ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1512/2015

Asupra recursului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 28 septembrie 2010, reclamanta-creditoare SC L.B.A. SRL a chemat în judecată pe debitorul H.C., pentru obligarea acestuia la plata sumei de 122.488,69 RON reprezentând debit datorat pe perioada 2007 - mai 2010 și penalități în cuantum de 687.730,94 calculate pe aceeași perioadă prevăzute în Contractul de mandat nr. 868/2003. A solicitat de asemenea în conformitate cu art. 274 C. proc. civ. obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința comercială nr. 157/c/2011 a Tribunalului Comercial Argeș s-a admis excepția invocată de pârâtul H.C. și a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului Vrancea. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs iar prin Decizia nr. 1073/R/-COM/2011 a Curții de Apel Pitești s-a respins recursul ca nefondat.

Prin Sentința civilă nr. 46 din 27 noiembrie 2014, Tribunalul Vrancea a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC L.B.A. SRL - Pitești, județul Argeș și a dispus obligarea pârâtului H.C. la plata sumei de 94.525,71 RON, reprezentând debit către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Din raportul de expertiză efectuat în cauză instanța a reținut că din suma totală datorată de pârât reclamantei pentru perioada iunie 2007 - septembrie 2010 în valoare de 246.371,31 RON suma efectiv plătită este în cuantum de 110.415.60 RON iar sumele de 34.700,24 RON și 67.629,76 sunt sume compensabile rezultând o sumă neachitată de 94.525,71 RON. S-a apreciat că suma de 6.729,76 RON reprezentând diferență rămasă neachitată a celor 10 laptopuri achiziționate nu poate fi imputată pârâtului deoarece aceste laptopuri au fost solicitate de către sediul central și au fost înregistrate în evidența contabilă de către SC L.B.A.

SRL ca obiecte de inventar. În ceea ce privește suma de 34.700,24 RON s-a reținut de asemenea că această sumă a fost plătită direct reclamantei sau altei societăți indicate de reclamantă, or, în aceste condiții nu poate fi imputată pârâtului. Nu s-a putut reține compensarea acestei sume datorate de pârât reclamantei - în cuantum de 94.525,71 RON - din creanța decontată direct în conturile sediului central deoarece nu s-a formulat cerere reconvențională în acest sens și deci nu figurează obiectul judecății. Cât privește apărările formulate de pârât în legătură cu încetarea de drept a contractului instanța nu a putut reține această apărare deoarece prin Act adițional nr. 2 din 22 septembrie 2009 durata contractului a fost prelungită pe durata nedeterminată.

De asemenea, s-a apreciat că apărările formulate de pârât în legătură cu achitarea integrală a debitului solicitat nu pot fi reținute deoarece nu s-a probat o înțelegere între eventualele compensări pretinse. Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel (calificat ca atare la termenul din 5 noiembrie 2014, față de valoarea obiectului dedus judecății) atât reclamanta, cât și pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie prin prisma greșitei rețineri a operării compensației legale în speță. Prin Decizia civilă nr. 14/A din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC L.B.A. SRL Pitești, împotriva Sentinței civile nr. 46 din data de 27 mai 2014 a Tribunalului Vrancea pronunțată în Dosarul nr. 811/91/2011.

S-a admis apelul declarat de pârâtul H.C., împotriva Sentinței civile nr. 46 din data de 27 mai 2014 a Tribunalului Vrancea pronunțată în Dosarul nr. 811/91/2011. A fost schimbată în tot sentința civilă apelată în sensul că s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC L.B.A. SRL Pitești având ca obiect somație de plată. În motivarea acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele considerente: Compensația este un mod de stingere a obligațiilor ce implică creanțe certe, lichide și exigibile, astfel că ea operează în virtutea legii - art. 1144 C. civ. Acest text de lege stabilește că, compensația se operează de drept, în puterea legii, și chiar când debitorii n-ar ști nimic despre acestea; cele două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată și până la concurența cotității lor respective.

În fine, articolul 1145 C. civ. stipulează expres că acest mod de stingere a obligațiilor, compensația, nu are loc decât între două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeași specie și care sunt deopotrivă lichide și exigibile. Întrucât modul de stingere a obligațiilor este prevăzut de lege, debitorul nu trebuie să formuleze în acțiunea creditorului o cerere prin care să invoce compensarea, fiind suficient ca această operațiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului. În acest context, în mod eronat și cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus citate a apreciat instanța de fond că nu poate reține compensarea sumei de 94.525,71 RON pe care, de altfel, pârâta a decontat-o direct în conturile sediului central al reclamantei, cu motivarea că nu s-a formulat, în speță, cererea reconvențională, știut fiind că pe această cale nu poate fi opusă compensația legală.

