ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 916/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 27.08.2018 sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamantul Muzeul Național Bran a solicitat, în contradictoriu cu pârâta comuna Brașov, obligarea acesteia la plata sumei de 1.171.779,10 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea chiriilor plătite de locatarii chioșcurilor de pe imobilul teren în suprafață de 1.125 mp, situat în localitatea Bran, județul Brașov, ce constituie parcarea Muzeului Național Bran, imobil înscris în cartea funciară nr. x Poarta, sub numerele topografice 1708/2 și 2827/a/1/2/2, pentru perioada 01.11.2012-17.08.2016, precum și obligația de a achita cheltuielile de judecată generate de prezentul proces. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1357 și art. 1381 din C. civ., coroborat cu cele ale art. 194 și următoarele din C. proc. civ. Prin precizarea formulată la data de 14.11.2019, ulterior întocmirii raportului de expertiză, reclamantul a arătat că solicită, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.169.155 RON reprezentând Varianta B din raportul de expertiză, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei de 805.785 RON reprezentând Varianta A din raportul de expertiză, la care a arătat că nu înțelege să facă obiecțiuni.

Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov Prin sentința nr. 269/S/02.12.2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis în parte acțiunea precizată; a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 805.785 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea sumelor de bani aferente închirierii imobilului - teren în suprafață totală de 1.125 mp, înscris în cartea funciară x Poarta, sub numerele topografice 1708/2 și 2827/a/1/2/2, în perioada 1.11.2012-17.08.2016; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 5420 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov Prin decizia nr. 626/Ap/29.07.2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta UAT Comuna Bran împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta UAT Comuna Bran. -Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune, reținând în mod eronat că pentru pretențiile solicitate pentru perioada 01.11.2012-26.08.2015 nu operează prescripția, deoarece în cauză a existat o recunoaștere întreruptivă de prescripție, făcută de primarul comunei Bran (art. 2537 alin. (1), art. 2358 alin. (1) și (2) C. civ.). Așa cum s-a arătat de către pârâtă și în etapa procesuală anterioară, pretențiile reclamantei pentru perioada sus-menționată sunt prescrise, iar recunoașterea în înțelesul legii are în vedere, fie efectuarea unei plăți, fie solicitarea unui termen în vederea efectuării unei plăți, situații ce nu se regăsesc în cauză. Corespondența dintre cele două instituții privind terenul în suprafață de 1125 mp ce formează parcarea Muzeului Bran și faptul că reclamanta a notificat pârâta referitor la plata unor despăgubiri pentru perioada 2012 și data predării amplasamentului nu echivalează cu o recunoaștere a pretențiilor respective. Corespondența anterioară dintre cele două părți nu înseamnă că ar fi fost recunoscute despăgubirile pretinse. Pentru a putea să își asume o astfel de plată, primarul trebuia să aibă acordul Consiliului Local Bran, conform art. 36 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 215/2001 și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, texte legale interpretate în mod eronat de instanța de apel. Ordonatorul de credite este strict limitat în angajarea/ordonanțarea de cheltuieli de prevederile legii finanțelor publice locale, aceasta interzicând în mod repetat posibilitatea ca să se poată acționa în ceea ce privește cheltuielile publice, fără a exista o hotărâre expresă a Consiliului local în acest sens. În cauză nu exista din partea Consiliului Local Bran o astfel de aprobare sau un mandat acordat primarului în acest sens, întrucât pretențiile solicitate sunt, pe de-o parte, prescrise, iar pe de altă parte, nici nu exista un titlu executoriu în baza căruia UAT să fie obligată la plată sau să procedeze la realizarea vreunei plăți. Prin adresele nr. x/12.08.2016 și y/17.08.2016 se menționează, de către Primăria Bran, că nu există prevedere bugetară pentru achitarea despăgubirilor pentru perioada 2012-2016 și că doar Consiliul Local Bran poate să facă o astfel de alocare. Prin aceste adrese primarul Comunei Bran nu recunoștea suma, neavând o astfel de atribuție legală, ci specifica intimatei faptul că, în conformitate cu prevederile legale privind finanțele publice locale, recunoașterea și angajarea