ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1014/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 9304 din 7 iulie 2004, Tribunalul București secția comercială a admis în parte cererea principală și cererea conexă formulată de reclamantul S.Ș. în contradictor cu pârâta SC B. SA București și, în consecință, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 414.931.745 lei cu titlu de dividende cuvenite pentru ultima tranșă din 2001 și prima tranșă din 2002, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata dobânzii legale. Prin aceiași sentință s-a respins ca prescrisă cererea reconvențională, urmare admiterii excepției cu acest obiect.

Pe baza probelor administrate instanța de fond a reținut în fapt că societatea pârâtă al cărui acționar este reclamanta, datorează acestuia dividendele pentru ultima tranșă din 2001 și prima tranșă din 2002 în sumă de 603.114.454 lei net și respectiv de 359.416.667 lei și că deși aceasta recunoaște debitul refuză plata motivat de faptul că și reclamanta îi datorează sume de bani și anume: 60 milioane lei cheltuieli de judecată stabilite prin sentința nr. 2669/2003; 375.621.393 lei pentru terenul înstrăinat și 798.987.667 lei despăgubiri pentru împrumuturi pe care acesta le-a acordat SC I. SA și care nu au fost restituite în totalitate. Reclamantul a recunoscut că datorează pârâtei suma de 60 milioane lei în baza sentinței menționate cu a cărei compensare este de acord.

Exceptând creanța în sumă de 60.000.000 lei, cu privire la celelalte creanțe invocate de pârâtă instanța de fond a reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor compensării judecătorești. Drept urmare, prima instanță a admis în parte acțiunea și cererea conexă și în temeiul art. 67 din Legea nr. 31/1990 a obligat-o pe pârâtă la plata dividendelor solicitate de reclamantă din a căror sumă a dedus creanța în cuantum de 60 milioane lei, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea la dobânda legală față de faptul că creanța cu acest titlu nu este certă, lichidă și exigibilă conform art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000, reclamanta neprecizând cuantumul pentru perioada în care este datorată și modalitatea de calcul.

Prin cerere reconvențională pârâta a solicitat ca reclamantul să fie obligat în calitate de garant în principal și în subsidiar în temeiul răspunderii sale ca administrator la plata sumelor de: 560.300.000 lei cu titlu de despăgubiri datorate pentru nerestituirea de către SC I. SA a împrumutului primit; 338.687.800 lei cu titlu de actualizare prin raport cu rata inflației a sumei împrumutate, calculată la data introducerii acțiunii și de la această dată și până la data plății efective. Cu privire la cererea reconvențională instanța de fond a apreciat ca întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de reclamant. Astfel, împrumutul a fost perfectat în anul 1999, societatea pârâtă luând cunoștință de el la 16 martie 1999, 22 iulie 1999 și 24 august 1999, iar cererea reconvențională a fost formulată la 8 aprilie 2003 peste termenul general de prescripție.

Și în raport de data de 15 februarie 2000, când reclamantul a primit descărcare de gestiune, ne mai având calitatea de administrator la societatea împrumutată SC I. SA, cererea este prescrisă. În contra acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul S.Ș., cât și pârâta SC B. SA. Critica reclamantului are ca obiect nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de obligare a societății pârâte la plata sumei de 339.966.176 lei, reprezentând rest dividende pentru anii 2001 și 2002. Societatea pârâtă critica sentința pentru încălcarea prevederilor art. 1143 C. civ., deoarece erau întrunite condițiile operării de drept a compensării în ce privește prețul terenului și împrumutul acordat SC I. SA, calitatea de fidejusor a reclamantului întemeiată pe asumarea ei de către reclamant fiind distinctă de calitatea lui de administrator.

În ce privește prescripția, cursul ei a fost întrerupt prin plățile parțiale în contul debitului chiar sub semnătura reclamantului în calitate de administrator. Curtea de Apel București, secția comercială, prin decizia nr. 516 din 1 iunie 2005 a admis ambele apeluri, a schimbat în tot sentința atacată, a admis cererea principală și pe cea conexă și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.117.330.708 lei, reprezentând dividende aferente anilor 2001 și 2002 și la dobânda aferentă.

Prin aceiași decizie, instanța de apel a respins excepția prescripției cererii reconvenționale și, în consecință, a admis în parte cererea reconvențională și l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 995.921.393 lei, din care 375.624.393 lei, reprezentând contravaloarea terenului din Balotești ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat la 11 aprilie 2003; 560.300.000 lei rest de împrumut datorat de SC I. SA către pârâta SC B. SA și 60.000.000 lei cheltuieli de judecată, stabilite prin sentința nr. 2269/2003. Capetele de cerere având ca obiect obligarea la actualizarea sumei s-au apreciat ca neîntemeiate având în vedere că în convenția de împrumut se precizează că sumele împrumutate nu sunt producătoare de dobânzi.