Desigur, în ipoteza în care creanța invocată de către pârât ar fi fost mai mare decât cea pretinsă de reclamantă, singura cale de valorificare a pretențiilor pentru diferența dintre cele două creanțe ar fi fost cererea reconvențională, soluție ce își are argumentul pe faptul că, potrivit legii, compensația operează numai până la cota egală dintre pretențiile reclamantului și pârâtului. Pe de altă parte, în conformitate cu principiul disponibilității procesuale, instanța nici nu poate statua asupra creanței în lipsa unei cereri exprese din partea pârâtului. Însă, în speța de față, pe de o parte, creanța pretinsă de către pârât este cu mult mai mică decât cea a reclamantului, pe de altă parte, chiar instanța de fond a apreciat justificat și reținut argumentat, până la un punct, că operează competența legală.

Tocmai din acest punct de vedere, logica juridică a instanței de fond este greșită, concluzia că pentru diferența de 94.525,71 RON, pe care corect a reținut că a fost virată direct în conturile sediului central, nu operează compensația legală venind în contradictoriu cu textul legal invocat și chiar cu soluția pronunțată, de admitere în parte a acțiunii reclamantei, deci pentru o altă parte s-a reținut că a intervenit compensația legală, deci chiar și în lipsa unei cereri reconvenționale, altfel spus, instanța de fond își contrazice propriile argumente. Pentru aceste motive, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelului declarat de reclamantă și admiterea celui declarat de pârât cu consecința schimbării hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca nefondată, reținând că între creanțele pretinse de părți a operat compensarea legală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC L.B.A. SRL, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în totalitate a deciziei recurate și în parte sentința tribunalului, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. Referitor la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că pârâtul a solicitat compensarea datoriilor reciproce reclamate de părți în cererea de apel și în întâmpinarea formulată la cererea de apel a reclamantei, precizând pentru prima dată în cele două cereri formulate că la rândul său are de încasat de la societatea reclamantă diverse sume de bani, fără să facă dovada că aceste creanțe sunt certe, lichide și exigibile, așa cum se menționează în art. 1144 C. civ.

Astfel, intimatul-pârât a susținut că a achitat societății reclamante comisionul de 13% în valoare 177.550 RON, impozitul pe salarii de 10.225 RON și impozitul aferent comisioanelor agenților acestuia de 84.689 RON, iar toate aceste plăți s-au efectuat prin plata directă sau prin compensare. Recurenta susține că aceste operațiuni de care face vorbire intimatul-pârât nu sunt dovedite, ci reprezintă simple afirmații, fără să existe documente clare care să probeze, plățile directe sau compensările efectuate, ce datorii s-au stins, cui aparțineau datoriile, pentru ce sume s-au efectuat compensările și în baza căror titluri reciproce au fost operate.

Compensările pe care pretinde ca Ie-a făcut mandatarul H.C., pentru a stinge așa zisele datorii ale societății recurente către societatea C. sau alte societăți sunt în realitate operațiuni prin care acesta a sustras diverse sume de bani care aparțineau societății L. Societatea recurentă arată că nu a știut, nu a solicitat și nu a aprobat niciodată aceste contracte de cesiune de creanță, aceste operațiuni nu au fost raportate niciodată de mandatarul H.C. și nu se aflau înregistrate în evidențele contabile ale societății noastre - sediul central. Intimatul-pârât a semnat și a ștampilat în numele L. - Focșani aceste contracte, fără ca acest punct de lucru să poată încheia acte juridice și fără să fie mandatată să încheie astfel de contracte.

Conform contractului de mandat și a actelor adiționale, H.C. avea obligația ca din sumele încasate din vânzarea polițelor de asigurare, în numele societății L., să achite societăților de asigurare contravaloarea primelor (art. 4.15 din contract), iar diferența rămasă, mai exact comisionul societății L., trebuia să o distribuie după cum urmează: minim 13% să-i vireze mandantului (L. Pitești), iar diferența de maxim 87% reprezenta comisionul (bugetul său) din care trebuia să plătească toate cheltuielile și taxele aferente desfășurării activității de la punctul de lucru pe care îl coordona - art. 1 din actul adițional încheiat în 15 iunie 2007). Consideră recurenta că în lipsa acestor dovezi care să ateste plățile directe în contul L. Pitești sau compensările legale efectuate, sumele pe care intimatul pretinde că le are de încasat de la societatea recurentă, nu sunt reale.

