ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2317/2019

Ședința publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă sub nr. x/2016, reclamanta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.A. (fostă B. SA), solicitând instanței:

- obligarea pârâtei, în temeiul normelor legale relative la plata nedatorată, la restituirea sumei de 872.982,97 RON reprezentând garanția aferentă Scrisorii de garantare nr. 916 din 15 octombrie 2009 emisă în baza Convenției pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 65 din 5 iunie 2008, garanție achitată de reclamant pârâtei, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plății până la data achitării integrale a debitului.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 din C. proc. civ. și art. 1092 C. civ., cu luarea în considerare a tuturor dispozițiilor legale de drept substanțial invocate în cuprinsul prezentei cereri.

Prin hotărârea nr. 1 din 2 februarie 2016 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor A. S.A., a fost aprobată schimbarea, începând cu data de 10 martie 2016, a denumirii pârâtei, din A. S.A. în C. S.A.

Prin sentința civilă nr. 254 din data de 15 septembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Ilfov a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 31 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 7679/2016 din data de 7 decembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, prin întâmpinare, și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (fosta A. S.A.), ca inadmisibilă.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 11.394,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, la data de 22 septembrie 2017, apelanta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 391/A din 19 februarie 2018 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. împotriva sentinței civile nr. 7679/2016 din data de 7 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

A obligat apelanta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.832,86 RON.

III. La data de 4 aprilie 2018, recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menționate, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate, respingerea excepției inadmisibilității și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a soluționat greșit atât excepția inadmisibilității, cât și pe cea a prescripției dreptului la acțiune.

Astfel, în ce privește excepția inadmisibilității, a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

A precizat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că cererea de plată nu ar trebui să se situeze în domeniul faptului licit, ci în cel al ilicitului contractual și, pe de altă parte, că și în situația în care s-ar aprecia că plata voluntară a fost făcută din eroare și, ca atare, sunt incidente dispozițiile art. 1092 alin. (1) C. civ., nesesizarea erorii, timp de 3 ani de la data plății, stinge dreptul la acțiune.

A arătat că pretinsa neîndeplinire a condițiilor instituite de lege pentru activarea mecanismului plății nedatorate nu reprezintă o veritabilă excepție de inadmisibilitate, ci ar fi trebuit să facă obiectul analizei pe fond a cauzei.

În acest sens, a considerat că obiectul excepției de inadmisibilitate îl reprezintă contestarea dreptului reclamantului de a sesiza instanța (motiv pentru care inadmisibilitățile diferă de apărările de fond și se apropie de excepțiile de procedură), însă, în cauza dedusă judecății, nu se regăsește o asemenea situație.

Prin urmare, a susținut că motivele reținute în decizia recurată nu susțin o veritabilă inadmisibilitate a acțiunii, ci sunt elemente care vizează fondul cauzei si care ar fi trebuit analizate, ca atare, de instanța de judecată.

Referitor la prescripția dreptului la acțiune, a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ., prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Ca urmare, dreptul la acțiune privind restituirea garanției în discuție este supusă prescripției prevăzute de dispozițiile art. 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani curge de la data la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea.

Astfel, a apreciat că momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba nu a fost momentul în care a fost efectuată plata, ci momentul în care Curtea de Conturi a României a comunicat recurentei-reclamante Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, deoarece doar la acest moment a luat cunoștință recurenta-reclamantă despre existența plății nelegale și despre paguba produsă patrimoniului său.

Cum acțiunea a fost introdusă la data de 14 ianuarie 2016, a considerat că termenul de prescripție nu s-a împlinit.

IV. Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 5 iulie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepțiilor și apărărilor formulate de intimata-pârâtă și admiterea recursului.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând, în legătură cu recursul analizat prin prezenta hotărâre, că acesta este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 7 decembrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. și a admis în principiu recursul declarat, fixând termen pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prin cele două critici formulate, circumscrise de recurenta-reclamantă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă greșita aplicare sau încălcarea normelor de drept material, pe de o parte, în ceea ce privește modul de rezolvare, de către instanța de apel, a excepției inadmisibilității cererii și, pe de altă parte, în privința soluției pronunțate referitor la chestiunea prescripției dreptului la acțiune al recurentei.

