ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 57/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 5243 din 28 iunie 2013, Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, a respins ca prescrisă cererea reclamantului D.G. de obligare a pârâtei

SC R.T. SRL la plata sumei de 1.398.942,5 lei reprezentând împrumut nerestituit

și a dobânzii legale aferente.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în

esență următoarele:

Reclamantul a susținut că a împrumutat societatea pârâtă la

data de 3 mai 2002 cu suma de 1.135.200 lei, iar la data de 6 mai 2003, cu suma

de 263.742,5 lei, fiind în imposibilitatea morală de a încheia un contract

scris (instrumentum probationis) datorită relațiilor personale pe care le avea

cu asociatul unic și administratorul pârâtei.

La 26 iunie 2013, pârâta a depus la dosar Contractul de

împrumut încheiat între părți la data de 10 mai 2002 prin care reclamantul a

împrumutat societatea cu suma de 20 miliarde lei, înscris care nu a fost

contestat, reclamantul învederând că suma pretinsă prin acțiune reprezintă o

parte din împrumut.

Instanța a apreciat că pentru sumele pretinse prin

acțiune părțile au încheiat contractul de împrumut din data de 10 mai 2002.

Prin acest contract s-a convenit ca suma totală de 20

miliarde lei să fie acordată, într-o primă tranșă de 13.352.000.000 lei, iar

restul ori de câte ori va fi nevoie, în alte tranșe, la solicitarea SC R.T. SRL.

S-a stipulat că restituirea împrumutului „se va face pe măsura posibilităților,

pe o perioadă nedeterminată de timp”.

Instanța a constatat că prin art. 7 alin. (2) din Decretul nr

167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în obligațiile al căror termen de

executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii

raportului de drept.

Din cuprinsul contractului de împrumut lipsește

termenul, astfel că prescripția începe să curgă de la data încheierii actului,

10 mai 2002 și se împlinește după trei ani, respectiv la 10 mai 2005.

Soluția este aplicabilă și în situația împrumuturilor cu

caracter repetat, succesive, în care nu s-a prevăzut termenul restituirii, însă

cursul prescripției începe de la data acordării fiecărui împrumut.

în consecință, termenul de prescripție de 3 ani curge, pentru

suma de 1.135.200 lei de la data de 13 mai 2002 și s-a împlinit la 13 mai 2005,

iar pentru suma de 263.742,5 lei de la data de 6 mai 2003 și s-a împlinit la 6 mai

de a cere restituirea s-a prescris.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul D.G.,

prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la

acțiune și admiterea cererii sale, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr 14 din 8 ianuarie 2014, Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul și a obligat

apelantul la plata către intimată a sumei de 1.860 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut în esență

următoarele:

Prima instanță a reținut în mod judicios aplicabilitatea în

cauză a disp art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă, în obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit,

prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept. în

contractul de împrumut încheiat de părți, acestea nu au prevăzut termenul de

restituire a sumelor împrumutate, astfel încât prescripția a început să curgă

de la data încheierii actului juridic, respectiv 10 mai 2002, termenul general

de prescripție fiind împlinit în data de 10 mai 2005 și 6 mai 2006 pentru suma

de 263.742,5 lei, împrumutată în data de 6 mai 2003.

Acțiunea reclamantului a fost promovată în anul 2013, deci la

mulți ani față de data la care survenise prescripția dreptului material la acțiune,

astfel încât nici recunoașterea reprezentantului legal al pârâtei, făcută

într-un alt litigiu, în anul 2012 nu poate produce consecințe juridice.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.G.,

criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Prescripția nu operează de plin drept, ci trebuie invocată și

constatată de instanță.

Pârâta a invocat prima dată prescripția de la data de 30

aprilie 2013, la un an după ce a recunoscut datoria.

În anul 2012, pârâta prin persoana autorizată să

angajeze societatea a recunoscut că nu a rambursat datoria deoarece nu s-au

împlinit termenele de plată.

Pârâta prin asociatul unic și administratorul R.D.,

aceeași care a semnat și contractul de împrumut, a recunoscut datoria printr-o

recunoaștere pură și simplă prin neîmplinirea termenului de scadentă.

Recunoașterea s-a realizat înaintea împlinirii

termenului scadent și a fost voluntară, neîndoielnică, pură și simplă, nefiind

afectată de nicio condiție sau rezervă din partea autorului ei.

Dacă datoria ar fi fost prescrisă, pârâta prin asociat unic

și administrator nu ar fi recunoscut datoria.

Conform disp art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cursul

prescripției este întrerupt prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se

prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Sunt invocate disp art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Intimata SC R.T. SRL a formulat întâmpinare, solicitând

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul, prin prisma motivelor de

nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și

urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților, astfel că răspunde exigențelor art. 261 pct. 5 C.

proc. civ.

Așa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct.

7 C. proc. civ., deoarece hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, iar

acestea nu sunt motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

De asemenea, în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ., hotărârea nefiind lipsită de temei legal și nici nu a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, în cauză termenul de prescripție începe să curgă de

la data nașterii raportului juridic potrivit disp art. 7 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958, respectiv 10 mai 2002 și 6 mai 2003.

Recurentul susține că în cauză recunoașterea realizată de

asociatul unic și administratorul R.D. a întrerupt cursul prescripției.

Înalta Curte reține că recunoașterea dreptului este orice

manifestare unilaterală de voință făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția,

prin care se atestă existența unui drept potrivnic și care este de natură să

producă asupra sa consecințe juridice negative.

Recunoașterea dreptului de către cel în favoarea căruia

curge prescripția, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958

poate fi atât expresă, cât și tacită, putând rezulta din orice act sau din

orice fapt care conține sau presupune mărturisirea existenței dreptului altuia.

Pentru a produce efect întreruptiv, recunoașterea la

care se referă textul de lege, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie voluntară, neîndoielnică, să fie pură și simplă și să fie formulată

înăuntrul termenului de prescripție.

Recunoașterea dreptului după împlinirea termenului de

prescripție nu produce efect întreruptiv, deoarece nu se mai poate întrerupe

ceea ce s-a împlinit deja.

Recurentul

invocă recunoașterea pârâtei care ar fi avut loc în anul 2012, însă această

recunoaștere s-a realizat după ce termenul de prescripție s-a împlinit, astfel

că nu mai poate avea efect întreruptiv.

În această situație nici nu se mai impune analiza

îndeplinirii celorlalte condiții pentru ca respectiva recunoaștere să aibă

efectul prevăzut de lege.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în

cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea ori modificarea

deciziei recurate și, pe cale de consecință, recursul va fi respins ca nefondat

potrivit disp art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.G. împotriva deciziei civile nr.

14 din 8 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă

pe recurentul - reclamant D.G. la plata sumei de 3.100 lei reprezentând

cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă SC R.T. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2015.