Pe lângă sumele pe care le pretinde că au făcut obiectul unor plăți directe în contul societății L. sau compensări, intimatul pârât a solicitat instanței să constate (tot pe calea apărărilor de fond) că mai are de încasat și alte sume de bani de la L. De asemenea, recurenta arată că din comisionul încasat din vânzarea asigurărilor la punctul de lucru Focșani, H.C. avea la dispoziție conform Art. 46 - A.A. 1671/2007 din Contractul de Mandat nr. 868/2003 un procent de maxim 87% din care trebuia să susțină toate cheltuielile necesare realizării mandatului, comisionul său, comisionul colaboratorilor, impozite aferente desfășurării activității inclusiv cheltuielile curente și necesare (chirii, achiziții autoturisme, mobilier, calculatoare ..) pentru ducerea la îndeplinire a contractului de mandat.

Astfel, sumele plătite de punctul de lucru Focșani coordonat de mandatarul H.C., nu pot fi considerate datorii ale societății L. către H.C., acestea au reprezentat cheltuieli curente ale punctului de lucru L. Focșani ce erau susținute din procentul ce maxim 87% conform Art. 46 - A.A. 1671/2007 din Contractul de Mandat nr. 868/2003. Mai arată și faptul că tot la solicitarea intimatului pârât s-a achiziționat și un autoturism marca DL pentru a fi folosit de mandatarul H.C. în activitatea sa de vânzare a polițelor de asigurare în județul Vrancea. Costurile de achiziție și întreținere pentru acest autoturism trebuiau suportate, conform contractului de mandat și a Actului Adițional nr. 1671 din 15 iunie 2007, de punctul de lucru L. Focșani mandatat de H.C.

din bugetul de cheltuieli repartizat prin contract (maxim 87% din total venituri) punctului de lucru Focșani. Chiar dacă la momentul achiziționării lui, autoturismul a fost predat unui colaborator al lui H.C., pe toată durata mandatului domnului H.C. autoturismul a fost folosit în exclusivitate de acesta, pentru realizarea mandatului, pentru ducerea la îndeplinire a Contractului de Mandat conform Art. 46 - A.A. 1671/2007 din Contractul de Mandat nr. 868/2003. Acest autoturism apare în evidența contabilă și fiscală a societății, iar până în prezent nu a fost predat de către pârât societății recurente. Intimatul pârât consideră că îi datorează și sumele achitate de punctul de lucru Focșani societății de leasing.

Toate aceste pretenții nedovedite, plăți directe neefectuate, compensări fictive, comisioane neexistente și cheltuieli efectuate de H.C. pentru achiziții la punctul de lucru Focșani au fost considerate de instanța de apel ca fiind creanțe certe, lichide și exigibile, datorate de societatea L. intimatului pârât. Aceste sume pretinse și nedovedite au fost compensate cu datoriile acestuia la societatea noastră. Instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății și a acceptat să compenseze datoriile părților fără a analiza în concret dacă titlurile care stau la baza datoriilor pretinse de pârât de la societatea recurentă sunt reale. Susține că se compensează o sumă nereală în baza unor simple afirmații nedovedite cu documente, suma care de fapt reprezintă o lipsă din gestiunea mandatarului pârât, considerată fără niciun document probatoriu, ca fiind încasată direct în conturile sediului central.

Cu privire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a decis stingerea datoriilor părților prin compensare legală acceptând afirmațiile pârâtului și în lipsa unui probatoriu administrat în cauză din care să rezulte că este vorba de o creanță certă, lichidă și exigibilă. Schimbând în tot hotărârea apelată, Curtea de Apel Galați a omis faptul că aceste sume pe care mandatarul H.C. le pretinde nu sunt recunoscute de societatea recurentă, nu au fost transmise și înregistrate în contabilitatea societății la Pitești, nu sunt stabilite pentru plata într-o hotărâre judecătorească și nefiind dovedite nu pot face obiectul unei compensări legale. Consideră că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au administrat probe care să demonstreze dacă datoriile pe care intimatul pârât dorește să le compenseze sunt reale și pot face obiectul unei compensări.

