ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7513/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul M.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea Hotărârii nr. 32742 din data de 26 iulie 2012 emisă de pârâtă prin care s-a dispus respingerea cererii formulate în baza Legii nr. 189/2000. Prin Sentința civilă nr. 787 din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul M.V., împotriva pârâtei Casa Județeană de Pensii Cluj și, în consecință, a dispus anularea Hotărârii nr. 32742 din 26 iulie 2012 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada septembrie 1940 - februarie 1945, să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 01 iunie 2011 și să plătească reclamantului suma de 400 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că declarațiile martorilor audiați în instanță, martori care astfel cum au declarat și au dovedit prin prezentarea legitimației sunt la rândul lor beneficiari ai Legii nr. 189/2000 fiindu-le recunoscute drepturile de către pârâtă, coroborate cu înscrisurile prezentate în probațiune au relevat împrejurarea că reclamantul împreună cu familia acestuia au părăsit localitatea de domiciliu Valea Ierii județul Cluj și s-au refugiat în localitatea Dână Mare, jud. Cluj ca urmare a persecuțiilor etnice și a cedării Ardealului de Nord în urma Diktatului de la Viena.

Depozițiile martorilor audiați au relevat că părăsirea localității de domiciliu a avut loc în octombrie 1941, iar întoarcerea în localitatea de domiciliu a avut loc în primăvara anului 1945. Împotriva acestei hotărâri, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că recunoașterea calității de refugiat conform legii în cazul în care nu există nici un document oficial se bazează pe două declarații notariale. Lipsesc în cazul de față actele oficiale concludente, dosarul fiind întocmit exclusiv pe baza de declarații de martor și a unei adeverințe a Arhivelor, în care se arată că nu există înregistrări cu numele petentului, prezumție a lipsei refugiului.

Așadar, refuzul recurentei-pârâte a avut la bază neconcordanța între datele specifice refugiului martorilor și cele declarate în acțiune. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a suferit persecuții etnice, aflându-se în una dintre situațiile expres prevăzute de lege.

Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-și schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. Legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor persoanelor care au fost victimele și/sau au avut de suferit ca urmare a persecuțiilor etnice. Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 și art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.

Intimatul-reclamant a încercat să dovedească că are calitatea de persoană refugiată prin intermediul probei testimoniale, însă declarația martorului nu este în concordanță cu situația de fapt existentă. Simpla mutare, dintr-o localitate în alta, nu poate fi considerată refugiu cauzat de persecuții etnice. Așa fiind, cum intimatul-reclamant nu a făcut dovada în nici un fel că ar fi fost refugiat și că acest lucru ar fi fost consecința unor persecuții din motive etnice, în mod greșit, instanța de fond, a admis acțiunea. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea reclamantului M.V., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj împotriva Sentinței civile nr. 787 din 30 octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului M.V., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AM