ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1512/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1512/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 28 septembrie 2010, reclamanta-creditoare SC L.B.A. SRL

a chemat în judecată pe debitorul H.C., pentru obligarea acestuia la plata

sumei de 122.488,69 RON reprezentând debit datorat pe perioada 2007 - mai 2010

și penalități în cuantum de 687.730,94 calculate pe aceeași perioadă prevăzute

în Contractul de mandat nr. 868/2003.

A solicitat de

asemenea în conformitate cu art. 274 C. proc. civ. obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința

comercială nr. 157/c/2011 a Tribunalului Comercial Argeș s-a admis excepția

invocată de pârâtul H.C. și a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului

Vrancea.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs iar prin Decizia nr. 1073/R/-COM/2011 a Curții de

Apel Pitești s-a respins recursul ca nefondat.

Prin Sentința civilă

nr. 46 din 27 noiembrie 2014, Tribunalul Vrancea a admis în parte cererea

formulată de reclamanta SC L.B.A. SRL - Pitești, județul Argeș și a dispus

obligarea pârâtului H.C. la plata sumei de 94.525,71 RON, reprezentând debit

către reclamantă.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză instanța a reținut că din suma totală datorată de

pârât reclamantei pentru perioada iunie 2007 - septembrie 2010 în valoare de

246.371,31 RON suma efectiv plătită este în cuantum de 110.415.60 RON iar

sumele de 34.700,24 RON și 67.629,76 sunt sume compensabile rezultând o sumă

neachitată de 94.525,71 RON.

S-a apreciat că suma

de 6.729,76 RON reprezentând diferență rămasă neachitată a celor 10 laptopuri

achiziționate nu poate fi imputată pârâtului deoarece aceste laptopuri au fost

solicitate de către sediul central și au fost înregistrate în evidența

contabilă de către SC L.B.A. SRL ca obiecte de inventar.

În ceea ce privește

suma de 34.700,24 RON s-a reținut de asemenea că această sumă a fost plătită

direct reclamantei sau altei societăți indicate de reclamantă, or, în aceste

condiții nu poate fi imputată pârâtului.

Nu s-a putut reține

compensarea acestei sume datorate de pârât reclamantei - în cuantum de

94.525,71 RON - din creanța decontată direct în conturile sediului central

deoarece nu s-a formulat cerere reconvențională în acest sens și deci nu

figurează obiectul judecății.

Cât privește

apărările formulate de pârât în legătură cu încetarea de drept a contractului

instanța nu a putut reține această apărare deoarece prin Act adițional nr. 2

din 22 septembrie 2009 durata contractului a fost prelungită pe durata

nedeterminată.

De asemenea, s-a

apreciat că apărările formulate de pârât în legătură cu achitarea integrală a debitului

solicitat nu pot fi reținute deoarece nu s-a probat o înțelegere între

eventualele compensări pretinse.

Împotriva acestei

sentințe civile au declarat apel (calificat ca atare la termenul din 5

noiembrie 2014, față de valoarea obiectului dedus judecății) atât reclamanta,

cât și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie prin prisma

greșitei rețineri a operării compensației legale în speță.

Prin Decizia civilă

nr. 14/A din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă

s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC L.B.A. SRL Pitești,

împotriva Sentinței civile nr. 46 din data de 27 mai 2014 a Tribunalului

Vrancea pronunțată în Dosarul nr. 811/91/2011.

S-a admis apelul

declarat de pârâtul H.C., împotriva Sentinței civile nr. 46 din data de 27 mai

2014 a Tribunalului Vrancea pronunțată în Dosarul nr. 811/91/2011.

A fost schimbată în

tot sentința civilă apelată în sensul că s-a respins ca nefondată acțiunea

formulată de reclamanta SC L.B.A. SRL Pitești având ca obiect somație de plată.

În motivarea acestei

decizii instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Compensația este un

mod de stingere a obligațiilor ce implică creanțe certe, lichide și exigibile,

astfel că ea operează în virtutea legii - art. 1144 C. civ.

