ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1663/2019

Ședința publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 26 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., prin mandatar C. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și O.U.G. nr. 50/2010.

Prin sentința civilă nr. 4875 din 19 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2015.

Prin cererea depusă la 15 decembrie 2015, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei C. S.A. și, totodată, a precizat că renunță la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei stipulate la art. 5.2 din contractul de credit.

Prin încheierea din 4 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a constatat că reclamantul este decăzut din dreptul de a-și modifica acțiunea inițială.

Prin sentința civilă nr. 1327 din 3 martie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., prin mandatar C. S.A., pentru lipsa calității procesuale pasive și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.577,26 RON.

Împotriva încheierii din 4 februarie 2016 și a sentinței civile nr. 1327 din 3 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, A. a declarat apel, prin care a solicitat anularea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1593/A/2016 din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii din 4 februarie 2016 și a sentinței civile nr. 1327 din 3 martie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care le-a anulat și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 ianuarie 2017, sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 1346 din 13 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C. S.A. și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.577,26 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, sub nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 2217/A din 5 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1346 din 13 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a constatat nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5.1 lit. b), art. 8.14 și art. 8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 107089 din 30 iulie 2008; a dispus restituirea sumelor încasate de pârâtă, cu titlu de comision de administrare, în perioada cuprinsă între 30 iulie 2008 și 30 martie 2012 și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data încasării și până la data restituirii; a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei C. S.A. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată; a respins ca neîntemeiată cererea apelantului-reclamant de obligare a intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a prezentat istoricul litigiului, după care a arătat, în esență, că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că a fost contestată numai clauza de la art. 5.1. lit. b) privind comisionul de administrare din contractul de credit, în forma nemodificată prin actul adițional din 30 martie 2012.

În acest sens, a precizat că acest considerent este în contradicție atât cu capetele de cerere din acțiunea introductivă, cât și cu precizările formulate în fața instanțelor devolutive.

Astfel, recurentul-reclamant a subliniat că, prin acțiunea introductivă, a solicitat constatarea nulității absolute a clauzelor stipulate la art. 4.4, art. 5.1 lit. b), art. 5.2, art. 8.14 și art. 8.15 din contractul de credit, fără a se distinge între forma inițială a clauzei de la art. 5.1 lit. b) și cea modificată în urma încheierii actului adițional.

În acest sens, autorul căii de atac a învederat că modificările contractului fac parte integrantă din acesta, astfel încât referirea la contractul de credit din petitul acțiunii nu poate fi interpretată în sens restrictiv.

În continuare, a arătat că eroarea instanței de apel rezultă și din modul de formulare a capătului doi de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, cu titlu de comision de administrare și penalități de întârziere, de la data încheierii contractului și până la data soluționării litigiului.

În aceste condiții, solicitarea de restituire a sumelor pentru toată această perioadă relevă că primul capăt de cerere privind constatarea nulității absolute vizează atât forma inițială a clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, cât și cea modificată prin actul adițional.

Recurentul-reclamant a susținut că aceeași concluzie se desprinde și din considerentul de la pagina 2 a sentinței, prin care prima instanță a reținut că valoarea comisionului de administrare este stabilită sub forma unui procent din suma scadentă.

Așadar, instanța de apel ar fi trebuit să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere, în sensul de a examina caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, în forma modificată prin actul adițional din 30 martie 2012.

Prin urmare, recurentul-reclamant a conchis că nepronunțarea asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare, în forma modificată prin actul adițional, a condus la încălcarea de către instanța de apel a regulii imperative prevăzute de art. 397 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii, C. S.A. și B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, precum și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentele-pârâte au prezentat raporturile contractuale dintre părți și istoricul litigiului, după care au învederat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea primului motiv de recurs, autoarele căii de atac au evocat dispozițiile art. 175 alin. (1) și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., după care au prezentat ample considerații de ordin teoretic privitoare la obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești.

În dezvoltarea concretă a criticilor de nelegalitate, recurentele-pârâte au susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și nici cele trei condiții cerute de aceeași lege, ce trebuie îndeplinite pentru a se dispune anularea unei clauze contractuale, respectiv nenegociarea, existența dezechilibrului semnificativ și reaua-credință a profesionistului.

Aceleași părți au mai arătat că instanța de apel nu a analizat nici incidența excepției prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, deși au fost formulate apărări în acest sens prin întâmpinarea la cererea de apel, nesocotindu-și astfel obligația de a-și motiva soluția adoptată.

Cu privire la condiția relei-credințe, autoarele căii de atac au subliniat că buna-credință se prezumă, până la proba contrară. Or, în fața instanțelor devolutive nu au fost administrate probe care să răstoarne această prezumție ce operează în favoarea profesionistului.

Cu privire la condiția nenegocierii clauzelor, recurentele-pârâte au învederat că, deși Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă în privința caracterului nenegociat al clauzelor din contractele preformulate, partea adversă nu a solicitat încuviințarea probei cu prezumții legale. Or, prezumțiile legale sunt mijloace de probă ce trebuie solicitate și încuviințate, conform art. 194 lit. e), art. 254 și art. 470 lit. d) C. proc. civ.. Cu încălcarea acestor texte de lege, instanța de apel a dispus administrarea acestei probe, din oficiu, fără a o pune în discuția părților.

De asemenea, recurentele-pârâte au arătat că instanța de prim control judiciar nu a motivat înlăturarea apărărilor din întâmpinarea la apel, potrivit cărora clauzele ce formează prețul contractului au fost negociate.

Recurentele-pârâte au subliniat că prețul contractului, privit într-o manieră globală, a fost negociat în mod efectiv de părți, astfel încât costul total al creditului suportat de împrumutat a fost diminuat semnificativ.

După prezentarea unor aspecte ce vizează etapa precontractuală, autoarele căii de atac au evocat prevederile art. 8.16 din contractul de credit, care reprezintă, în opinia acestora, o declarație unilaterală a împrumutatului și a codebitorului că au citit, înțeles și negociat clauzele contractului de credit. Nefiind atacată și nici declarată nulă, clauza anterior evocată este valabilă și produce efecte, neputând fi ignorată de către instanța de judecată.

Referitor la condiția existenței dezechilibrului semnificativ, recurentele-pârâte au arătat că instanța de apel a analizat această condiție doar în privința clauzei de la art. 4.4 referitoare la dobânda contractuală.

În susținerea celui de al doilea motiv de recurs, autoarele căii de atac au învederat că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, care instituie o excepție de la examinarea clauzelor din perspectiva caracterului abuziv.

În concret, recurentele-pârâte au susținut că prevederea contractuală care instituie comisionul de administrare îndeplinește cerința de a fi exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, întrucât conține termeni simpli, accesibili și uzuali, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Au mai învederat că graficul de rambursare indică modul de calcul al comisionului și cuantumul acestuia pe parcursului executării contractului.

De asemenea, din chiar denumirea comisionului rezultă scopul pentru care a fost instituit, respectiv de a acoperi cheltuielile băncii cu privire la administrarea creditului.

Fiind exprimat într-un procent matematic în cuprinsul contractului, dar și într-un cuantum fix, consumatorul are reprezentarea obligațiilor pe care și le-a asumat, încă de la data încheierii contractului.

Recurentele-pârâte au criticat și considerentul prin care instanța de apel a reținut că nu se specifică baza de calcul. În combaterea acestui considerent, au arătat că modul de calcul al comisionului de administrare rezultă din art. 5.1 lit. c) al contractului de credit, în care este prevăzut sub forma unui procent de 0,15%, plătit lunar și calculat la soldul facilității de credit.

O altă critică subsumată celui de al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul că a reținut existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credințe, ca o consecință a nenegocierii.

În concret, autoarele căii de atac au susținut că dezechilibrul contractual ar putea fi generat de o lipsă a contraprestației sau de o definire insuficientă, ipoteze care însă nu sunt incidente în privința clauzei contestate. Chiar dacă nu este definită în contractul de credit, contraprestația băncii există, rezultând din chiar denumirea comisionului de administrare.

Mai mult decât atât, nu există o obligație legală a băncii de a detalia și explica scopul pentru care percepe anumite comisioane în legătură cu acordarea creditului, cât timp aceste costuri erau permise de legislația în vigoare la momentul semnării contractului.

Astfel, din moment ce comisionul de administrare a fost perceput pentru acordarea/utilizarea/administrarea creditului, nu se poate reține lipsa unei contraprestații din partea băncii sau existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Recurentele-pârâte au criticat și soluția dată în privința clauzelor referitoare la scadența anticipată a creditului de la art. 8.14 și art. 8.15 din contractul încheiat între părți, susținând că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 1025 C. civ. din 1864.

După evocarea dispozițiilor art. 981 C. civ. din 1864, autoarele căii de atac au precizat că dezechilibrul contractual putea fi generat de o lipsă a contraprestației din partea băncii. Or, această ipoteză nu este incidentă, întrucât clauzele contestate nu generează drepturi și obligații reciproce pentru părțile contractante.

Din interpretarea per a contrario a art. 40 alin. (4) lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010, rezultă că este permisă declararea scadenței anticipate a creditului în cazul în care consumatorul nu și-a îndeplinit obligațiile decurgând din alte contracte de credit încheiate cu aceeași bancă.

Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe lipsa compensațiilor pentru împrumutat nu poate fi primit, întrucât clauzele contestate nu au un asemenea obiect.

Autoarele căii de atac au subliniat că prevederile contractuale de la art. 8.14 și art. 8.15 nu reprezintă altceva decât o transpunere în contractul de credit a textelor de lege anterior menționate, motiv pentru care nu pot fi considerate abuzive.

De asemenea, s-a mai arătat că obligațiile asumate de împrumutat sunt esențiale, fiind în legătură cu utilizarea și rambursarea creditului, astfel încât este justificată sancțiunea prevăzută de părți, constând în declararea scadenței anticipate a creditului, în cazul neexecutării obligațiilor prevăzute la capitolele VI și VII din contractul de credit.

În partea finală a cererii de recurs s-a precizat că anularea acestor clauze ar echivala cu intervenția instanței de judecată în mecanismul contractual, aspect care ar contraveni dispozițiilor art. 969 C. civ. din 1864.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare la 16 august 2018, prin care a solicitat respingerea recursului recurentelor-pârâte ca nefondat.

Recurentele-pârâte nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depuse puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 mai 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la 8 octombrie 2019, în vederea soluționării acestora în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune soluționarea cu prioritate a recursului declarat de recurentele-pârâte, întrucât acestea au invocat motive susceptibile de a conduce la casarea totală a deciziei atacate, dacă ar fi fondate.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele-pârâte au arătat, în esență, că instanța de apel nu a analizat incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, invocată prin întâmpinarea la apel și nici cele trei condiții impuse de aceeași lege pentru a se dispune anularea unei clauze contractuale, respectiv nenegocierea, existența dezechilibrului semnificativ și reaua-credință a profesionistului.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie să cuprindă, prin alte mențiuni, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Instanța de apel a apreciat că prevederea contractuală care instituie comisionul de administrare nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil, întrucât nu expune baza de calcul a acestui tip de comision.

Instanța supremă reține că această concluzie a instanței de apel a făcut inutilă analizarea incidenței art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât acest text de lege exclude controlul caracterului abuziv al clauzelor care fac parte din obiectul sau prețul contractului, numai dacă clauzele sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Așadar, și dacă ar fi constatat că prevederea contractuală care instituie comisionul de administrare face parte din prețul contractului, instanța de apel nu ar fi putut reține incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, din moment ce a stabilit că respectiva clauză nu întrunește cerința caracterului clar și inteligibil.

Prin urmare, apărările din cuprinsul întâmpinării la apel, referitoare la incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu ar fi influențat soluția pronunțată cu privire la comisionul de administrare, câtă vreme situația de excludere nu este operantă în speță.

Cu privire la criticile referitoare la neanalizarea primei condiții pentru a se dispune anularea unei clauze contractuale, instanța supremă reține că prima instanță a stabilit că nu a fost răsturnată prezumția caracterului nenegociat al clauzelor contestate, întrucât pârâtele nu au probat faptul negocierii clauzelor respective.

Deși soluția primei instanțe a fost favorabilă recurentelor-pârâte, acestea puteau exercita calea de atac a apelului împotriva considerentelor prin care s-a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contestate.

Relevant în acest sens este art. 461 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Nefiind declarat apel împotriva considerentelor referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor contestate, acestea au intrat în autoritatea lucrului judecat.

Prin urmare, instanța de apel nu putea reanaliza cerința caracterului nenegociat al clauzelor contestate în apelul declarat de apelantul-reclamant, ci doar să constate că această cerință este îndeplinită.

Fiind o chestiune definitiv tranșată, nu erau necesare încuviințarea și punerea în discuția părților a probei constând în prezumția legală a caracterului nenegociat al clauzelor contestate.

Recurentele-pârâte au mai susținut că nu au fost analizate condițiile dezechilibrului semnificativ și relei-credințe a profesionistului în privința clauzei care instituie comisionul de administrare.

Deși instanța de apel nu a menționat expres că sunt îndeplinite aceste condiții în privința clauzei care instituie comisionul de administrare, analizarea acestor condiții rezultă implicit din considerentele prin care au fost expuse argumentele în sprijinul concluziei că această clauză nu este redactată în mod clar și inteligibil.

Prin urmare, instanța supremă reține că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au arătat, în esență, că prevederea contractuală care instituie comisionul de administrare îndeplinește cerința de a fi exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, întrucât modul de calcul al acestui comision rezultă din art. 5.1 lit. c) al contractului de credit, fiind prevăzut sub forma unui procent de 0,15%, plătit lunar și calculat la soldul facilității de credit.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 impun profesioniștilor obligația de a formula clar și inteligibil, fără echivoc, clauzele scrise ale unui contract, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca în contract să se expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în privința sa (cauza C-26/13, Árpád Kásler, paragraful 75).

Pornind de la acest text lege, instanța supremă constată că art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 107089 din 30 iulie 2008, în forma nemodificată prin actul adițional, prevede că valoarea lunară a comisionului de administrare este de 0,15%, plătibilă începând cu scadența a 13-a.

Așadar, în contractul de credit este prevăzut procentul comisionului lunar de administrare a creditului, însă nu este prevăzută și baza de calcul la care se raportează acest procent.

În acest context, împrumutatul nu cunoaște dacă procentul respectiv se aplică la valoarea inițială, la soldul creditului rămas de achitat sau la o altă bază de calcul determinată în mod transparent. Or, neindicarea în cuprinsul contractului de credit a tuturor elementelor necesare determinării valorii lunare a comisionului de administrare echivalează cu neîndeplinirea cerinței caracterului clar și inteligibil în privința clauzei care instituie acest comision.

Împrejurarea că împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare a creditului nu poate conduce la concluzia contrară, întrucât consumatorul nu trebuie pus în situația de efectua propriile calcule pentru a determina baza la care se raportează procentul de 0,15%.

Prin urmare, instanța de apel a reținut în mod corect că nu este îndeplinită cerința caracterului clar și inteligibil în privința clauzei care instituie comisionul de administrare.

Critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este nefondată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Condiția referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerinței de bună-credință presupune a analiza în ce măsură a fost afectat echilibrul contractual prin inserarea în contract a clauzei privind comisionul de administrare, în forma nemodificată prin actul adițional.

Așa cum s-a reținut mai sus, comisionul de administrare de 0,15% stipulat în clauza analizată nu indică baza de calcul la care se raportează, ceea ce înseamnă că lunar, acesta este stabilit de către bancă după criterii neidentificate în contract, necunoscute de consumator și care nu se pot verifica. Această constatare conduce la concluzia că banca și-a rezervat prin contract dreptul de a stabili în mod discreționar cuantumul acestui comision, prin omisiunea de a indica un algoritm de calcul transparent, pe care consumatorul să îl cunoască și să îl poată verifica.

Situația creată prin inserarea clauzei privind comisionul de administrare în modalitatea relevată, este de natură să afecteze echilibrul contractual deoarece, recurentele-pârâte și-au creat un avantaj semnificativ decurgând din posibilitatea de a stabili conform propriilor interese cuantumul acestui comision pe care îl suportă consumatorul, ceea ce îi conferă o poziție avantajoasă superioară în raport cu consumatorul, care nu are posibilitatea de a cunoaște care este mecanismul de calcul al acestui comision, trebuind doar să îl accepte ca atare.

În ceea ce privește buna-credință, este de reținut, așa cum rezultă din preambulul Directivei nr. 93/13/CEE, că această condiție este îndeplinită atunci când profesionistul acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese sunt avute în vedere.

Mecanismul de stabilire a comisionului de administrare creează un dezavantaj pentru consumator și îl plasează într-o situație de inferioritate de natură să conducă la afectarea echilibrului contractual real care trebuie să existe între drepturile și obligațiile părților.

Practic, reclamantul nu are posibilitatea de a verifica modalitatea de stabilire a sumei plătite cu titlu de comision de administrare, trebuind doar să o accepte, în cuantumul stabilit de bancă, situație care conduce la concluzia că interesele legitime ale consumatorului au fost nesocotite, contrar cerinței privind buna-credință.

În urma analizei clauzei contractuale care conține comisionul de administrare, în forma nemodificată prin actul adițional, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține că această clauză reunește toate criteriile cerute pentru a fi calificată ca fiind abuzivă.

În ceea ce privește susținerea referitoare la incidența clauzei stipulate la art. 8.16 din contract, instanța de recurs, procedând la analiza de conținut a acestei clauze reține că aceasta include o prevedere prin care consumatorii ar fi înțeles și negociat clauzele contractului de credit.

În privința negocierii rămân valabile considerentele pentru care s-a stabilit caracterul nenegociat al clauzelor contractuale.

Recurentele-pârâte au mai criticat soluția dată în privința clauzelor stipulate la art. 8.14 și art. 8.15 din contractul de credit, referitoare la scadența anticipată a creditului.

Criticile, în sensul că dezechilibrul contractual putea fi generat de o lipsă a contraprestației din partea băncii și că această ipoteză nu este incidentă în cauză, întrucât clauzele contestate nu generează drepturi și obligații reciproce pentru părțile contractante, sunt străine de motivele reținute de instanța de apel în fundamentarea soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzelor respective.

De asemenea, dispozițiile art. 40 alin. (4) lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de aceleași părți în susținerea valabilității clauzelor referitoare la scadența anticipată a creditului, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât actul normativ în care sunt cuprinse a intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit din 30 iulie 2008.

Recurentele-pârâte au mai susținut că prevederile contractuale de la art. 8.14 și art. 8.15 nu reprezintă altceva decât o transpunere în contractul de credit a textelor de lege anterior menționate, motiv pentru care nu pot fi considerate abuzive.

Instanța supremă reține că, deși dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului are natura unei decăderi a debitorului din beneficiul termenului, clauzele care o instituie nu reprezintă o transpunere în contractul de credit a dispozițiilor art. 1025 C. civ. din 1864. Aceasta întrucât clauzele respective permit băncii să declare creditul scadent anticipat în cazul neîndeplinirii oricărei obligații a împrumutatului, fără să se distingă între obligații esențiale și obligații neesențiale.

Așadar, recurentele-pârâte și-au rezervat dreptul exclusiv de a interpreta clauzele respective, în sensul determinării obligațiilor a căror neîndeplinire permite declararea scadenței anticipate a creditului. Or, modalitatea de formulare a acestor clauze se circumscrie dispozițiilor alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd că sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

Ultima critică din cererea de recurs, în sensul că anularea acestor clauze ar echivala cu intervenția instanței de judecată în mecanismul contractual, aspect care ar contraveni art. 969 C. civ. din 1864, este nefondată, întrucât în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că sancțiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze este nulitatea absolută.

În acest sens poate fi evocată hotărârea pronunțată în cauza nr. C-618/10 (Banco Español de Crédito S.A. împotriva Joaquín Calderón Camino), prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conținutul acestei clauze.

De asemenea, în cauza nr. C-26/13 (Árpád Kásler împotriva OTP Jelzálogbank Zrt), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Prin urmare, instanța supremă reține că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva deciziei instanței de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că a fost contestată numai clauza de la art. 5.1. lit. b) privind comisionul de administrare din contractul de credit, în forma nemodificată prin actul adițional din 30 martie 2012 și că nepronunțarea asupra acestui capăt de cerere a condus la încălcarea art. 397 C. proc. civ.

Criticile formulate prin cererea de recurs se încadrează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra unui capăt de cerere.

În legătură cu aceste critici, instanța supremă constată că primul capăt de cerere are ca obiect constatarea caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.4, art. 5.1 lit. b), art. 5.2, art. 8.14 și art. 8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 107089 din 30 iulie 2008 și condițiile generale și speciale ce fac parte integrantă din contract.

În partea finală a cererii de chemare în judecată, reclamantul a menționat că este nelegal comisionul de administrare lunar, stabilit ca procent de 0,15% din soldul creditului și că nu se justifică motivul pentru care acest comision încasat lunar a fost stabilit procentual raportat la soldul creditului.

Așadar, din modul de formulare a cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a contestat atât clauza stipulată la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, cât și forma modificată a acestei clauze cuprinse în actul adițional din 30 martie 2012.

Relevant în acest sens este și al doilea capăt de cerere care are ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, cu titlu de comision de administrare și penalități de întârziere, de la data încheierii contractului și până la soluționarea litigiului.

De vreme ce reclamantul a solicitat restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de administrare de la data încheierii contractului și până la data soluționării litigiului, rezultă că acesta a înțeles să conteste și clauza din cuprinsul actului adițional în temeiul căreia a fost perceput comisionul respectiv.

În plus, în dovedirea motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a depus în fața primei instanțe atât contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 107089 din 30 iulie 2008, cât și actul adițional din 30 martie 2012.

Prin urmare, concluzia instanței de apel, în sensul că apelantul-reclamant a contestat clauza de la art. 5.1 lit. b), în forma de până la încheierea actului adițional, a condus la nesocotirea art. 397 alin. (1) teza I C. proc. civ., conform căruia, "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății".

În aceste condiții, nesoluționarea primului capăt de cerere în privința clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 107089 din 30 iulie 2008, în forma modificată prin actul adițional din 30 martie 2012, atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa în parte și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 107089 din 30 iulie 2008, în forma modificată prin actul adițional din 30 martie 2012, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat recurentele-pârâte C. S.A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2217/A din 5 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia atacată numai în ceea ce privește soluția dată capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 107089 din 30 iulie 2008, în forma modificată prin actul adițional din 30 martie 2012 și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2019.