ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6307/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj reclamantul L . A . a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea Hotărârii din din 16 ianuarie 2012 emisă de către pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de persoană refugiată cu acordarea drepturilor prevăzute de O . G . nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că are calitatea de refugiat întrucât în toamna anului 1940, împreună cu familia sa, a fost forțat să își părăsească domiciliul din comuna Ceanu Mare, aceasta fiind ocupată de unguri; că, pentru a evita persecuțiile armatei ungare și pentru a-și salva animalele și o parte din bunuri nu s-au întors în localitatea de domiciliu timp de patru ani, adăpostindu-se prin alte sate, precum Mihai Viteazu și Unirea; că au fost obligați de armata ungară în retragere să îi urmeze; că în mod nejustificat pârâta i-a respins solicitarea de acordare a drepturilor prevăzute de O . U . G . nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 267 din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului L.A.

În motivarea acestei soluții, instanța de fond a arătat, în esență, că probatoriul administrat nu a confirmat îndeplinirea condițiilor instituite de legiuitor pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, respectiv faptul că reclamantul ar fi fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu datorită persecuțiilor etnice la care a fost supus de unul din regimurile instaurate în intervalul 6 septembrie 1940-6 martie 1945. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 267 din 4 aprilie 2012 a formulat recurs reclamantul L.A., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale și, în subsidiar, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, față de împrejurarea că instanța de fond a efectuat o analiză pur formală, superficială, a fondului cauzei, refuzând suplimentarea probatoriului pentru aflarea adevărului.

A susținut recurentul că în mod greșit a apreciat instanța de fond că în speță nu este întrunită ipoteza normei prevăzută de art. 1 din Legea nr. 189/2000 față de împrejurarea nedovedirii persecuțiilor etnice la care a fost supus recurentul, și că instanța de fond avea obligația e a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. A mai arătat că așa-numita contradictorialitatea între declarațiile martorilor nu s-a confirmat după audierea acestora de către instanță, ambii martori fiind refugiați în comuna Mihai Viteazul împreună cu reclamantul și că instanța de fond a interpretat restrictiv noțiunea de persecuție etnică, contrar prevederilor Legii nr. 189/2000 și a voinței legiuitorului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile recurentei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează. 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres prevăzute de lege. Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.

Solicitantul acordării drepturilor prevăzute de actele normative sus-menționate trebuie să facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în acest sens, orice mijloc de probă fiind permis. Art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. arată că, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor. În speță, se apreciază că instanța de fond a acționat în concordanță cu principiul sus-menționat, administrând probele apreciate, în mod just, ca utile, pertinente și concludente cauzei, raportat la obiectul acesteia.

Astfel câtă vreme în speță se solicita cenzurarea temeiniciei și legalității hotărârii Casei Județene de Pensii Cluj, hotărâre adoptată în considerarea declarațiilor martorilor I.V. și L.D. și ca urmare a constatării unor contradicții între aceste două declarații, era firesc ca instanța de judecată să acorde întâietate audierii nemijlocite a acestora, dând, astfel, curs însăși cererii de probatoriu a reclamantului-recurent. Or, în urma administrării probei testimoniale, în cursul căreia recurentul-reclamant a avut posibilitatea de a pune întrebări și a clarifica, astfel, orice aspecte apreciate ca insuficiente, s-a evidențiat faptul că, așa cum a reținut și instanța de fond, martorii nu pot preciza dacă într-adevăr reclamantul-recurent își părăsise localitatea de domiciliu de teama persecuțiilor etnice.

În acest context, în lipsa oricăror alte date sau mijloace de probă, pe care reclamantul-recurent nu a reușit să le individualizeze în mod suficient sau convingător în cursul dezbaterii, în mod corect a apreciat instanța de fond faptul că în speță nu se confirmă îndeplinirea condițiilor instituite de legiuitor pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, fără a i se putea reproșa pasivitatea în condițiile în care revine reclamantului sarcina de a demonstra îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. Înalta Curte apreciază că, procedând astfel, prima instanță a realizat un just echilibru între principiul asigurării legalității și temeiniciei deciziei adoptate și cel a soluționării cauzei într-un termen rezonabil, față de obiectul și complexitatea cauzei, în contextul probatoriului administrat și al susținerilor recurentului-reclamant, criticile acestuia nefiind fondate, sub acest aspect.

În concluzie, în mod just a reținut instanța de fond că probatoriul administrat nu a confirmat îndeplinirea condițiilor instituite de legiuitor pentru acordarea, către recurentul-reclamant, a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, atât declarațiile notariale cât și cele testimoniale fiind neconcludente în acest sens. 2. Soluția instanței de control judiciar Pentru aceste considerente, neexistând motive de reformare a sentinței recurate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.A. împotriva sentinței civile nr. 267 din 4 aprilie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2013.