Acest text de lege

stabilește că, compensația se operează de drept, în puterea legii, și chiar

când debitorii n-ar ști nimic despre acestea; cele două datorii se sting

reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența

cotității lor respective.

În fine, articolul

1145 C. civ. stipulează expres că acest mod de stingere a obligațiilor,

compensația, nu are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o

sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeași specie și

care sunt deopotrivă lichide și exigibile.

Întrucât modul de

stingere a obligațiilor este prevăzut de lege, debitorul nu trebuie să

formuleze în acțiunea creditorului o cerere prin care să invoce compensarea,

fiind suficient ca această operațiune juridică să fie invocată pe cale de

apărare, în orice stadiu al procesului.

În acest context, în

mod eronat și cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus citate a apreciat

instanța de fond că nu poate reține compensarea sumei de 94.525,71 RON pe care,

de altfel, pârâta a decontat-o direct în conturile sediului central al

reclamantei, cu motivarea că nu s-a formulat, în speță, cererea

reconvențională, știut fiind că pe această cale nu poate fi opusă compensația

legală.

Desigur, în ipoteza

în care creanța invocată de către pârât ar fi fost mai mare decât cea pretinsă

de reclamantă, singura cale de valorificare a pretențiilor pentru diferența

dintre cele două creanțe ar fi fost cererea reconvențională, soluție ce își are

argumentul pe faptul că, potrivit legii, compensația operează numai până la

cota egală dintre pretențiile reclamantului și pârâtului. Pe de altă parte, în

conformitate cu principiul disponibilității procesuale, instanța nici nu poate

statua asupra creanței în lipsa unei cereri exprese din partea pârâtului.

Însă, în speța de

față, pe de o parte, creanța pretinsă de către pârât este cu mult mai mică

decât cea a reclamantului, pe de altă parte, chiar instanța de fond a apreciat

justificat și reținut argumentat, până la un punct, că operează competența

legală. Tocmai din acest punct de vedere, logica juridică a instanței de fond

este greșită, concluzia că pentru diferența de 94.525,71 RON, pe care corect a

reținut că a fost virată direct în conturile sediului central, nu operează compensația

legală venind în contradictoriu cu textul legal invocat și chiar cu soluția

pronunțată, de admitere în parte a acțiunii reclamantei, deci pentru o altă

parte s-a reținut că a intervenit compensația legală, deci chiar și în lipsa

unei cereri reconvenționale, altfel spus, instanța de fond își contrazice

propriile argumente.

Pentru aceste motive,

instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelului declarat de

reclamantă și admiterea celui declarat de pârât cu consecința schimbării

hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca

nefondată, reținând că între creanțele pretinse de părți a operat compensarea

legală.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC L.B.A. SRL, invocând dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în

totalitate a deciziei recurate și în parte sentința tribunalului, iar pe fondul

cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.

Referitor la art. 304

pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că pârâtul a solicitat compensarea

datoriilor reciproce reclamate de părți în cererea de apel și în întâmpinarea

formulată la cererea de apel a reclamantei, precizând pentru prima dată în cele

două cereri formulate că la rândul său are de încasat de la societatea

reclamantă diverse sume de bani, fără să facă dovada că aceste creanțe sunt

certe, lichide și exigibile, așa cum se menționează în art. 1144 C. civ.

Astfel,

intimatul-pârât a susținut că a achitat societății reclamante comisionul de 13%

în valoare 177.550 RON, impozitul pe salarii de 10.225 RON și impozitul aferent

comisioanelor agenților acestuia de 84.689 RON, iar toate aceste plăți s-au

efectuat prin plata directă sau prin compensare.

Recurenta susține că

aceste operațiuni de care face vorbire intimatul-pârât nu sunt dovedite, ci

reprezintă simple afirmații, fără să existe documente clare care să probeze,

plățile directe sau compensările efectuate, ce datorii s-au stins, cui

aparțineau datoriile, pentru ce sume s-au efectuat compensările și în baza

căror titluri reciproce au fost operate.

