ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1014/2006

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1014/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 9304 din 7 iulie

2004, Tribunalul București secția comercială a admis în parte cererea

principală și cererea conexă formulată de reclamantul S.Ș. în contradictor cu

pârâta SC B. SA București și, în consecință, a obligat-o pe pârâtă să plătească

reclamantului suma de 414.931.745 lei cu titlu de dividende cuvenite pentru

ultima tranșă din 2001 și prima tranșă din 2002, respingând ca neîntemeiat

capătul de cerere privind plata dobânzii legale.

Prin aceiași sentință s-a respins ca

prescrisă cererea reconvențională, urmare admiterii excepției cu acest obiect.

Pe baza probelor administrate

instanța de fond a reținut în fapt că societatea pârâtă al cărui acționar este

reclamanta, datorează acestuia dividendele pentru ultima tranșă din 2001 și

prima tranșă din 2002 în sumă de 603.114.454 lei net și respectiv de

359.416.667 lei și că deși aceasta recunoaște debitul refuză plata motivat de

faptul că și reclamanta îi datorează sume de bani și anume: 60 milioane lei

cheltuieli de judecată stabilite prin sentința nr. 2669/2003; 375.621.393 lei

pentru terenul înstrăinat și 798.987.667 lei despăgubiri pentru împrumuturi pe

care acesta le-a acordat SC I. SA și care nu au fost restituite în totalitate.

Reclamantul a recunoscut că datorează pârâtei suma de 60 milioane lei în baza

sentinței menționate cu a cărei compensare este de acord.

Exceptând creanța în sumă de

60.000.000 lei, cu privire la celelalte creanțe invocate de pârâtă instanța de

fond a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor compensării

judecătorești.

Drept urmare, prima instanță a admis

în parte acțiunea și cererea conexă și în temeiul art. 67 din Legea nr. 31/1990

a obligat-o pe pârâtă la plata dividendelor solicitate de reclamantă din a

căror sumă a dedus creanța în cuantum de 60 milioane lei, respingând ca

neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea la dobânda legală față de

faptul că creanța cu acest titlu nu este certă, lichidă și exigibilă conform art.

43 C. com. și O.G. nr. 9/2000, reclamanta neprecizând cuantumul pentru perioada

în care este datorată și modalitatea de calcul.

Prin cerere reconvențională pârâta a

solicitat ca reclamantul să fie obligat în calitate de garant în principal și

în subsidiar în temeiul răspunderii sale ca administrator la plata sumelor de:

560.300.000 lei cu titlu de despăgubiri datorate pentru nerestituirea de către

SC I. SA a împrumutului primit; 338.687.800 lei cu titlu de actualizare prin

raport cu rata inflației a sumei împrumutate, calculată la data introducerii

acțiunii și de la această dată și până la data plății efective.

Cu privire la cererea

reconvențională instanța de fond a apreciat ca întemeiată excepția prescripției

dreptului material la acțiune invocată de reclamant.

Astfel, împrumutul a fost perfectat

în anul 1999, societatea pârâtă luând cunoștință de el la 16 martie 1999, 22

iulie 1999 și 24 august 1999, iar cererea reconvențională a fost formulată la 8

aprilie 2003 peste termenul general de prescripție. Și în raport de data de 15

februarie 2000, când reclamantul a primit descărcare de gestiune, ne mai având

calitatea de administrator la societatea împrumutată SC I. SA, cererea este

prescrisă.

În contra acestei sentințe au

declarat apel atât reclamantul S.Ș., cât și pârâta SC B. SA. Critica

reclamantului are ca obiect nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de

obligare a societății pârâte la plata sumei de 339.966.176 lei, reprezentând

rest dividende pentru anii 2001 și 2002.

Societatea pârâtă critica sentința

pentru încălcarea prevederilor art. 1143 C. civ., deoarece erau întrunite

condițiile operării de drept a compensării în ce privește prețul terenului și

împrumutul acordat SC I. SA, calitatea de fidejusor a reclamantului întemeiată

pe asumarea ei de către reclamant fiind distinctă de calitatea lui de administrator.