În considerentele deciziei s-a reținut că prima instanță nu s-a pronunțat asupra restului de dividende solicitate pentru anul 2001 și 2002, cerere ce a făcut obiectul dosarului nr. 9691/2003 conexat la dosarul nr. 3720/2003 în care s-a pronunțat sentința atacată și care potrivit expertizei administrate în apel sunt în sumă de 754.897.922 lei. Această cerere ca și cererea de obligare la dobânzi în raport de prevederile art. 2 și 3 din O.G. nr. 9/2000 modificată s-au apreciat ca întemeiate fiind, în consecință, admise. Instanța de control judiciar a mai stabilit cu privire la cererea reconvențională că prețul terenului nu a fost achitat în numerar urmând a se face compensarea cu dividendele datorate, fapt ce rezultă și din procesul verbal de conciliere directă din 7 mai 2003, instanța de fond reținând greșit că acesta a fost achitat la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare.

Cu privire la răspunderea reclamantului pentru împrumutul acordat SC I. SA de către pârâtă, instanța de apel a reținut că aceasta a îndeplinit funcția de administrator la ambele societăți cât și la SC S. SA, iar transferul sumei de 1.935.000.000 lei a avut loc în perioada februarie – iunie 1999. S-a mai reținut că prin informarea din 16 martie 1999 adresată consiliului de administrație și comisiei de cenzori ale societății pârâte, reclamantul în calitate de administrator unic al SC I. SA s-a obligat să asigure rambursarea integrală a împrumutului primit de SC I. SA, angajament asumat și prin raportul de activitate pe perioada 21 februarie 1998 – 31 decembrie 1999 semnat de reclamant, administrator al SC I. SA.

S-a concluzionat în sensul că reclamantul s-a obligat în calitate de fidejusor să restituie împrumutul acordat de SC B. SA către SC I. SA, iar obligația garantată fiind comercială devin aplicabile prevederile art. 42 C. com., cu privire la solidaritate. În ce privește angajarea răspunderii în calitate de administrator a reclamantului s-a apreciat că, aceasta nu poate fi angajată față de faptul că începând cu 15 februarie 2000 a fost ales un nou consiliu de administrație, iar reclamantul a fost descărcat de gestiune de SC B. SA, pe de o parte, iar pe de altă parte, termenul de prescripție s-a împlinit. Instanța de apel a apreciat drept greșită soluționarea cererii reconvenționale de către instanța de fond.

Aceasta deoarece, în raport de ultima plată parțială efectuată la data de 3 aprilie 2001 cererea reconvențională a fost formulată în termenul de prescripție. Pe fond, cererea reconvențională s-a apreciat ca întemeiată sub aspectul primului capăt de cerere constând în plata sumei de 560.300.000 lei dar nu și sub aspectul capetelor de cerere având ca obiect actualizarea sumei în raport de rata inflației față de faptul că în art. 2 din convenția încheiată la 19 decembrie 1997, prin care SC B. SA în calitate de acționar majoritar la SC I. SA i-a acordat acesteia sprijin financiar s-a stipulat că această sumă „nu este purtătoare de dobândă”. În contra acestei decizii au declarat recurs ambele părți.

I. Reclamantul S.Ș. critica decizia pentru următoarele motive: 1. nelegalitatea parțială a deciziei sub aspectul admiterii apelului pârâtei SC B. SA (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) - greșita reținere a calității de fidejusor față de prevederile art. 1625 – 1684 C. civ., prin confuzia între actele emise și semnate de administratorul unei societăți și actele cu caracter convențional, obligațiile administratorului fiind obligații de diligență, iar cele asumate de o persoană fizică, obligații de rezultat; 2. instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi administrate (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) - nepronunțarea instanței asupra unor dovezi constând în procesul verbal al A.G.A. SC B. SA din 15 februarie 2000; hotărârea C.A.

nr. 489 din 25 aprilie 2000; raportul comisiei de cenzori ai SC B. SA din 23 martie 2001; addendum din 27 august 2001; situația debitorilor la 31 decembrie 2001; raportul de gestiune al administratorilor SC B. SA pentru anul 2001, prezentat în A.G.A. din 28 februarie 2002, care dovedesc că datoria celor două firme fiice (S. și I.) către B. s-a diminuat continuu ajungând la data de 28 februarie 2002 la suma de 159,25 milioane lei, iar nu la 560.300.000 lei. 3. greșita interpretare a contractului de vânzare cumpărare din 11 aprilie 2003 (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Aceasta deoarece greșit s-a reținut neplata prețului terenului cumpărat, el fiind achitat ca urmare a compensării, probele de la dosar fiind apreciate eronat.

Incorectă este și suma de 560.300.000 lei cu titlu de împrumut, întrucât expertul desemnat la fond reține sume aferente altor perioade ori, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, sumele respective s-au diminuat continuu până la un cuantum de 159,25 milioane lei. 4. greșit s-a apreciat că cererea reconvențională a fost făcută în termen deoarece la data depunerii ei, 8 aprilie 2003, dreptul material la acțiune era prescris, iar pe fond greșit a fost admisă întrucât răspunderea reclamantului pentru fapta lui proprie este o răspundere subsidiară; hotărârea C.A. nr. 458 din 22 iulie 1999 nu cuprinde prevederi referitoare la garanția personală a intimatului ci obligația SC S. SA de a returna împrumutul și obligația directorului general de a informa despre această situație la ședințele consiliului de administrație 5. greșit raportul de expertiză a reținut și alte împrumuturi acordate anterior în baza altor convenții.