Compensările pe care

pretinde ca Ie-a făcut mandatarul H.C., pentru a stinge așa zisele datorii ale

societății recurente către societatea C. sau alte societăți sunt în realitate

operațiuni prin care acesta a sustras diverse sume de bani care aparțineau

societății L.

Societatea recurentă

arată că nu a știut, nu a solicitat și nu a aprobat niciodată aceste contracte

de cesiune de creanță, aceste operațiuni nu au fost raportate niciodată de

mandatarul H.C. și nu se aflau înregistrate în evidențele contabile ale

societății noastre - sediul central. Intimatul-pârât a semnat și a ștampilat în

numele L. - Focșani aceste contracte, fără ca acest punct de lucru să poată

încheia acte juridice și fără să fie mandatată să încheie astfel de contracte.

Conform contractului de mandat și a actelor adiționale, H.C. avea obligația ca

din sumele încasate din vânzarea polițelor de asigurare, în numele societății

L., să achite societăților de asigurare contravaloarea primelor (art. 4.15 din

contract), iar diferența rămasă, mai exact comisionul societății L., trebuia să

o distribuie după cum urmează: minim 13% să-i vireze mandantului (L. Pitești),

iar diferența de maxim 87% reprezenta comisionul (bugetul său) din care trebuia

să plătească toate cheltuielile și taxele aferente desfășurării activității de

la punctul de lucru pe care îl coordona - art. 1 din actul adițional încheiat

în 15 iunie 2007).

Consideră recurenta

că în lipsa acestor dovezi care să ateste plățile directe în contul L. Pitești

sau compensările legale efectuate, sumele pe care intimatul pretinde că le are

de încasat de la societatea recurentă, nu sunt reale.

Pe lângă sumele pe

care le pretinde că au făcut obiectul unor plăți directe în contul societății

L. sau compensări, intimatul pârât a solicitat instanței să constate (tot pe

calea apărărilor de fond) că mai are de încasat și alte sume de bani de la L.

De asemenea,

recurenta arată că din comisionul încasat din vânzarea asigurărilor la punctul

de lucru Focșani, H.C. avea la dispoziție conform Art. 46 - A.A. 1671/2007 din

Contractul de Mandat nr. 868/2003 un procent de maxim 87% din care trebuia să

susțină toate cheltuielile necesare realizării mandatului, comisionul său,

comisionul colaboratorilor, impozite aferente desfășurării activității inclusiv

cheltuielile curente și necesare (chirii, achiziții autoturisme, mobilier,

calculatoare ..) pentru ducerea la îndeplinire a contractului de mandat.

Astfel, sumele plătite de punctul de lucru Focșani coordonat de mandatarul

H.C., nu pot fi considerate datorii ale societății L. către H.C., acestea au

reprezentat cheltuieli curente ale punctului de lucru L. Focșani ce erau

susținute din procentul ce maxim 87% conform Art. 46 - A.A. 1671/2007 din

Contractul de Mandat nr. 868/2003.

Mai arată și faptul

că tot la solicitarea intimatului pârât s-a achiziționat și un autoturism marca

DL pentru a fi folosit de mandatarul H.C. în activitatea sa de vânzare a

polițelor de asigurare în județul Vrancea. Costurile de achiziție și

întreținere pentru acest autoturism trebuiau suportate, conform contractului de

mandat și a Actului Adițional nr. 1671 din 15 iunie 2007, de punctul de lucru

L. Focșani mandatat de H.C. din bugetul de cheltuieli repartizat prin contract

(maxim 87% din total venituri) punctului de lucru Focșani. Chiar dacă la

momentul achiziționării lui, autoturismul a fost predat unui colaborator al lui

H.C., pe toată durata mandatului domnului H.C. autoturismul a fost folosit în

exclusivitate de acesta, pentru realizarea mandatului, pentru ducerea la

îndeplinire a Contractului de Mandat conform Art. 46 - A.A. 1671/2007 din

Contractul de Mandat nr. 868/2003. Acest autoturism apare în evidența contabilă

și fiscală a societății, iar până în prezent nu a fost predat de către pârât

societății recurente. Intimatul pârât consideră că îi datorează și sumele

achitate de punctul de lucru Focșani societății de leasing.

