată de instanța de fond este

netemeinică, făcându-se o apreciere greșită a probelor existente la dosarul

cauzei; că s-a făcut dovada la termenul din data de 28 noiembrie 2012 a

imposibilității obiective de deplasare la sediul instanței a martorilor P.S. și

S.A.; că s-a făcut proba unei erori de redactare în sensul art. 53 și art. 61

din Legea nr. 36/1995, în privința traseului parcurs de reclamantă până în

localitatea de refugiu, completând probele și cu hotărâri de recunoaștere a

calității de refugiat a unor consăteni și că, față de situația concretă, nu se

mai impune audierea martorilor P.S. și S.A. în fața instanței de judecată pentru

a percepe în mod nemijlocit completul de judecată împrejurări concrete legat de

refugiu.

Recurenta solicită,

în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare pentru necesitatea

administrării de noi probe, arătând că în fața instanței de fond a cerut

audierea martorilor F.E. și A.A., refugiați împreună cu reclamanta în comuna Mihai

Viteazul, cerere respinsă cu motivația necesitații audierii strict a persoanelor

cu declarație notarială, interpretare care îngrădește drepturile a sute de

persoane refugiate.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Astfel, Înalta Curte

are în vedere faptul că potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate

în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive

etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările

ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean

român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice,

în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Astfel, legiuitorul a

urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost

victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice.

Totodată, potrivit art.

6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor

acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în

situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

În speță, recurenta-reclamantă

a încercat să-și dovedească calitatea de persoană refugiată prin intermediul

probei testimoniale.

În scopul evitării

eventualelor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din motive etnice

este necesar ca cel puțin unul dintre martori să dovedească cu acte că s-a

aflat în aceeași situație cu reclamantul.

În mod corect a apreciat

instanța de fond că declarațiile martorilor nu pot fi reținute în sensul

normelor menționate; că prin declarațiile autentice de la dosar se arată că

reclamanta s-a refugiat din localitatea Viișoara în comuna Mihai Viteazu ca

urmare a cedării Ardealului de Nord; că pentru lămurirea aspectelor s-a pus în

discuție necesitatea audierii martorilor, însă prin aceasta reclamanta a

înțeles a depune declarații rectificative; că prin acte s-a arătat că se

cunoaște că reclamanta s-a refugiat din Tritenii de Jos din motive etnice și

din cauza persecuției, însă aceste acte, pe lângă faptul că atestă localități

diferite din care a avut loc părăsirea domiciliului, nu atestă vârsta reclamantei,

cu cine s-a refugiat, ce autorități au recurs la persecuție, cum s-au

manifestat acestea.

Înalta Curte reține,

în acord cu instanța de fond, că în aceste circumstanțe, câtă vreme nu sunt

detaliate aspectele legate de refugiu, nu se poate reține ipoteza normei

prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.

Or, simplele

declarații ale martorilor din care rezultă că aceștia cunosc situația

recurentei nu pot fi luate în considerare, mai ales că niciunul dintre aceștia

nu a probat afirmațiile cu acte oficiale.

În mod corect

instanța de fond și-a manifestat rolul activ în conformitate cu dispozițiile art.

129 alin. (5) C. proc. civ., dispunând audierea nemijlocită a celor doi

martori, S.A. și P.S., însă la termenul din 28 noiembrie 2012 reprezentanta

reclamantei a învederat instanței că înțelege să renunțe la audierea martorilor,

apreciind că probele sunt suficiente în susținerea cererii de chemare în

judecată.

Înalta Curte constată

că din actele dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că înscrisurile și

declarațiile martorilor nu respectă cerințele prevăzute de lege și nu se

coroborează cu nici un alt mijloc de probă.

Astfel, Înalta Curte

apreciază că, în speță, simpla mutare a recurentei-reclamante dintr-o

localitate în alta nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice.

Cum

recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi fost refugiată și că acest

lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod corect

instanța de fond a reținut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 1

lit. c) din Legea nr. 189/2000 și, în consecință, a dispus respingerea acțiunii

ca nefondată.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta T.A. împotriva Sentinței civile nr. 935/2012 din 28

noiembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 mai 2013.