ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1974/2015

Asupra

cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sebeș la data de 14 octombrie 2014, reclamanta SC T.M. SRL, în contradictoriu

cu pârâții Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura și Ministerul

Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcția Management si Control al

Resurselor Forestiere si Cinegetice, a solicitat obligarea pârâților la plata

sumei de 15.000 lei reprezentând cheltuielile de judecata suportate de

reclamantă în Dosarul nr. 1503/298/2013, din care suma de 8.000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată la instanța de fond și suma de 7.000 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată în faza apelului. De asemenea, a solicitat

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei,

aferente prezentului litigiu.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că prin Sentința civilă nr. 1256/2013 pronunțată de către Judecătoria

Sebeș la data de 09 octombrie 2013 în Dosarul nr. 1503/298/2013, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 101/A/2014 pronunțată de către Tribunalul

Alba la data de 13 martie 2014, a fost admisă plângerea contravențională a

reclamantei.

Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art.

453 alin. (1) din Legea nr, 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este

îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea

procesului menționat.

Prin Sentința

civilă nr. 255 din 23 aprilie 2015, Judecătoria Sebeș a admis excepția

necompetenței sale teritoriale, invocate din oficiu, și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr.

134/2010 privind Codul de

procedură civilă,

republicat prin Legea nr. 138/2014 „Cererea de chemare în

judecată se

introduce la instanța în circumscripția căreia domiciliază sau își are sediul

pârâtul, daca legea nu prevede altfel

”

.

Împrejurarea

că plângerea contravențională soluționată prin Sentința civilă nr. 1256/2013 a

fost judecată de Judecătoria Sebeș, potrivit dispozițiilor art. 32 din O.G. nr.

2/2001, nu constituie temei pentru prorogarea legală a competenței judecării

prezentei cauze, întrucât competența de soluționare a cauzei pendinte se

stabilește potrivit regulilor

impuse de art.

107 și 112 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă,

nefiind incidente niciunul din cazurile enumerate la art. 113 din aceiași act

normativ.

Investită

prin declinare. Judecătoria sectorului 5 București a pronunțat sentința civilă

nr, 4767 din data de 18 iunie 2015, prin care a declinat judecarea cauzei în

favoarea Judecătoriei Sebeș, a constatat ivit conflictul negativ și a trimis

dosarul la înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

În motivare,

a reținut că dispozițiile art. 107 din Legea nr, 134/2010, reglementează o

normă de competență teritorială de ordine privată, or, în raport de prevederile

art. 130 din același act normativ, necompetența de ordine privată nu poate fi

invocată decât de pârât, prin întâmpinare. Din înscrisurile aflate la dosarul

cauzei, pârâtul, deși a depus întâmpinare, nu a invocat excepția necompetenței

teritoriale a Judecătoriei Sebeș în soluționarea cauzei.

Așadar,

instanța competentă în soluționarea prezentei cauze este Judecătoria Sebeș.

Cu

privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal

sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat ta art. 135 alin. (1) din Legea nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele:

Înalta

Curte constată ca cererea dedusă judecății are ca obiect obligarea pârâtei ia

plata cheltuielilor de judecată făcute în două dosare aflate pe rolul

Judecătoriei Sebeș și Tribunalul Alba (fond și apel).

Prin

urmare, Judecătoria Sebeș a fost învestită cu o acțiune personală,

iar din punct de vedere al competenței

teritoriale regulile aplicabile sunt cele

reglementate de dispozițiile art.

107 dar și ale art. 113 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ.

Chestiunea

de drept care a determinat ivirea prezentului conflict o reprezintă

interpretarea diferită pe care instanțele au dat-o condițiilor privind

invocarea excepției necompetenței teritoriale într-o acțiune în pretenții,

întemeiată pe principiile răspunderii pentru culpă procesuală.

Normele care reglementează competența

teritorială sunt, în principiu, de ordine privată, dacă este vorba despre

procese privitoare la bunuri, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 117-121

din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, însă au caracterul

unor norme de ordine publică în materie de persoane precum și în cazurile

prevăzute de art. 117-121 din actul normativ menționat. Aceasta rezultă din

interpretarea dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă potrivit cărora „Necompetența este de ordine publică sau

privata”.

„Necompetența este de ordine publică:

generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești;

materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad;

teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de

același grad și părțile nu o pot înlătura, în toate celelalte cazuri, necompetența

este de ordine privată

”

.

Dispozițiile

art. 107 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ca și cele ale art. 113 alin.

(1) pct. 9 din același act normativ, nu reglementează o competență teritorială

exclusivă a instanței, ci dimpotrivă, o competență teritorială alternativă, așa

cum sugerează și denumirea marginală a textului legal amintit.

În conformitate cu dispozițiile art. 130

alin. (3) din Legea nr. 134/2010

privind

Codul de procedură civilă, „Necompetența de ordine privată poate fi

invocată

doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este

obligatorie, cel mai târziu la primiți termen de judecată Ia care părțile simt

legal citate în fața primei instanțe”.

Din înscrisurile aflate la dosarul

Judecătoriei Sebeș, la filele 29, respectiv 24, reiese că pârâții

Departamentul pentru Ape, Păduri și

Piscicultura și Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcția Management

si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice nu au invocat excepția

necompetenței teritoriale, deși potrivit art. 130 alin. (3) din Legea nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă, erau

îndreptățiți să o invoce.

Or. în atare

situație, în aplicarea dispozițiilor art. 130 alin. (3) din Legea

nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă și față de natura competenței instanțelor în soluționarea

acțiunilor în pretenții, competența teritorială rămâne dobândită Judecătoriei

Sebeș.

Este

adevărat că legiuitorul, în noile dispoziții procedurale, a impus instanței,

ca, din oficiu, să își verifice competența, respectiv cea generală, materială

și teritorială (art. 131 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă), așa cum corect a reținut și

Judecătoria Sebeș.

Cu toate acestea însă, această

verificare vizează doar competența de ordine publică, respectiv competența

generală, materială și teritorială exclusivă, chiar dacă textul legai se referă

generic la competența teritorială. O derogare de ia această normă ar trebui în

mod expres reglementată, cum este, de exemplu, reglementată în cuprinsul

procedurii necontencioase, în care instanța este obligată să își verifice

competența chiar și atunci când este de ordine privată (art. 529 din Legea nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă), ceea ce nu este cazul în speță.

Pentru considerentele mai sus arătate,

Înalta Curte va stabili competența de soluționarea a cererii de chemare în

judecată formulată de către reclamanta SC T.M. SRL, în contradictoriu cu

pârâții Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura și Ministerul Mediului

si Schimbărilor Climatice - Direcția Management si Control al Resurselor

Forestiere si Cinegetice, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată aferente judecării fondului și apelului, suportate de

către reclamantă în Dosarul nr. 1503/298/2013, respectiv obligarea la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei, în favoarea Judecătoriei

Sebeș.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește în favoarea Judecătoriei

Sebeș competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de

către reclamanta SC T.M. SRL, în contradictoriu cu pârâții Departamentul pentru

Ape, Păduri și Piscicultura și Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcția

Management si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice, prin care a

solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielile de judecată suportate

de către reclamantă în Dosarul nr. 1503/298/2013,

respectiv obligarea la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de

2.000 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

30 septembrie 2015.