Cu privire la prima critică, se reține că, sub aspectul situației de fapt reținute de instanța de fond, necontestate în apel, în cauză s-a stabilit că plata pe care recurenta-reclamantă o solicită a fi restituită s-a efectuat ca urmare a cererii de plată nr. x din data de 5 august 2010, aferentă Scrisorii de garantare nr. 916 din 15 octombrie 2009, în valoare de 205.026,61 Euro (în echivalent în RON de 879.871,69 RON), emisă de către recurenta-reclamantă în temeiul Convenției de împărțire a riscului nr. 10 din data de 22 ianuarie 2003 și Convenției nr. 65 din 5 iunie 2008 pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate, încheiate de părți.

Scrisoarea de garantare nr. 916 din 15 octombrie 2009 a fost emisă pentru a garanta obligațiile asumate de debitoarea societatea D. S.A. în baza contractului de credit nr. x din data de 9 octombrie 2008 semnat de aceasta cu intimata-pârâtă, obligații ulterior preluate de la societatea D. S.A.

Recurenta-reclamantă a formulat acțiunea introductivă în temeiul art. 1092 din C. civ. din 1864, solicitând, în acest temei, restituirea sumei de 872.982,97 RON, achitată către intimata-pârâtă în confomitate cu obligațiile asumate prin Scrisoarea de garantare a creditului nr. 916 din 15 octombrie 2009, plus dobânda legală calculată de la data plății până la data achitării integrale a debitului.

În cerere s-a invocat faptul, considerat licit, al existenței unei convingeri a recurentei, la momentul plății, că plata efectuată răspunde unei obligații asumate prin contract, care nu contravenea normelor imperative în vigoare la momentul asumării obligației.

Contrar argumentelor recurentei-reclamante, în sensul că neîndeplinirea condițiilor instituite de lege pentru activarea mecanismului plății nedatorate nu reprezintă o chestiune de inadmisibilitate, ci un aspect de fond, Înalta Curte apreciază că excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe plata lucrului nedatorat, în cazul particular în care reclamantul are la dispoziție o acțiune izvorâtă din contract, reprezintă un mijloc de apărare cu o natură juridică mixtă, de fond și de procedură, datorită efectului spre care tinde aceasta, sub aspectul tipului de soluție ce poate fi pronunțată.

Doctrina în materie acceptă incidența acțiunii în repetițiune și în cazul în care plata se face în temeiul unui contract, însă doar pentru ipoteza că acest contract a fost, concomitent cu acțiunea în repetițiune sau anterior acesteia, constatat nul sau rezolvit, deoarece atât nulitatea, cât și rezoluțiunea au efect retroactiv, obligația apărând ca și cum nu a existat niciodată, cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Prin urmare, restituirea plății nedatorate efectuate în baza unui contract se poate solicita în cadrul unei acțiuni ca cea promovată în cauză, dar numai dacă, în prealabil sau odată cu restituirea, s-a cerut și anularea sau rezoluțiunea obligației (caz în care nu se mai impune dovedirea erorii, condiție a plății nedatorate), situație neregăsită în speță.

Dimpotrivă, instanța de apel a constatat:

"ca fiind neechivocă opțiunea reclamantului în sensul învestirii instanței într-o acțiune în restituirea plății nedatorate și nu într-o acțiune în restituirea prestației executate în temeiul obligației contractuale nule".

Se constată, așadar, ca fiind corect argumentul instanței de apel, în sensul că, atât timp cât obligația contractuală subzistă ca valabilă, cererea de restituire a unei plăți efectuate pentru îndeplinirea acestei obligații pune în discuție răspunderea civilă contractuală, nu extracontractuală, instituția plății nedatorate neputând constitui temeiul cererii formulate de recurenta-reclamantă.

În consecință, critica analizată nu poate fi primită, soluția instanței de apel fiind legală.

Cu privire la cea de a doua critică, referitoare la greșita aplicare și încălcare a dispozițiilor de drept material reprezentate de textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă a susținut că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de acest text nu curge de la momentul la care a efectuat plata către intimata-pârâtă, cum s-a reținut în decizia recurată, ci curge de la data la care Curtea de Conturi a României comunicat recurentei Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, acesta fiind momentul când a luat cunoștință despre existența plății nelegale și paguba produsă patrimoniului său.

