ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1745/2019

Ședința publică din data de 15 octombrie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. - Sucursala Voluntari la plata sumelor de 36.162,69 RON conform facturii nr. x/01.04.2015, 25.730,32 RON conform facturii nr. x/01.04.2015 și 764.525,26 RON conform facturii nr. x/01.04.2015. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea garanției de bună execuție în valoare de 27.597,73 RON conform documentelor justificative, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1270 și următoarele, art. 1470 C. civ. și art. 192 și următoarele C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 6750 din 27 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/2016.

Prin încheierea de ședință din 17 mai 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței funcționale invocată de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 2374 din 28 septembrie 2016, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 826.418,27 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 6.2, 6.3 și 6.4 din Condițiile generale la contractul de prestări-servicii, precum și corespondența dintre părți, constatând că pârâtul avea la dispoziție 5 zile pentru a verifica situația de lucrări și pentru a o respinge, iar în cauză acest termen a fost depășit având în vedere că abia la 22 aprilie 2015 situația de lucrări nr. x a fost respinsă de către pârâtă, deși aceasta îi fusese comunicată la 31 martie 2015.

Totodată, s-a reținut că la 8 aprilie 2015 pârâta a solicitat informații suplimentare cu privire la situația de lucrări nr. x, deși ultima zi pentru a face obiecțiuni conform contractului era data de 6 aprilie 2015. În consecință, conform acestor clauze contractuale, s-a constatat că în speță există o acceptare tacită a situației de lucrări nr. x și a sumelor cuprinse în facturile nr. x și x din 1 aprilie 2015 care au fost emise în baza acesteia.

Prima instanță a mai reținut că reclamanta a comunicat pârâtei neconcordanțele dintre proiect și situația din teren, respectiv existența unor rețele de apă și rețele electrice în amplasamentul lucrărilor. Totodată, s-a constatat că pârâta nu a depus la dosar nicio probă din care să rezulte că întârzierea în efectuarea lucrărilor ce formează obiectul contractului nr. x/2014 nu i se datorează și că a întreprins toate demersurile necesare pentru ca acestea să se desfășoare în condiții optime.

Prin urmare, tribunalul a constatat că este întemeiată acțiunea reclamantei în privința pretențiilor aferente facturii nr. x emisă la 1 aprilie 2015 pentru lucrări suplimentare.

În ce privește capătul de cerere vizând restituirea reținerii de 10% reprezentând garanție de bună execuție în valoare de 27.597,73, prima instanță a hotărât că acesta este neîntemeiat, având în vedere prevederile din condițiile generale ale contractului de prestări-servicii, respectiv art. 19.2 și 19.3., concluzionând că nu sunt îndeplinite condițiile contractuale pentru a se dispune restituirea garanției de bună execuție.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1941A din 6 noiembrie 2017, a admis apelul principal formulat de pârâta B. - Sucursala Voluntari împotriva încheierii din 17 mai 2016 și a sentinței civile nr. 2374 din 28 septembrie 2016, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă.

A schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată. A fost obligată reclamanta S.C. A. S.R.L. să plătească intimatei B. suma de 5.934,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Totodată, s-a respins ca nefondat apelul incident declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva aceleiași sentințe.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut în privința apelului principal că prin clauzele prevăzute la art. 6.2 alin. (1) teza finală și (2) din Condițiile generale ale contractului, părțile au stabilit că situația de lucrări trebuie să conțină toate elementele necesare pentru verificarea executării lucrărilor menționate în aceasta, făcându-se referire la procesele-verbale de recepție întocmite la fața locului.

În acest sens, s-a constatat că înscrisurilor aflate la dosarul Tribunalului Ilfov nu cuprind elementele menționate, ci reprezintă două tabele cu sume și explicații sumare fără trimitere la lucrări efectuate de reclamantă.

Așadar, s-a reținut că sumele menționate în facturile nr. x și 28 din 1 aprilie 2015 nu pot fi apreciate ca fiind dovedite prin situația de lucrări nr. 8.