acestei cheltuieli este doar de competența Consiliului Local Bran, și nu a ordonatorului de credite. Faptul că recurenta a înțeles să plătească sumele de bani la care a fost obligată prin sentința civilă nr. 212/D/08.12.2014 a Tribunalului Brașov nu înseamnă că recunoaște și alte pretenții solicitate, în afara titlului executoriu menționat. - Cu privire la pretențiile solicitate pentru perioada 01.02.2016- 17.08.2016, în mod eronat instanța de apel a reținut că scăderea din cuantumul prejudiciului invocat a dezdăunării aferente perioadei de timp în care predarea/primirea nu s-a putut realiza din culpa reclamantului nu poate fi reținută deoarece ar fi fost invocată cu nesocotirea cerințelor instituite de prevederile art. 208 C. proc. civ. și ar fi nedovedită. Încă din data de 17.02.2016, recurenta a făcut demersuri cu intimata reclamantă și cu Ministerul Culturii pentru a se stabili situația terenului în litigiu, inițial existând și propunerea de preluare, de către Comuna Bran, a parcării în discuție. Primarul interimar a intenționat să se supună hotărârii judecătorești care dispunea transferul administrării terenului în discuție de la Consiliul Local Bran în administrarea Muzeului Național Bran inițiind discuții atât cu conducerea Muzeului Bran de la acel moment, cât și cu Ministerul Culturii. Astfel, în data de 17.02.2016, la Ministerul Culturii a avut loc o întâlnire convocată de această instituție, tema fiind "Viitorul Colecției Muzeului Național Bran", la care au participat și reprezentanții Comunei Bran, Consiliului Județean Brașov, Muzeului Național de Cultură Județean Brașov, Muzeului Etnografic Județean Brașov, Muzeului Național "Țara Făgărașului". Concluziile acelei întâlniri au fost consemnate într-o minută, cea mai importantă decizie pentru Comuna Bran fiind "preluarea de către Comuna Bran a parcării amenajate în fața Castelului Bran, prin trecerea acesteia din domeniul public al statului roman în domeniul public al Comunei Bran, prin Hotărâre de Guvern", în baza unei hotărâri de guvern care trebuia să fie inițiată de Ministerul Culturii. Referitor la plata despăgubirilor stabilite de instanță prin sentința nr. 1442/20.11.2013, Primăria Bran și-a manifestat permanent disponibilitatea de plată, existând numeroase adrese în acest sens prin care se solicită Muzeului Bran să nu apeleze la un executor judecătoresc, întrucât primăria dorește să execute benevol acel debit. Referitor la transferul dreptului de administrare a parcării castelului, acesta a fost întârziat în perioada februarie- august 2016, dar nu din culpa recurentei. Prin adresa nr. x/12.08.2016, Primăria Bran a convocat reprezentanții Muzeului Național Bran la 16.08.2016, pentru semnarea procesului-verbal de predare - primire a acelei parcări. Prin aceeași adresă s-a precizat că despăgubirile stabilite de Tribunalul Brașov prin sentința nr. 212/D/2014, în sumă de 944.439,67 RON, au fost achitate în totalitate în contul Muzeului National Bran și că la acel moment nu mai exista niciun contract de închiriere aflat în perioada de valabilitate, care sa poată fi predat către Muzeul National Bran. Întâlnirea s-a reprogramat, la solicitarea Muzeului Național Bran, pentru data de 17.08.2016, când părțile trebuiau să consemneze predarea administrării parcării de la Primăria Bran către Muzeul Național Bran La întâlnirea din 17.08.2016, Muzeul National Bran, prin reprezentant, a condiționat semnarea procesului-verbal de menționarea faptului că recurenta ar refuza să pună la dispoziție contractele de închiriere și de asumarea obligației de plată a despăgubirilor către Muzeul National Bran, pentru perioada 2012 - data predării parcării. Acel proces-verbal nu s-a mai încheiat, reclamanta a formulat plângere penală cu privire la infracțiunile de abuz în serviciu, sustragere sau distrugere de documente, plângerea fiind formulată împotriva reprezentanților primăriei participanți la întâlnirea din 18.08.2016. Prin încheierea penală nr. 31/CCP/27.04.2017 pronunțată de către Curtea de Apel Brașov în dosarul penal nr. x/2017, s-a dispus, în mod definitiv, respingerea, ca nefondată, a plângerii formulate de petentul Muzeul Național Bran împotriva ordonanței nr. 528/p/2016 din 01.02.2017, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, prin care s-a dispus clasarea cauzei privind infracțiunile prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., art. 289 C. pen., art. 259 alin. (1) C. pen., soluție menținută prin ordonanța nr. 24/II/2/2017 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov. În aceeași zi, prin adresa nr. x/17.08.2016, Primăria Bran a notificat Muzeul Național Bran că, având