În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că instanța de apel a reținut în mod greșit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1143 și 1145 C. civ., în lipsa unor dovezi clare care să demonstreze că sumele pretinse de H.C. de la societatea recurentă reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă. La termenul din 27 mai 2015, recurenta - reclamantă a depus un motiv suplimentar de recurs apreciat ca fiind de ordine publică și anume motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod. Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a indicat motivele de fapt și de drept pentru care a respins apelul său și i-au fost înlăturate pretențiile, motivarea lipsind în totalitate.

Consideră că neîndeplinirea acestor cerințe prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. duce la imposibilitatea efectuării controlului judiciar de către instanța de recurs. Față de acest motiv de nelegalitate invocat, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed. Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile privind nemotivarea deloc a hotărârii cu privire la apelul declarat de reclamantă, ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., invocat ca motiv de ordine publică. Dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. reglementează care anume sunt considerentele, respectiv motivele de fapt și de drept care au formulat convingerea instanței. Acestea sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept, care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, rezultatul logic fiind acela că între aceste considerente și dispozitiv trebuie să fie în deplină concordanță sub aspectul înțelegerii, iar lipsa de concordanță sau în condițiile legii inexistența motivării, atrage după sine casarea hotărârii. în esență, motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă și, așa cum s-a mai precizat, în deplină concordanță cu dispozitivul care, de asemenea, este și el indicat expres de art. 261 pct. 6 C. proc.

civ. Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a grupat argumentele și a răspuns prin considerente comune criticilor formulate prin cele două apeluri declarate de reclamantă și de către pârât, referindu-se la probele administrate în cauză și fiind în concordanță cu acestea și a răspuns în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de către părți, argumentele expuse conducând în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Prin urmare, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererilor de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, astfel încât, casarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., nu se poate dispune. Nefondată este și critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a interpretat eronat contractul de mandat și Actul adițional nr. 1671 din 15 iunie 2007 și a apreciat greșit că societatea reclamantă a efectuat cheltuieli pentru plata unor datorii ale mandatarului către terți ce nu pot fi imputabile acestuia, însă criticile nu pot fi circumscrise acestui motiv de modificare a hotărârii.

În cauză, decizia recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecății și care, greșită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Criticile formulate de recurentă se referă la faptul că nu există probe din care să rezulte că pârâtul deține o creanță certă, lichidă și exigibilă asupra reclamantei care să justifice compensarea de drept a datoriilor reciproce. Instanța de apel a constatat că, în raport de situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, în cauză operează compensația legală și pentru diferența de 94.525,71 RON care a fost virată direct în conturile sediului central al reclamantei. În aceste condiții, reiterarea, prin motivele de recurs, a lipsei unor dovezi care să ateste plățile directe în contul societății reclamante a sumelor pretinse de intimatul-pârât, tinde la reaprecierea probelor administrate și a situației de fapt reținute de către instanța de apel.

Or, această finalitate este incompatibilă cu atribuțiile presupuse în sarcina instanței de recurs, circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei recurate, în raport de motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei acesteia, pe baza probatoriului administrat. Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită în cauză de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1144 și art. 1145 C. civ. Contrar susținerilor recurentei, în mod corect instanța de apel a reținut faptul că în cauză sunt incidente prevederile art. 1144 C. civ.

conform cărora compensația operează de drept, în puterea legii, chiar și când debitorii nu ar ști nimic despre acestea, situație în care cele două datorii se sting reciproc în momentul în care ele se găsesc existând deodată, fiind suficient ca această operațiune juridică să fie invocată pe cale de apărare, în orice stadiu al procesului. În cauză s-a reținut cu justețe că prin precizările la întâmpinare depuse în fața instanței de fond pârâtul a făcut vorbire de existența unor datorii pe care societatea reclamantă le are față de acesta, astfel încât devin incidente dispozițiile privind compensarea legală. De asemenea, așa cum a constatat și instanța de apel prin raportul de expertiză efectuat în cauză și neconstestat de către recurentă s-a concluzionat faptul că pârâtul nu datorează reclamantei nicio sumă de bani.

Așa fiind, se constată că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, în cauză neexistând motive de modificare sau de casare, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta SC L.B.A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 14/A din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, să fie respins, ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă SC L.B.A. SRL la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât H.C., reprezentând onorariu avocat pentru această fază procesuală, conform chitanței depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC L.B.A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 14/A din 26 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Obligă pe recurenta-reclamantă SC L.B.A. SRL la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât H.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 iunie 2015. Procesat de GGC - LM