În ceea ce privește factura nr. x din 1 aprilie 2015, în valoare de 764.525,26 RON, reprezentând cheltuieli suplimentare conform contractului nr. x/2014, instanța de apel a avut vedere că aceasta nu a fost acceptată de pârâtă.

Instanța de prim control judiciar a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a indicat în ce constau cheltuielile suplimentare sau care au fost faptele pârâtei reprezentând încălcări ale obligațiilor contractuale, deoarece angajarea răspunderii contractuale presupune dovedirea condițiilor prevăzute la art. 1350 alin. (2) din C. civ., cerință neîndeplinită în speță.

Prin urmare, s-a reținut că simpla emitere a unei facturi nu justifică cererea de plată în afara procedurii reglementate de contract la art. 6.2 alin. (1), care prevede că plățile trebuie făcute la valoarea lucrărilor real executate conform contractului. Astfel, s-a apreciat că această factură nu poate avea ca fundament situația de lucrări nr. 8.

Totodată, s-a reținut că prin susținerile din întâmpinarea depusă în fața instanței de apel, reclamanta și-a întemeiat pretenția privind această factură pe răspunderea contractuală pentru fapta pârâtei și în afara situației de lucrări analizate, însă aceste susțineri nu au fost dovedite cu probele administrate în cauză, intimata făcând referire la corespondența dintre părți, care însă relevă și întârzieri din culpa reclamantei.

Instanța de apel a mai reținut că, în cauză, poate fi reținută ca fiind dovedită culpa contractuală a reclamantei având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a recunoscut faptul că ea este cea care a sistat lucrările la data de 20 aprilie 2015, deci înainte de finalizarea lor.

În consecință, s-a constatat că reclamantei îi revenea sarcina probei în conformitate cu art. 249 C. proc. civ., iar aceasta nu a dovedit fapta ilicită a pârâtei de natură contractuală, care să-i fi cauzat prejudiciul pretins și cuantificat prin factura nr. x

Referitor la apelul incident formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL, care a vizat respingerea capătului de cerere privind restituirea garanției de bună execuție, reglementată la art. 19 din Condițiile generale, instanța de apel a reținut că acesta este nefondat.

În acest sens, s-a constatat că reclamanta a sistat lucrările, neîndeplinind astfel obligațiile principale care îi reveneau conform contractelor, astfel încât s-a apreciat că este neîntemeiată cererea sa de restituire a garanției constituite conform art. 19.1, deoarece restituirea cauțiunii se face, conform art. 19.3, după semnarea procesului-verbal de terminare a lucrărilor concomitent cu emiterea unei scrisori de garanție a lucrărilor, ceea ce presupune finalizarea acestora de către reclamantă, în calitate de prestator.

Împotriva deciziei civile nr. 1941A din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat, cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 826.418,27 RON, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de drept pe care s-a întemeiat instanța în interpretarea prevederilor contractuale, aceasta rezumându-se doar la a menționa că situația de lucrări nu cuprinde elementele necesare.

În ceea ce privește capătul doi al cererii de chemare în judecată privind obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 27.597,73 RON reprezentând garanția de bună execuție, s-a susținut că instanța de apel a reținut că recurenta a sistat lucrările, neîndeplinind obligațiile principale care îi reveneau conform contractelor, fără a indica temeiul legal în baza căruia a respins apelul incident ca nefondat.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 - 1269 din C. civ., în sensul că instanța de apel, în mod greșit, a procedat la o interpretare a prevederilor art. 6.2 alin. (1) din contract, fără a lua în considerare alin. (2) al aceluiași articol, conform căruia "situațiile de lucrări se depun, se verifică și se confirmă de către reprezentantul beneficiarului, în termen de 5 zile."

Sub acest aspect, prin aplicarea regulilor de interpretare instituite de dispozițiile art. 1266 - 1269 din C. civ., recurenta a susținut că operațiunea de verificare la care face referire art. 6.2. alin. (2) din contractul de prestări-servicii nr. x/2014 presupune tocmai o examinare a îndeplinirii cerințelor instituite la art. 6.2. alin. (1) din contract. Însă, interpretarea art. 6.2. alin. (1) din contract, dată de către instanța de apel în sensul că situația de lucrări trebuie să conțină toate elementele necesare pentru verificarea executării lucrărilor menționate în aceasta, ar lipsi de efecte juridice clauza instituită la art. 6.2. alin. (2) din contract.

Recurenta-reclamantă a invocat, de asemenea, încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1350 alin. (2) din C. civ. din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale.

S-a învederat că fapta ilicită săvârșită de debitorul contractual constă în încălcarea dreptului celeilalte părți prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor contractuale, iar în cauză întârzierile apărute ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale sunt confirmate de către intimata-pârâtă prin adresa nr. x/05.05.2015, prin care a comunicat faptul că au fost soluționate majoritatea problemelor semnalate, astfel încât reclamanta are front de lucru pentru continuarea lucrărilor.

Cu privire la prejudiciu, recurenta a arătat că prin neexecutarea propriilor obligații contractuale, intimata-pârâtă i-a cauzat un prejudiciu cert în sumă totală de 764.525,26 RON, astfel cum rezultă din factura nr. x/01.04.2015.

În acest context, s-a subliniat că legătura de cauzalitate între neexecutarea obligațiilor născute în sarcina intimatei-pârâte și prejudiciu este evidentă.

Recurenta a precizat că și condiția referitoare la vinovăția debitorului este îndeplinită în cauză pentru angajarea răspunderii contractuale, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 1548 din C. civ. potrivit cărora "culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutărit".

S-a învederat că prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă a fost cuantificat prin factura nr. x/01.04.2015, fiind justificat prin menținerea în șantier a utilajelor și a echipei de muncitori, în condițiile în care aceștia nu puteau executa lucrările contractate din culpa intimatei-pârâte.

Recurenta-reclamantă a invocat, totodată, încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 din C. civ., în acest sens precizând că la data de 3 iunie 2015, a fost încheiat un proces-verbal privind stadiul fizic al lucrărilor executate, semnat de reprezentantul intimatei-pârâte, fără obiecțiuni, din cuprinsul căruia rezultă că lucrările au fost executate conform tabelelor topo confirmate de către intimata-pârâtă.

Astfel, s-a subliniat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1270 alin. (1) din C. civ. care reglementează principiul forței obligatorii a contractului. Restituirea garanției operează în temeiul dispozițiilor art. 19.3 ca urmare a încheierii procesului-verbal de recepție a lucrărilor.

Recurenta-reclamantă a susținut că, și anterior emiterii situației de lucrări nr. x, a comunicat intimatei-pârâte documente sub aceeași formă de tabele cu sume și explicații anexate situațiilor de lucrări, motiv pentru care apreciază că aceasta reprezintă o practică statornicită între părți, devenind aplicabile dispozițiile art. 1266 - 1269 din C. civ.

De asemenea, s-a menționat că recurenta-reclamantă a comunicat intimatei-pârâte toate neregulile constatate în cel mai scurt timp, însă răspunsurile primite au fost, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, fie neconcludente, fie tardive.

Prin urmare, s-a susținut că întârzierile în executarea lucrărilor au fost independente de activitatea reclamantei, acestea neputându-i fi imputate, conform prevederilor contractuale, iar existența oricăror întârzieri în executarea lucrărilor independente de vreo culpă, îndreptățește recurenta-reclamantă să solicite prelungirea duratei de execuție și plata contravalorii cheltuielilor suplimentare.

În acest sens, s-a învederat că instanța de apel în mod greșit a reținut că recurenta nu a făcut dovada acestor cheltuieli, la dosarul cauzei fiind depusă corespondența purtată între părți din care rezultă împrejurarea că întârzierile în executarea lucrărilor sunt consecința neîndeplinirii obligațiilor de către intimata-pârâtă.

Intimata-pârâtă B. - Sucursala Voluntari a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală, susținându-se în esență că hotărârea atacată a fost motivată în drept, instanța analizând în mod corect dispozițiile legale încidente în cauză.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare și reiterând motivele de recurs a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin rezoluția aflată la dosar, s-a stabilit că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus la dosar punct de vedere la raport, prin care a susținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018 recursul a fost suspendat în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., ulterior fiind repus pe rol, la solicitarea recurentei-reclamante, prin încheierea din 4 iunie 2019.

Totodată, prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 15 octombrie 2019.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că recurenta a formulat critici și cu privire la starea de fapt și probele administrate în cauză, respectiv cele care vizează efectuarea recepției lucrărilor sau formularea obiecțiunilor în termen la situația de lucrări nr. x, care, deși în mod formal au fost încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ele vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia, astfel încât nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

În continuare, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1941 A din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de drept pe care s-a întemeiat instanța de apel în interpretarea prevederilor contractuale, pronunțând o soluție greșită cu privire la modul de soluționare al capetelor de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 826.418,27 RON și de 27.597,73 RON reprezentând garanția de bună execuție.

Analizând decizia recurată, instanța de apel a reținut că fundamentul soluționării cauzei îl reprezintă dispozițiile răspunderii civile contractuale. În acest sens, s-a constatat că, în speță, nu au fost dovedite de către reclamantă condițiile prevăzute la art. 1350 alin. (2) C. civ. pentru a fi antrenată răspunderea contractuală a pârâtei, respectiv nu s-au indicat faptele acesteia care ar putea constitui încălcări ale obligațiilor contractuale, cu consecința provocării unor cheltuieli suplimentare.

De asemenea, instanța a reținut că, potrivit art. 249 C. proc. civ., reclamanta avea obligația de a dovedit fapta ilicită a pârâtei de natură contractuală, care să-i fi cauzat prejudiciul pretins și cuantificat prin factura nr. x

Prin urmare, această critică a recurentei este nefondată, având în vedere că decizia recurată cuprinde motivele de drept pe care s-a întemeiat instanța de apel în interpretarea prevederilor contractuale.

În ceea ce privește restituirea garanției de bună execuție, critica recurentei vizează reținerea de către instanță a sistării lucrărilor, fără indicarea temeiurilor care au justificat respingerea apelului incident.

Înalta Curte apreciază că această critică este nefondată, deoarece instanța de apel a identificat clauzele contractuale care reglementează regimul restituirii garanției, respectiv art. 19 din Condițiile generale, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu această motivare, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În plus, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conținutul hotărârii recurate.

Recurenta-reclamantă a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1266 - 1269 C. civ., în sensul că a procedat la o interpretare a prevederilor art. 6.2 alin. (1) din contract, fără a lua în considerare alin. (2) al aceluiași articol, care presupune tocmai o examinare a îndeplinirii cerințelor instituite la art. 6.2. alin. (1) din contract.

Astfel, s-a arătat că interpretarea dată de instanța de apel acestor clauze contractuale, respectiv faptul că situația de lucrări trebuie să conțină toate elementele necesare pentru verificarea executării lucrărilor, ar lipsi de efecte juridice clauza instituită la art. 6.2. alin. (2) din contract.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că prevederile art. 1266 - 1269 C. civ. vizează interpretarea contractelor conform regulilor stabilite și, deși instanța de apel nu le indică în mod expres, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța a identificat și aplicat în mod corect prevederile contractuale incidente, respectiv art. 6.2 și 6.3 din Condițiile generale, reținând în esență că prin adresa din 8 aprilie 2016, partea a fost informată că situația de lucrări nr. x nu este însoțita de documente justificative, astfel încât nu este posibilă verificarea ei.

S-a argumentat prin decizia recurată că recurenta-reclamanta avea obligația de a înainta situația de lucrări însoțită de toate atașamentele necesare, însă acest lucru nu s-a întâmplat, așa cum rezulta din corespondența depusă la dosarul cauzei. Instanța de apel a reținut că înaintarea a două tabele cu sume și explicații sumare fără trimitere la lucrările efectuate de reclamantă nu răspunde exigențelor art. 6.2 și 6.3 din Condițiile generale și nu poate fundamenta o prezumție de acceptare a situației de lucrări.

În motivarea căii extraordinare de atac, recurenta a mai arătat că i-a cerut pârâtei să precizeze ce documente justificative înțelege să solicite, în condițiile în care uzanțele contractului erau de a transmite acte sub formă de tabele cu sume și explicații anexate situațiilor de lucrări.

În speță, se constată că instanța de apel a interpretat clauza conform prevederilor art. 6.2 din Condițiile generale, argumentându-și raționamentul juridic prin raportare la probe aflate la dosar, care nu mai pot fi analizate în recurs, concluzionând că alin. (1) al art. 6.2 din contract trebuie interpretat în sensul că situația de lucrări trebuie să conțină toate elementele necesare pentru verificarea executării lucrărilor menționate în aceasta, făcându-se referire la procesele-verbale de recepție întocmite la fața locului.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondat și acest motiv de recurs.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1350 alin. (2) C. civ., susținânu-se că în cauză sunt îndeplinite condițiilor răspunderii civile contractuale, cu privire la fapta ilicită constând în neexecutarea obligațiilor contractuale, prejudiciu care este în sumă totală de 764.525,26 RON, astfel cum rezultă din factura nr. x/01.04.2015, raportul de cauzalitate și vinovăția debitorului.

S-a învederat că prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă a fost cuantificat prin factura nr. x/01.04.2015, fiind justificat prin menținerea în șantier a utilajelor și a echipei de muncitori, în condițiile în care aceștia nu puteau executa lucrările contractate din culpa intimatei-pârâte.

În concret, s-a arătat că depășirea termenului de executare s-a datorat culpei pârâtei, constând în întârzierea predării frontului de lucru, reluarea măsurilor de mutare a utilităților etc. - așa cum rezultă din corespondența purtată între părți.

Totodată, se susține că factura nr. x din 1 aprilie 2015 nu a fost aferentă situației de lucrări nr. x, ci reprezenta lucrările suplimentare realizaate în baza contractului de prestări-servicii nr. x/2014, iar nu în temeiul contractului nr. x/2014.

Examinând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat situația facturii nr. x din 1 aprilie 2015 arătând că nu au fost clarificate și explicate cheltuielile suplimentare, în sensul indicării faptelor pârâtei care au condus la încălcarea obligațiilor contractuale care au generat cheltuieli suplimentare. Totodată, s-a mai reținut și că angajarea răspunderii contractuale presupune dovedirea condițiilor prevăzute de art. 1350 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, va fi respinsă critica privind greșita aplicare de către instanța de apel a normelor de drept material ce reglementează interpretarea contractelor, având în vedere că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1350 alin. (2) C. civ., care reglementează răspunderea contractuală.

Recurenta a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., făcând trimitere la dispozițiile contractuale referitoare la garanția de bună execuție, dar nu a dezvoltat argumentul care să susțină raționamentul privind aplicarea greșită a textului de lege încălcat.

Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile contractuale pentru restituirea garanției, astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 19.2 și 19.3 din Condițiile generale ale contractului încheiat între părți. Prin urmare, și această critică este nefondată.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod judicios, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea apelului principal declarat de pârâtă și respingerea apelului incident al reclamantei, argumentând soluția pronunțată sub toate aspectele invocate de reclamantă prin cererea sa.

Instanța de apel a dezvoltat raționamentul în baza căruia a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL împotriva deciziei civile nr. 1941 A din 6 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2019.