în vedere că nu s-a ajuns la niciun consens în ce privește conținutul procesului-verbal de predare-primire, începând cu data de 18.08.2016, ora 0:00, administrarea Parcării Castel se transferă de la Primăria Bran la Muzeul Național Bran, care preia toate obligațiile ce derivă din administrarea acestei parcări. Față de cele arătate, recurenta nu trebuia obligată la plata despăgubirilor după data de 17.02.2016, când a inițiat demersuri în vederea rezolvării situației imobilului în litigiu. Având în vedere natura imobilului în litigiu, au fost implicate și alte instituții cum ar fi Ministerul Culturii. Predarea imobilului nu a depins exclusiv de recurentă, care a solicitat acordul Ministerului Culturii din februarie 2016 și l-a obținut în iulie 2016. - Instanța de fond a reținut, în mod eronat, că în cauză operează puterea de lucru judecat cu privire la statuările pe care instanțele judecătorești ce au soluționat anterior dosarul nr. x/2013 le-au făcut cu privire la ocuparea, de către recurentă, a unei suprafețe din imobilul cu destinația de teren ce constituie obiectul dreptului de proprietate al părții reclamantei, cu privire la temeiul de drept în care operează obligația de dezdăunare și cu privire la criteriul de determinare a prejudiciului pe care partea l-a invocat. Această excepție nu a fost ridicată de niciuna dintre părțile dosarului și nici de către instanța de fond, astfel încât nu a fost pusă în discuția părților, așa cum era procedural și prin aceasta i s-a încălcat dreptul la apărare. Instanța de fond a fost cea care a soluționat și dosarul nr. x/2013 și este evident că a tratat cele doua dosare identic, lucru care s-a putut observa doar din sentința pronunțată și din faptul că se rețin apărări ce nu au fost formulate în cauză. Instanța de fond a reluat din hotărârea anterioară aspecte care nu au legătură cu apărările formulate de pârâtă în prezentul proces. - S-au adus critici hotărârii instanței de fond și cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, dar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui aspect, respectiv cheltuielile de judecată trebuiau să fie admise în parte, iar nu în cuantumul încuviințat de către instanță.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10.03.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 21.04.2021.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat intimatului-reclamant la data de 12.10.2020, conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ, iar termenul pentru formularea întâmpinării a expirat la data de 12.11.2020 (zi lucrătoare de joi). La data de 19.10.2020 (data poștei), în termen legal, intimatul-reclamant Muzeul Național Bran a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și judecata în lipsă. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost transmisă prin poștă, cu confirmare de primire, la data de 23.08.2018, iar nu cum greșit s-a indicat de către pârâtă, la data de 27.08.2018. În ce privește predarea terenului în litigiu au existat notificări între cele două instituții atât anterior anului 2012, cât și ulterior acestui an, până la data depunerii cererii de chemare în judecată. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 2537, art. 2538, art. 2532 C. civ., iar față de notificările formulate și răspunsurile de recunoaștere, se impune respingerea excepției. Referitor la pretențiile solicitate pentru perioada 01.02.2016 și 17.08.2016, a arătat că problema care se pune nu este aceea că respectivele contracte de închiriere au expirat din luna februarie 2016 și UAT Comuna Bran nu a mai încasat nicio sumă de bani, ci data predării în mod efectiv a imobilului teren și despăgubirile calculate până la această dată. Referitor la modalitatea de calcul a despăgubirilor, a arătat că trebuie avută în vedere notificarea nr. x/10.03.2017 emisă de Muzeul Național Bran, în care apare inclusiv istoricul acestei datorii. Calculul s-a făcut pentru toate chioșcurile amplasate pe imobilul teren în suprafață de 1125 mp și sumele încasate de pârâtă, raportat la valoarea contractelor de închiriere pentru perioada 01.11.2012, până la data de 17.08.2016. În continuare, intimatul-reclamant a expus, pe larg, situația de fapt de cauzei și a concluzionat că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică, impunându-se respingerea recursului și menținerea acesteia. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la data de 09.11.2020 (conform dovezii de comunicare de la dosar ICCJ), iar termenul pentru formularea răspunsului la întâmpinare s-a împlinit la data de 20.11.2020 (zi lucrătoare de vineri). Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare. La data de 05.01.2021, intimatul-reclamant Muzeul Național Bran a formulat note scrise prin care a reiterat apărări fomulate în cadrul întâmpinării și a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de apel, ca fiind legală și temeinică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. - Referitor la critica privind prescripția dreptului material la acțiune a despăgubirilor aferente perioadei 01.11.2012-26.08.2015, Înalta Curte constată că în mod corect instanțele anterioare au reținut că în cauză operează cazul de întrerupere a termenului de prescripție reglementat de prevederile art. 2.538 din C. civ., întrucât recurenta-pârâtă a recunoscut pretențiile părții reclamante și s-a declarat gata să le execute. Astfel, potrivit art. 2537 alin. (1) C. civ. "Prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția". De asemenea, conform art. 2538 alin. (1) C. civ. " Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.", iar alin. (2) statuează că, atunci "Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea." În cauză, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.08.2018 și transmisă instanței la data de 23.08.2018 (data poștei) a vizat pretenții aferente perioadei 01.11.2012-17.08.2016 (constând în contravaloare chirii plătite de locatarii chioșcurilor de pe imobilul teren în suprafață de 1.125 mp ce constituie parcarea Muzeului Național Bran), pe care raportul de expertiză efectuat în cauză și la concluziile căruia reclamantul a achiesat prin precizarea formulată la data de 14.11.2019, le-a stabilit ca fiind în cuantum de 805.785 RON (Varianta A). Ca răspuns la notificările pe care reclamantul le-a formulat, recurenta-pârâtă a arătat în mod expres că va stabili valoarea despăgubirilor solicitate de acesta pentru perioada 2012-2016, pentru închirierea suprafețelor de teren înscrise în cartea funciară nr. x Poarta, sub numerele topografice 1708/2 și 2827/a/1/2/2, și va efectua demersurile necesare pentru ca acestea să poată fi achitate din bugetul local aferent anului 2017. Această poziție de recunoaștere a datoriei se circumscrie semnificației actului întreruptiv de prescripție reglementat de dispozițiile art. 2538 alin. (1) C. civ., a cărui interpretare și aplicare în cauză de către instanțele anterioare s-a făcut în condiții de legalitate. Susținerea recurentei-pârâte conform căreia, pentru a putea să își asume o astfel de plată, primarul trebuia să aibă acordul Consiliului Local Bran, conform art. 36 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 215/2001 și art. 14 alin. (4) din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, texte legale care ar fi fost interpretate în mod eronat de instanța de apel, nu poate fi primită. O astfel de recunoaștere nu putea proveni decât de la cel în favoarea căruia curge prescripția, care este cel obligat în raportul juridic dedus judecății. Or, în calitate de reprezentant legal al unității administrativ-teritoriale (conform art. 21 din Legea nr. 215/2001), primarul putea să aibă o astfel de poziție, de recunoaștere a dreptului de creanță pe care i-l opune reclamantul. Mai mult, potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001, primarul este cel care reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu autoritățile publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție și are atribuții în legătură cu bugetul local, exercitând funcția de ordonator principal de credite, întocmind proiectul bugetului local pe care îl supune spre aprobare Consiliului Local (art. 63 alin. (1) lit. c) și alin. (4) lit. a) și b) din Legea nr. 215/2001). Ca atare, recunoașterea de datorie făcută de primar, în calitate de reprezentant legal și ordonator principal de credite are valoare întreruptivă de prescripție, fiind în continuare circumscrisă obligației de a efectua toate demersurile necesare (inclusiv prin modalitatea de întocmire a bugetului) pentru alocarea sumelor de bani aferente plății despăgubirilor solicitate de reclamant. Or, din categoria acestor demersuri face parte și cel referitor la sesizarea Consiliului Local pentru adoptarea unei hotărâri în acest sens. Aspectele la care recurenta-pârâtă face referire vizează raporturile dintre autoritățile administrației publice locale, care nu sunt opozabile reclamantului, pentru care recunoașterea părții adverse produce efecte depline. De asemenea, susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia corespondența dintre cele două instituții, mai sus menționată, nu echivalează cu o recunoaștere a pretențiilor reclamantului este contrazisă de conținutul acestor documente și de raportarea respectivului conținut la dispozițiile legale incidente. - Recurenta-pârâtă este nemulțumită de modul de calcul al despăgubirilor aferente perioadei 01.02.2016-17.08.2016, cu motivarea că, începând cu luna februarie 2016 contractele de închiriere au expirat, aceasta nu a mai încasat nicio sumă de bani și nu se face vinovată de nepredarea terenului în acea perioadă. Nici această critică nu poate fi primită, întrucât în perioada de referință dreptul de administrare al reclamantului, astfel cum fusese reconfirmat prin sentința nr. 2399/17.05.2006, pronunțată în dosar nr. x/2005 de Tribunalul București, secția a VIII a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, prin anularea HCL Bran nr. 5/2005 (în temeiul căreia se dispusese radierea dreptului de administrare al reclamantului pentru terenul în litigiu), subzista, iar predarea-primirea terenului trebuia să aibă loc de îndată ce se tranșase asupra titularului administrării acestuia. De altfel, din actele depuse la dosar a rezultat că reclamantul a efectuat demersuri în acest sens, respectiv a notificat pârâta cu privire la predarea-primirea terenului, însă aceasta nu a dat curs solicitării formulate, iar apoi a promovat o acțiune de carte funciară având ca obiect radierea dreptului de proprietate publică înscris în favoarea Comunei Bran cu privire la terenul în litigiu și revenirea la situația anterioară, respectiv reînscrierea dreptului de proprietate publică în favoarea Statului Român, acțiune care a fost admisă. Mai mult, referitor la aspectele privind ocuparea, de către pârâtă, a unei suprafețe din terenul proprietatea reclamantului, temeiul de drept ce justifică obligația de dezdăunare și criteriul de determinare a prejudiciului pe care această parte l-a invocat, instanțele anterioare au constatat că intră în puterea lucrului judecat a statuărilor instanțelor judecătorești ce au analizat litigiul anterior dintre părți, respectiv cel obiect al dosarului nr. x/2013, în care s-au dezbătut pretenții izvorând din aceeași stare de fapt, între aceleași părți. - Recurenta pretinde că prin reținerea puterii de lucru judecat a celor statuate în litigiul anterior, instanțele nu s-au pronunțat asupra aspectelor învederate de către aceasta în cadrul prezentului litigiu, însă nici o astfel de critică nu este fondată. Împrejurarea că instanța de judecată constată, în virtutea dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., că anumitor probleme cu care este învestită li s-a dat o dezlegare asupra căreia, conform textului legal, nu se mai poate reveni, nu reprezintă un aspect de nelegalitate, ci dimpotrivă, o obligație față de care aceasta s-a conformat, în virtutea unei norme imperative. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, în cauză nu a fost analizată o excepție care să nu fi fost pusă în discuția părților, ci s-a constatat autoritatea de lucru judecat a unor hotărâri pronunțate într-un litigiu derulat anterior între aceleași părți, având aceeași cauză și același obiect, singura diferență constând în perioada pentru care erau solicitate despăgubiri, respectiv în dosarul nr. x/2013, despăgubirile au vizat perioada 30.10.2009-30.10.2012. În cauză, problema autorității de lucru judecat nu a fost analizată ca excepție, cum în mod eronat pretinde recurenta-pârâtă, ci a fost abordată din perspectiva unei prezumții legale absolute, ce nu poate fi combătută prin niciun mijloc de probă, nu poate fi contrazisă și care impune instanței învestite cu judecata unui litigiu ce are legătură cu chestiunea litigioasă deja tranșată (în speță, despăgubiri pentru împiedicarea exercitării dreptului de administrare pentru un alt interval de timp, în contextul în care nu au intervenit modificări în situația de fapt și de drept) respectarea dezlegărilor jurisdicționale anterioare. - Referitor la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra solicitării privind diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond, se constată că o asemenea situație nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei atacate, întrucât cheltuielile de judecată în discuție au vizat onorariul expertului, iar recurenta-pârâtă nu a indicat, punctual, în ce ar consta nelegalitatea săvârșită de către instanță în acordarea integrală a acestui onorariu, nici textul de lege ce ar fi fost încălcat, ci s-a limitat să precizeze că, raportat la admiterea în parte a acțiunii, și cheltuielile de judecată trebuiau admise corespunzător. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Bran, prin primar împotriva deciziei nr. 626/Ap din 29 iulie 2020 a Curții de Apel Brașov, secția civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,