În ce privește prescripția, cursul ei a fost întrerupt prin plățile parțiale în

contul debitului chiar sub semnătura reclamantului în calitate de

administrator.

Curtea de Apel București, secția

comercială, prin decizia nr. 516 din 1 iunie 2005 a admis ambele apeluri, a

schimbat în tot sentința atacată, a admis cererea principală și pe cea conexă

și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.117.330.708 lei, reprezentând

dividende aferente anilor 2001 și 2002 și la dobânda aferentă.

Prin aceiași decizie, instanța de

apel a respins excepția prescripției cererii reconvenționale și, în consecință,

a admis în parte cererea reconvențională și l-a obligat pe reclamant la plata

sumei de 995.921.393 lei, din care 375.624.393 lei, reprezentând contravaloarea

terenului din Balotești ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare

autentificat la 11 aprilie 2003; 560.300.000 lei rest de împrumut datorat de SC

I. SA către pârâta SC B. SA și 60.000.000 lei cheltuieli de judecată, stabilite

prin sentința nr. 2269/2003. Capetele de cerere având ca obiect obligarea la

actualizarea sumei s-au apreciat ca neîntemeiate având în vedere că în

convenția de împrumut se precizează că sumele împrumutate nu sunt producătoare

de dobânzi.

În considerentele deciziei s-a reținut

că prima instanță nu s-a pronunțat asupra restului de dividende solicitate

pentru anul 2001 și 2002, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. 9691/2003

conexat la dosarul nr. 3720/2003 în care s-a pronunțat sentința atacată și care

potrivit expertizei administrate în apel sunt în sumă de 754.897.922 lei.

Această cerere ca și cererea de obligare la dobânzi în raport de prevederile art.

2 și 3 din O.G. nr. 9/2000 modificată s-au apreciat ca întemeiate fiind, în

consecință, admise.

Instanța de control judiciar a mai

stabilit cu privire la cererea reconvențională că prețul terenului nu a fost

achitat în numerar urmând a se face compensarea cu dividendele datorate, fapt

ce rezultă și din procesul verbal de conciliere directă din 7 mai 2003,

instanța de fond reținând greșit că acesta a fost achitat la momentul

perfectării contractului de vânzare cumpărare.

Cu privire la răspunderea

reclamantului pentru împrumutul acordat SC I. SA de către pârâtă, instanța de

apel a reținut că aceasta a îndeplinit funcția de administrator la ambele

societăți cât și la SC S. SA, iar transferul sumei de 1.935.000.000 lei a avut

loc în perioada februarie – iunie 1999. S-a mai reținut că prin informarea din

16 martie 1999 adresată consiliului de administrație și comisiei de cenzori ale

societății pârâte, reclamantul în calitate de administrator unic al SC I. SA

s-a obligat să asigure rambursarea integrală a împrumutului primit de SC I. SA,

angajament asumat și prin raportul de activitate pe perioada 21 februarie 1998

– 31 decembrie 1999 semnat de reclamant, administrator al SC I. SA. S-a

concluzionat în sensul că reclamantul s-a obligat în calitate de fidejusor să

restituie împrumutul acordat de SC B. SA către SC I. SA, iar obligația

garantată fiind comercială devin aplicabile prevederile art. 42 C. com., cu

privire la solidaritate.

În ce privește angajarea răspunderii

în calitate de administrator a reclamantului s-a apreciat că, aceasta nu poate

fi angajată față de faptul că începând cu 15 februarie 2000 a fost ales un nou

consiliu de administrație, iar reclamantul a fost descărcat de gestiune de SC B.

SA, pe de o parte, iar pe de altă parte, termenul de prescripție s-a împlinit.

Instanța de apel a apreciat drept

greșită soluționarea cererii reconvenționale de către instanța de fond.

Aceasta deoarece, în raport de

ultima plată parțială efectuată la data de 3 aprilie 2001 cererea

reconvențională a fost formulată în termenul de prescripție.

Pe fond, cererea reconvențională s-a

apreciat ca întemeiată sub aspectul primului capăt de cerere constând în plata

sumei de 560.300.000 lei dar nu și sub aspectul capetelor de cerere având ca

obiect actualizarea sumei în raport de rata inflației față de faptul că în art.

2 din convenția încheiată la 19 decembrie 1997, prin care SC B. SA în calitate

de acționar majoritar la SC I. SA i-a acordat acesteia sprijin financiar s-a

stipulat că această sumă „nu este purtătoare de dobândă”.

În contra acestei decizii au

declarat recurs ambele părți.

I. Reclamantul S.Ș. critica decizia pentru

următoarele motive:

sub aspectul admiterii apelului pârâtei SC B. SA (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

- greșita reținere a calității de

fidejusor față de prevederile art. 1625 – 1684 C. civ., prin confuzia între

actele emise și semnate de administratorul unei societăți și actele cu caracter

convențional, obligațiile administratorului fiind obligații de diligență, iar

cele asumate de o persoană fizică, obligații de rezultat;

unor dovezi administrate (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.)

- nepronunțarea instanței asupra

unor dovezi constând în procesul verbal al A.G.A. SC B. SA din 15 februarie

2000; hotărârea C.A. nr. 489 din 25 aprilie 2000; raportul comisiei de cenzori

ai SC B. SA din 23 martie 2001; addendum din 27 august 2001; situația

debitorilor la 31 decembrie 2001; raportul de gestiune al administratorilor SC B.

SA pentru anul 2001, prezentat în A.G.A. din 28 februarie 2002, care dovedesc că

datoria celor două firme fiice (S. și I.) către B. s-a diminuat continuu

ajungând la data de 28 februarie 2002 la suma de 159,25 milioane lei, iar nu la

560.300.000 lei.

contractului de vânzare cumpărare din 11 aprilie 2003 (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.).

Aceasta deoarece greșit s-a reținut

neplata prețului terenului cumpărat, el fiind achitat ca urmare a compensării,

probele de la dosar fiind apreciate eronat.

Incorectă este și suma de

560.300.000 lei cu titlu de împrumut, întrucât expertul desemnat la fond reține

sume aferente altor perioade ori, potrivit înscrisurilor depuse la dosar,

sumele respective s-au diminuat continuu până la un cuantum de 159,25 milioane

lei.

reconvențională a fost făcută în termen deoarece la data depunerii ei, 8

aprilie 2003, dreptul material la acțiune era prescris, iar pe fond greșit a

fost admisă întrucât răspunderea reclamantului pentru fapta lui proprie este o

răspundere subsidiară; hotărârea C.A. nr. 458 din 22 iulie 1999 nu cuprinde

prevederi referitoare la garanția personală a intimatului ci obligația SC S. SA

de a returna împrumutul și obligația directorului general de a informa despre

această situație la ședințele consiliului de administrație

reținut și alte împrumuturi acordate anterior în baza altor convenții.

II. Pârâta SC B. SA critică decizia

pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că, în

mod greșit instanța de apel a respins capetele 2 și 3 din cererea

reconvențională printr-o greșită interpretare a convenției din decembrie 1997,

deoarece din dovezile administrate rezultă că suma acordată liberă de orice

dobânzi se limita superior la 450.000.000 lei, iar nu la toate sumele

transferate de la B. la I.

Recurenta solicită în concluzie

modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii capetele de cerere

2 și 3 și obligării reclamantului la plata sumei reprezentând actualizare, prin

raport cu rata inflației a sumei de 560.300.000 lei calculată la data de 4

aprilie 2001 și până la data introducerii acțiunii și de la data introducerii

acțiunii și până la data plății efective.

Recursurile nu sunt fondate.

Trebuie mai întâi precizat că

potrivit art. 304 alin. (1) modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 195/2004,

în vigoare la data pronunțării sentinței de instanța de fond modificarea sau

casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în

situațiile limitativ prevăzute de text.

Drept urmare, se vor reține spre

analiză din ambele recursuri numai motivele de nelegalitate nu și cele care

antamează temeinicia deciziei atacate.

I. Cu privire la recursul declarat

de reclamantul S.Ș.

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. având ca obiect

greșita reținere a calității de fidejusor în raport de prevederile art. 1625 –

1684 C. civ., nu poate fi primită.

Instanța de apel în mod corect a

reținut, față de conținutul informării din 16 martie 1999, adresată consiliului

de administrație și comisiei de cenzori că reclamantul recurent s-a obligat să

asigure rambursarea integrală a împrumutului primit de SC I. SA, angajament

asumat și prin raportul de activitate pe perioada 21 februarie 1998 – 31

decembrie 1999 semnat de reclamant. Faptul că reclamantul avea și calitatea de

administrator la societatea împrumutată cu răspunderea legală și convențională

specifică, nu exclude, ca în cazul de față, garantarea personală a restituirii

împrumutului.

Și cum obligația garantată este una

comercială operante în speță sunt prevederile art. 42 C. com., cu privire la

prezumția de solidaritate a fidejusorului, iar nu prevederile C. civ. cu

privire la beneficiul de discuțiune.

cea menționată la pct. 4 din recurs cu privire la incidența decretului nr.

167/1958 asupra cererii reconvenționale. La acest punct recurenta reiterează

aspecte ale răspunderii administratorului care au fost deja analizate.

Susținerea recurentului că la data

de 8 aprilie 2003 când s-a depus cererea reconvențională dreptul material la

acțiune era prescris nu poate fi primită. Cum corect a apreciat instanța de

apel, în raport de ultima plată parțială efectuată la data de 3 aprilie 2001,

cererea reconvențională a fost promovată în termen, aceasta echivalând cu o

recunoaștere a dreptului în sensul art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă.

10 C. proc. civ., în prezent abrogat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005,

constând în nepronunțarea instanței asupra unor dovezi administrate, evocat la pct.

2 din recurs nu este fondat. Pe de o parte, recurentul face o enumerare de

documente ale societății SC B. SA fără a concretiza în ce constă caracterul

hotărâtor al acestora pentru dezlegarea pricinii, condiție prevăzută de text,

iar pe de altă parte, instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea soluției

întregul material probator încuviințat și administrat în condițiile legii.

subsumate punctelor 3 și 5 din recurs, acestea vizează aspecte de netemeinicie

a deciziei atacate, referirea la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. fiind una

formală.

Astfel, în dezvoltarea lor se

critică aprecierea probelor în ce privește plata prețului terenului și

constatările expertului reținute în raportul de expertiză.

II. Cu privire la recursul declarat

de pârâta SC B. SA.

instanței de apel sub aspectul nelegalității respingerii capetelor din cererea

reconvențională privind actualizarea sumei împrumutate.

Critica nu este întemeiată. Sumele

de bani au fost acordate societății SC I. SA la care recurenta pârâtă este

acționar majoritar cu titlu de sprijin financiar. Această intenție rezultă

explicit din convenția încheiată la 19 decembrie 1997 în care la art. 2 s-a

stipulat că suma acordată ca sprijin financiar „nu este purtătoare de dobândă”

dar și din alte documente ale societății cum este „Informarea” din 20 august

1999 a administratorului în care se indică oportunitatea utilizării

disponibilităților bănești pentru „plasamente financiare” la societățile fiice

prin a căror realizare se salvează părți importante din patrimoniul lor și deci

din el societății mame SC B. SA.

Drept urmare, în cazul de față, prin

voința părților, operant este principiul nominalismului reglementat de art. 1578

C. civ., soluția instanței de apel fiind legală și sub acest aspect.

III. Față de cele ce preced, Înalta

Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile declarate ca nefondate,

menținând ca legală decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul S.Ș. și pârâtul SC B. SA București, împotriva deciziei

nr. 516 din 1 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția comercială și de contencios

administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 13 martie 2006.