Astfel, recurenta a considerat greșită concluzia instanței de apel, în sensul că termenul de prescripție s-a împlinit înainte de data introducerii acțiunii.

Curtea de Apel, așa cum s-a arătat mai sus, a reținut inadmisibilitatea acțiunii, considerând, totodată, că în speță este incidentă răspunderea civilă contractuală, cu consecința implicită a aplicabilității regulilor prescrise pentru stingerea dreptului la acțiune aplicabil acestui tip de răspundere.

Totuși, în raport cu temeiul juridic invocat de recurenta-reclamantă și cu motivele de apel, a procedat la o analiză extensivă a momentului în care începe să curgă termenul de prescripție din perspectiva instituției plății nedatorate, acesta fiind obiectul cererii introductive.

Se reține că textul de lege aplicabil în privința termenului de prescripție al dreptului la acțiune pentru restituirea unei plăți nedatorate este prevăzut de art. 8 alin. (2) raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că:

"prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atît paguba cît și pe cel care răspunde de ea", iar art. 8 alin. (2) din același act normativ, aplicabil, pentru identitate de rațiune, și în cazul plății nedatorate, stabilește că:

"dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei".

Aceste texte instituie un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul acțiunilor întemeiate pe fapt juridic licit, ce exclude ideea de culpă, moment interpretat corect de către instanța de apel ca fiind cel al efectuării plății, când solvensul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susține că ulterior plății au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curții de Conturi.

De altfel, în speță, recurenta-reclamantă deținea elementele în temeiul cărora putea stabili caracterul datorat sau nedatorat al plății chiar înainte de data efectuării plății garanției, la data de 8 septembrie 2019.

În chiar cererea introductivă se precizează că, din analiza efectuată de către recurenta-reclamantă, conform Referatului de analiză nr. 26922 din data de 15 octombrie 2009, aceasta a constatat că:

- deși suma de 440.777 Euro nu reprezenta o finanțare acordată societății debitoare, având în conținut rate restante și dobânzi curente și restante (350.000 Euro), credit în sold 50.000 Euro - rată restantă, 10.497,3 Euro - dobânzi curente și 30.279,66 euro - dobânzi restante), acestea n-au fost excluse din finanțarea garantată;

- D. S.A. prezenta riscuri în rambursarea finanțării, întrucât a înregistrat la data de 31 august 2009 datorii totale în sumă de 207.775 RON, o pierdere în sumă de 103.710 RON și o cifră de afaceri nulă.

Prin raportare la toate aceste considerații, instanța supremă apreciază că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă, cel mai târziu, de la momentul obiectiv al plății garanțiilor, respectiv la 8 septembrie 2010, întrucât la acest moment recurenta-reclamantă putea și trebuia să cunoască atât paguba (caracterul nedatorat al plății), cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, Înalta Curte nu poate reține, așa cum susține recurenta-reclamantă, că momentul în care a constatat caracterul nedatorat al plății ar fi acela al comunicării deciziei nr. 1 din 14 ianuarie 2013, întrucât art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 instituie, în mod alternativ, atât un moment subiectiv (a cunoscut), cât și un moment obiectiv (trebuia să cunoască), în funcție de care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Cum termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, astfel calculat, a început să curgă, cel mai târziu, la momentul obiectiv, anume data de 8 septembrie 2010, fără să fi intervenit vreun caz de suspendare sau întrerupere în sensul art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, rezultă că acest termen s-a împlinit la 8 septembrie 2013, iar formularea cererii de chemare în judecată la 14 ianuarie 2016 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (1) raportat la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiunea în restituirea plății nedatorate stingându-se prin prescripție.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

Constatând că recurenta-reclamantă este căzută în pretenții, fiind îndeplinite condițiile art. 453 din C. proc. civ., va admite cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă și va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 13854,28 RON, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. împotriva deciziei civile nr. 391/A din 19 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 13854,28 RON, reprezentând onorariu avocațial achitat de intimata-pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2019.