Toate aceste

pretenții nedovedite, plăți directe neefectuate, compensări fictive, comisioane

neexistente și cheltuieli efectuate de H.C. pentru achiziții la punctul de

lucru Focșani au fost considerate de instanța de apel ca fiind creanțe certe,

lichide și exigibile, datorate de societatea L. intimatului pârât. Aceste sume

pretinse și nedovedite au fost compensate cu datoriile acestuia la societatea

noastră.

Instanța de apel a

interpretat greșit actul dedus judecății și a acceptat să compenseze datoriile

părților fără a analiza în concret dacă titlurile care stau la baza datoriilor

pretinse de pârât de la societatea recurentă sunt reale.

Susține că se

compensează o sumă nereală în baza unor simple afirmații nedovedite cu

documente, suma care de fapt reprezintă o lipsă din gestiunea mandatarului

pârât, considerată fără niciun document probatoriu, ca fiind încasată direct în

conturile sediului central.

Cu privire la art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a decis

stingerea datoriilor părților prin compensare legală acceptând afirmațiile

pârâtului și în lipsa unui probatoriu administrat în cauză din care să rezulte

că este vorba de o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Schimbând în tot

hotărârea apelată, Curtea de Apel Galați a omis faptul că aceste sume pe care

mandatarul H.C. le pretinde nu sunt recunoscute de societatea recurentă, nu au

fost transmise și înregistrate în contabilitatea societății la Pitești, nu sunt

stabilite pentru plata într-o hotărâre judecătorească și nefiind dovedite nu

pot face obiectul unei compensări legale.

Consideră că nici

instanța de fond și nici instanța de apel nu au administrat probe care să

demonstreze dacă datoriile pe care intimatul pârât dorește să le compenseze

sunt reale și pot face obiectul unei compensări.

În concluzie,

recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit că

în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1143 și 1145 C. civ., în lipsa unor

dovezi clare care să demonstreze că sumele pretinse de H.C. de la societatea

recurentă reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă.

La termenul din 27

mai 2015, recurenta - reclamantă a depus un motiv suplimentar de recurs

apreciat ca fiind de ordine publică și anume motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 din

același cod.

Recurenta-reclamantă

susține că instanța de apel nu a indicat motivele de fapt și de drept pentru

care a respins apelul său și i-au fost înlăturate pretențiile, motivarea

lipsind în totalitate.

Consideră că

neîndeplinirea acestor cerințe prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. duce la imposibilitatea efectuării controlului judiciar de către instanța

de recurs.

Față de acest motiv

de nelegalitate invocat, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii

instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare,

în considerarea argumentelor ce succed.

Înalta Curte

apreciază ca nefondate criticile privind nemotivarea deloc a hotărârii cu

privire la apelul declarat de reclamantă, ce pot atrage incidența motivului de

recurs reglementat de art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., invocat ca motiv de ordine publică.

Dispozițiile art. 261

alin. (5) C. proc. civ. reglementează care anume sunt considerentele, respectiv

motivele de fapt și de drept care au formulat convingerea instanței.

Acestea sunt

elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept, care au condus

instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, rezultatul logic fiind

acela că între aceste considerente și dispozitiv trebuie să fie în deplină

concordanță sub aspectul înțelegerii, iar lipsa de concordanță sau în

condițiile legii inexistența motivării, atrage după sine casarea hotărârii. în

esență, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă,

concretă, convingătoare și accesibilă și, așa cum s-a mai precizat, în deplină

concordanță cu dispozitivul care, de asemenea, este și el indicat expres de

art. 261 pct. 6 C. proc. civ.