II. Pârâta SC B. SA critică decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că, în mod greșit instanța de apel a respins capetele 2 și 3 din cererea reconvențională printr-o greșită interpretare a convenției din decembrie 1997, deoarece din dovezile administrate rezultă că suma acordată liberă de orice dobânzi se limita superior la 450.000.000 lei, iar nu la toate sumele transferate de la B. la I. Recurenta solicită în concluzie modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii capetele de cerere 2 și 3 și obligării reclamantului la plata sumei reprezentând actualizare, prin raport cu rata inflației a sumei de 560.300.000 lei calculată la data de 4 aprilie 2001 și până la data introducerii acțiunii și de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.

Recursurile nu sunt fondate. Trebuie mai întâi precizat că potrivit art. 304 alin. (1) modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 195/2004, în vigoare la data pronunțării sentinței de instanța de fond modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate în situațiile limitativ prevăzute de text. Drept urmare, se vor reține spre analiză din ambele recursuri numai motivele de nelegalitate nu și cele care antamează temeinicia deciziei atacate. I. Cu privire la recursul declarat de reclamantul S.Ș. 1. Critica de nelegalitate întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. având ca obiect greșita reținere a calității de fidejusor în raport de prevederile art. 1625 – 1684 C. civ., nu poate fi primită.

Instanța de apel în mod corect a reținut, față de conținutul informării din 16 martie 1999, adresată consiliului de administrație și comisiei de cenzori că reclamantul recurent s-a obligat să asigure rambursarea integrală a împrumutului primit de SC I. SA, angajament asumat și prin raportul de activitate pe perioada 21 februarie 1998 – 31 decembrie 1999 semnat de reclamant. Faptul că reclamantul avea și calitatea de administrator la societatea împrumutată cu răspunderea legală și convențională specifică, nu exclude, ca în cazul de față, garantarea personală a restituirii împrumutului. Și cum obligația garantată este una comercială operante în speță sunt prevederile art. 42 C. com., cu privire la prezumția de solidaritate a fidejusorului, iar nu prevederile C. civ.

cu privire la beneficiul de discuțiune. 2. O altă critică de nelegalitate este cea menționată la pct. 4 din recurs cu privire la incidența decretului nr. 167/1958 asupra cererii reconvenționale. La acest punct recurenta reiterează aspecte ale răspunderii administratorului care au fost deja analizate. Susținerea recurentului că la data de 8 aprilie 2003 când s-a depus cererea reconvențională dreptul material la acțiune era prescris nu poate fi primită. Cum corect a apreciat instanța de apel, în raport de ultima plată parțială efectuată la data de 3 aprilie 2001, cererea reconvențională a fost promovată în termen, aceasta echivalând cu o recunoaștere a dreptului în sensul art. 16 lit. a) din decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

3. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., în prezent abrogat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005, constând în nepronunțarea instanței asupra unor dovezi administrate, evocat la pct. 2 din recurs nu este fondat. Pe de o parte, recurentul face o enumerare de documente ale societății SC B. SA fără a concretiza în ce constă caracterul hotărâtor al acestora pentru dezlegarea pricinii, condiție prevăzută de text, iar pe de altă parte, instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea soluției întregul material probator încuviințat și administrat în condițiile legii. 4. În ce privește criticile subsumate punctelor 3 și 5 din recurs, acestea vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, referirea la art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. fiind una formală. Astfel, în dezvoltarea lor se critică aprecierea probelor în ce privește plata prețului terenului și constatările expertului reținute în raportul de expertiză. II. Cu privire la recursul declarat de pârâta SC B. SA. 1. Recurenta pârâtă critică decizia instanței de apel sub aspectul nelegalității respingerii capetelor din cererea reconvențională privind actualizarea sumei împrumutate. Critica nu este întemeiată. Sumele de bani au fost acordate societății SC I. SA la care recurenta pârâtă este acționar majoritar cu titlu de sprijin financiar.

Această intenție rezultă explicit din convenția încheiată la 19 decembrie 1997 în care la art. 2 s-a stipulat că suma acordată ca sprijin financiar „nu este purtătoare de dobândă” dar și din alte documente ale societății cum este „Informarea” din 20 august 1999 a administratorului în care se indică oportunitatea utilizării disponibilităților bănești pentru „plasamente financiare” la societățile fiice prin a căror realizare se salvează părți importante din patrimoniul lor și deci din el societății mame SC B. SA. Drept urmare, în cazul de față, prin voința părților, operant este principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ., soluția instanței de apel fiind legală și sub acest aspect.

III. Față de cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile declarate ca nefondate, menținând ca legală decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.Ș. și pârâtul SC B. SA București, împotriva deciziei nr. 516 din 1 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 13 martie 2006.