ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1974/2015

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sebeș la data de 14 octombrie 2014, reclamanta SC T.M. SRL, în contradictoriu cu pârâții Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura și Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcția Management si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice, a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 15.000 lei reprezentând cheltuielile de judecata suportate de reclamantă în Dosarul nr. 1503/298/2013, din care suma de 8.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată la instanța de fond și suma de 7.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în faza apelului. De asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei, aferente prezentului litigiu.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Sentința civilă nr. 1256/2013 pronunțată de către Judecătoria Sebeș la data de 09 octombrie 2013 în Dosarul nr. 1503/298/2013, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 101/A/2014 pronunțată de către Tribunalul Alba la data de 13 martie 2014, a fost admisă plângerea contravențională a reclamantei. Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Legea nr, 134/2010 privind Codul de procedură civilă, este îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului menționat.

Prin Sentința civilă nr. 255 din 23 aprilie 2015, Judecătoria Sebeș a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 București Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut următoarele: Potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat prin Legea nr. 138/2014 „Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în circumscripția căreia domiciliază sau își are sediul pârâtul, daca legea nu prevede altfel ” . Împrejurarea că plângerea contravențională soluționată prin Sentința civilă nr. 1256/2013 a fost judecată de Judecătoria Sebeș, potrivit dispozițiilor art. 32 din O.G.

nr. 2/2001, nu constituie temei pentru prorogarea legală a competenței judecării prezentei cauze, întrucât competența de soluționare a cauzei pendinte se stabilește potrivit regulilor impuse de art. 107 și 112 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, nefiind incidente niciunul din cazurile enumerate la art. 113 din aceiași act normativ. Investită prin declinare. Judecătoria sectorului 5 București a pronunțat sentința civilă nr, 4767 din data de 18 iunie 2015, prin care a declinat judecarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sebeș, a constatat ivit conflictul negativ și a trimis dosarul la înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. În motivare, a reținut că dispozițiile art. 107 din Legea nr, 134/2010, reglementează o normă de competență teritorială de ordine privată, or, în raport de prevederile art. 130 din același act normativ, necompetența de ordine privată nu poate fi invocată decât de pârât, prin întâmpinare.

Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, pârâtul, deși a depus întâmpinare, nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sebeș în soluționarea cauzei. Așadar, instanța competentă în soluționarea prezentei cauze este Judecătoria Sebeș. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat ta art. 135 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte reține următoarele: Înalta Curte constată ca cererea dedusă judecății are ca obiect obligarea pârâtei ia plata cheltuielilor de judecată făcute în două dosare aflate pe rolul Judecătoriei Sebeș și Tribunalul Alba (fond și apel). Prin urmare, Judecătoria Sebeș a fost învestită cu o acțiune personală, iar din punct de vedere al competenței teritoriale regulile aplicabile sunt cele reglementate de dispozițiile art. 107 dar și ale art. 113 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. Chestiunea de drept care a determinat ivirea prezentului conflict o reprezintă interpretarea diferită pe care instanțele au dat-o condițiilor privind invocarea excepției necompetenței teritoriale într-o acțiune în pretenții, întemeiată pe principiile răspunderii pentru culpă procesuală. Normele care reglementează competența teritorială sunt, în principiu, de ordine privată, dacă este vorba despre procese privitoare la bunuri, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 117-121 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, însă au caracterul unor norme de ordine publică în materie de persoane precum și în cazurile prevăzute de art. 117-121 din actul normativ menționat. Aceasta rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 129 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă potrivit cărora „Necompetența este de ordine publică sau privata”.

„Necompetența este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2. În cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; 3. În cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată ” . Dispozițiile art. 107 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., ca și cele ale art. 113 alin. (1) pct. 9 din același act normativ, nu reglementează o competență teritorială exclusivă a instanței, ci dimpotrivă, o competență teritorială alternativă, așa cum sugerează și denumirea marginală a textului legal amintit.

În conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primiți termen de judecată Ia care părțile simt legal citate în fața primei instanțe”. Din înscrisurile aflate la dosarul Judecătoriei Sebeș, la filele 29, respectiv 24, reiese că pârâții Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura și Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcția Management si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice nu au invocat excepția necompetenței teritoriale, deși potrivit art. 130 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, erau îndreptățiți să o invoce.

Or. în atare situație, în aplicarea dispozițiilor art. 130 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și față de natura competenței instanțelor în soluționarea acțiunilor în pretenții, competența teritorială rămâne dobândită Judecătoriei Sebeș. Este adevărat că legiuitorul, în noile dispoziții procedurale, a impus instanței, ca, din oficiu, să își verifice competența, respectiv cea generală, materială și teritorială (art. 131 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), așa cum corect a reținut și Judecătoria Sebeș. Cu toate acestea însă, această verificare vizează doar competența de ordine publică, respectiv competența generală, materială și teritorială exclusivă, chiar dacă textul legai se referă generic la competența teritorială.

O derogare de ia această normă ar trebui în mod expres reglementată, cum este, de exemplu, reglementată în cuprinsul procedurii necontencioase, în care instanța este obligată să își verifice competența chiar și atunci când este de ordine privată (art. 529 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), ceea ce nu este cazul în speță. Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte va stabili competența de soluționarea a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC T.M.

SRL, în contradictoriu cu pârâții Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura și Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcția Management si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată aferente judecării fondului și apelului, suportate de către reclamantă în Dosarul nr. 1503/298/2013, respectiv obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei, în favoarea Judecătoriei Sebeș.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește în favoarea Judecătoriei Sebeș competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta SC T.M. SRL, în contradictoriu cu pârâții Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultura și Ministerul Mediului si Schimbărilor Climatice - Direcția Management si Control al Resurselor Forestiere si Cinegetice, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielile de judecată suportate de către reclamantă în Dosarul nr. 1503/298/2013, respectiv obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 lei. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2015.