Verificând

considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel în

mod legal a grupat argumentele și a răspuns prin considerente comune criticilor

formulate prin cele două apeluri declarate de reclamantă și de către pârât,

referindu-se la probele administrate în cauză și fiind în concordanță cu

acestea și a răspuns în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de

către părți, argumentele expuse conducând în mod logic și convingător la soluția

din dispozitiv.

Prin urmare, din

redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererilor de apel cu care a

fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și

aplicarea legii de către prima instanță, astfel încât, casarea deciziei în baza

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.

Nefondată este și

critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispozițiile art. 304 pct.

8 C. proc. civ.

Astfel potrivit

acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestuia".

Recurenta-reclamantă

susține că instanța de apel a interpretat eronat contractul de mandat și Actul

adițional nr. 1671 din 15 iunie 2007 și a apreciat greșit că societatea

reclamantă a efectuat cheltuieli pentru plata unor datorii ale mandatarului

către terți ce nu pot fi imputabile acestuia, însă criticile nu pot fi

circumscrise acestui motiv de modificare a hotărârii.

În cauză, decizia

recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus

judecății și care, greșită fiind, să determine schimbarea naturii ori a

sensului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile formulate

de recurentă se referă la faptul că nu există probe din care să rezulte că

pârâtul deține o creanță certă, lichidă și exigibilă asupra reclamantei care să

justifice compensarea de drept a datoriilor reciproce.

Instanța de apel a

constatat că, în raport de situația de fapt stabilită pe baza probelor

administrate, în cauză operează compensația legală și pentru diferența de

94.525,71 RON care a fost virată direct în conturile sediului central al

reclamantei.

În aceste condiții,

reiterarea, prin motivele de recurs, a lipsei unor dovezi care să ateste

plățile directe în contul societății reclamante a sumelor pretinse de

intimatul-pârât, tinde la reaprecierea probelor administrate și a situației de

fapt reținute de către instanța de apel.

Or, această

finalitate este incompatibilă cu atribuțiile presupuse în sarcina instanței de

recurs, circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, în

raport de motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu

și a temeiniciei acesteia, pe baza probatoriului administrat.

Modificarea sau

casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită în cauză

de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1144 și art. 1145 C. civ.

Contrar susținerilor

recurentei, în mod corect instanța de apel a reținut faptul că în cauză sunt

incidente prevederile art. 1144 C. civ. conform cărora compensația operează de

drept, în puterea legii, chiar și când debitorii nu ar ști nimic despre

acestea, situație în care cele două datorii se sting reciproc în momentul în

care ele se găsesc existând deodată, fiind suficient ca această operațiune

juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului.

În cauză s-a reținut

cu justețe că prin precizările la întâmpinare depuse în fața instanței de fond

pârâtul a făcut vorbire de existența unor datorii pe care societatea reclamantă

le are față de acesta, astfel încât devin incidente dispozițiile privind

compensarea legală.

De asemenea, așa cum

a constatat și instanța de apel prin raportul de expertiză efectuat în cauză și

neconstestat de către recurentă s-a concluzionat faptul că pârâtul nu datorează

reclamantei nicio sumă de bani.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, în cauză

neexistând motive de modificare sau de casare, astfel încât, sub acest aspect

decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312

(1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta SC L.B.A. SRL împotriva

Deciziei civile nr. 14/A din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel

Galați, secția I civilă, să fie respins, ca nefondat.

În temeiul art. 274

C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă SC L.B.A. SRL la plata sumei

de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât H.C., reprezentând

onorariu avocat pentru această fază procesuală, conform chitanței depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC L.B.A. SRL împotriva Deciziei

civile nr. 14/A din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați,

secția I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă

SC L.B.A. SRL la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată

către intimatul-pârât H.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM