ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6307/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

de chemare în judecată

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj reclamantul L

.

A

.

a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea

Hotărârii

din

din 16

ianuarie

2012

emisă de către pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de

persoană refugiată cu acordarea drepturilor prevăzute de O

.

G

.

nr.

105/1999 aprobată

prin Legea

nr.

189/2000.

În

motivarea acțiunii reclamantul a arătat că are calitatea de refugiat întrucât

în toamna anului 1940, împreună cu familia sa, a fost forțat să își părăsească

domiciliul din comuna Ceanu Mare, aceasta fiind ocupată de unguri; că, pentru a

evita persecuțiile armatei ungare și pentru a-și salva animalele și o parte din

bunuri nu s-au întors în localitatea de domiciliu timp de patru ani,

adăpostindu-se prin alte sate, precum Mihai Viteazu și Unirea; că au fost

obligați de armata ungară în retragere să îi urmeze; că în mod nejustificat pârâta

i-a respins solicitarea de acordare a drepturilor prevăzute de O

.

U

.

G

.

nr.

105/1999 aprobată

prin Legea

nr.

189/2000.

de fond

Prin sentința civilă nr.

267 din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului L.A.

În motivarea acestei

soluții, instanța de fond a arătat, în esență, că probatoriul administrat nu a

confirmat îndeplinirea condițiilor instituite de legiuitor pentru acordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, respectiv faptul că reclamantul ar

fi fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu datorită persecuțiilor

etnice la care a fost supus de unul din regimurile instaurate în intervalul 6

septembrie 1940-6 martie 1945.

exercitată

Împotriva sentinței

civile nr. 267 din 4 aprilie 2012 a formulat recurs reclamantul L.A., solicitând

modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale și, în subsidiar, casarea

hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, față de împrejurarea că instanța

de fond a efectuat o analiză pur formală, superficială, a fondului cauzei,

refuzând suplimentarea probatoriului pentru aflarea adevărului.

A susținut recurentul

că în mod greșit a apreciat instanța de fond că în speță nu este întrunită

ipoteza normei prevăzută de art. 1 din Legea nr. 189/2000 față de împrejurarea

nedovedirii persecuțiilor etnice la care a fost supus recurentul, și că

instanța de fond avea obligația e a stărui prin toate mijloacele legale pentru

a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii

faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale.

A mai arătat că

așa-numita contradictorialitatea între declarațiile martorilor nu s-a confirmat

după audierea acestora de către instanță, ambii martori fiind refugiați în

comuna Mihai Viteazul împreună cu reclamantul și că instanța de fond a

interpretat restrictiv noțiunea de persecuție etnică, contrar prevederilor

Legii nr. 189/2000 și a voinței legiuitorului.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

actele și lucrările dosarului, în raport de criticile recurentei, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

de fapt și de drept relevante

Potrivit art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile

acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situații expres

prevăzute de lege.

Prin persoana care a

fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege

persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul

în altă localitate din motive etnice.

Solicitantul

acordării drepturilor prevăzute de actele normative sus-menționate trebuie să

facă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege în acest sens, orice

mijloc de probă fiind permis.

Art. 129 alin. (5)

din C. proc. civ. arată că, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și

legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să stăruie, prin

toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice

greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea

drepturilor și intereselor lor.

În speță,

se apreciază că instanța de fond a acționat în concordanță cu principiul

sus-menționat, administrând probele apreciate, în mod just, ca utile,

pertinente și concludente cauzei, raportat la obiectul acesteia.

Astfel

câtă vreme în speță se solicita cenzurarea temeiniciei și legalității hotărârii

Casei Județene de Pensii Cluj, hotărâre adoptată în considerarea declarațiilor

martorilor I.V. și L.D. și ca urmare a constatării unor contradicții între

aceste două declarații, era firesc ca instanța de judecată să acorde întâietate

audierii nemijlocite a acestora, dând, astfel, curs însăși cererii de

probatoriu a reclamantului-recurent.

Or, în

urma administrării probei testimoniale, în cursul căreia recurentul-reclamant a

avut posibilitatea de a pune întrebări și a clarifica, astfel, orice aspecte

apreciate ca insuficiente, s-a evidențiat faptul că, așa cum a reținut și

instanța de fond, martorii nu pot preciza dacă într-adevăr reclamantul-recurent

își părăsise localitatea de domiciliu de teama persecuțiilor etnice.

În acest

context, în lipsa oricăror alte date sau mijloace de probă, pe care

reclamantul-recurent nu a reușit să le individualizeze în mod suficient sau

convingător în cursul dezbaterii, în mod corect a apreciat instanța de fond

faptul că în speță nu se confirmă îndeplinirea condițiilor instituite de

legiuitor pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, fără a

i se putea reproșa pasivitatea în condițiile în care revine reclamantului

sarcina de a demonstra îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Înalta

Curte apreciază că, procedând astfel, prima instanță a realizat un just

echilibru între principiul asigurării legalității și temeiniciei deciziei

adoptate și cel a soluționării cauzei într-un termen rezonabil, față de

obiectul și complexitatea cauzei, în contextul probatoriului administrat și al

susținerilor recurentului-reclamant, criticile acestuia nefiind fondate, sub

acest aspect.

În

concluzie, în mod just a reținut instanța de fond că probatoriul administrat nu

a confirmat îndeplinirea condițiilor instituite de legiuitor pentru acordarea,

către recurentul-reclamant, a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, atât

declarațiile notariale cât și cele testimoniale fiind neconcludente în acest

sens.

instanței de control judiciar

Pentru

aceste considerente, neexistând motive de reformare a sentinței recurate, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de L.A. împotriva sentinței civile nr. 267 din 4 aprilie 2012 a Curții de Apel

Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2013.