ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 563/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 563/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

în judecată

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 17 august 2010, sub nr. 39085/3/2010, pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC P. SA a chemat în

judecată pe pârâții

A.P.I.A. (denumită în continuare,

în cuprinsul prezentei decizii, „A.P.I.A.”)

și Centrele Județene Arad,

Bacău, Harghita, Teleorman, Timiș, Cluj, Brăila, Botoșani, Mehedinți, Neamț,

Iași, Sibiu, Brașov, Vâlcea, Giurgiu, Bihor, Ialomița, Mureș, Dâmbovița, Călărași,

Hunedoara, Gorj, Argeș, Alba, Buzău, Bistrița Năsăud, Galați, Caraș Severin,

Constanța, Olt, Vrancea, Suceava, Satu Mare, Dolj, Maramureș, Covasna, Sălaj și

Prahova, respectiv Centrul Municipal București și Ilfov (denumite în

continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Centrele Județene A.P.I.A.”), M.A.P.D.R.

(denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „M.A.D.R.”) și M.F.P. (denumit

în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „M.F.P.”), solicitând, în

temeiul art. 998-999 C. civ., al art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, al O.G. nr. 9/2000

privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești,

al O.G. nr. 47/2005

privind reglementări de

neutralizare a deșeurilor de origine animală ș

i al H.G. nr. 1211/2005

privind sprijinul direct al statului pentru activitatea de

neutralizare a deșeurilor de origine animală

, în vigoare în perioada de

referință:

- obligarea

pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 185.163,21 lei, reprezentând

prejudiciul cauzat societății prin plata cu întârziere a sumelor reprezentând

sprijinul de stat acordat societății în calitate de concesionar al activității

de neutralizare a deșeurilor de origine animală, conform H.G. nr. 1211/2005

aferent activității de neutralizare desfășurată în perioada iulie-decembrie

2009 pe raza Centrelor Județene A.P.I.A.;

- obligarea pârâtelor

la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că pretențiile deduse judecății au rezultat din următoarele

împrejurări de fapt și de drept:

SC P. SA, împreună cu

partenerul ungar A.T.E.V. (constituiți în A.P.A.), este unicul concesionar la

nivel național al serviciului de neutralizare a deșeurilor de origine animală

începând cu data de 09 mai 2006 și până la data introducerii acțiunii, deci și

în perioada de referință iulie - decembrie 2009.

În această calitate,

societatea a beneficiat, în perioada de referință, de sprijinul de stat acordat

pentru desfășurarea acestei activități, în conformitate cu prevederile H.G. nr.

1211/2005, act normativ în vigoare până la data de 05 februarie 2010, dată la

care a fost abrogată de O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru

reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli începând cu

anul 2010.

Astfel, H.G. nr. 1211/2005

stabilește, în cuprinsul art. 3-7, care sunt etapele procedurale în vederea

obținerii sprijinului de stat aferent activității de neutralizare, care sunt

condițiile pe care solicitantul sprijinului trebuie să le îndeplinească și

documentele pe care acesta trebuie să le prezinte în acest sens, dar și

obligațiile autorităților publice implicate în proces și termenele de a căror

respectare sunt ținute acestea.

Conform prevederilor

respective, solicitanții sprijinului de stat care au calitatea de concesionari

ai activității de neutralizare a deșeurilor de origine animală transmit

cererile de acordare a sprijinului statului pentru activitatea desfășurată

către Centrele Județene A.P.I.A., împreună cu documentele justificative.

Cererile de acordare

a ajutorului de stat se întocmesc pentru activitatea desfășurată de solicitant

corespunzător unei luni calendaristice, conform art. 4 alin. (1) și (2) din

H.G. nr. 1211/2005.

În prima etapă a

procedurii de acordare a sprijinului de stat, Centrul Județean A.P.I.A., la

care se depune cererea și documentația de acordare a sprijinului, întocmește și

transmite către A.P.I.A. situația centralizatoare lunară la nivel județean

„până pe data de 5 a fiecărei luni, pentru solicitările înregistrate în luna

precedentă”, conform art. 5 din H.G. nr. 1211/2005.

În a doua etapă, A.P.I.A.

întocmește și transmite M.A.D.R. situația centralizatoare lunară la nivel

național până la data de 10 a fiecărei luni, pentru solicitările înregistrate

în luna precedentă.

În continuare, în a

treia etapă, M.A.D.R. transmite M.F.P. cererea de deschidere a creditelor

bugetare, însoțită de situația justificativă a sprijinului direct al statului.

În a patra etapă,

după aprobarea de către M.F.P. se alimentează contul A.P.I.A.

A 5-a și ultima etapă

constă în operațiunea de virare de către A.P.I.A. a sumelor de bani

reprezentând sprijinul direct al statului către solicitanți.

Prejudiciul cauzat

reclamantei a fost generat prin întârzierea la plată a sprijinului de stat

aferent activității desfășurate de societate în perioada iulie - decembrie

2009, sprijin aprobat de instituțiile pârâte, recunoscut astfel ca și creanță

asupra statului și plătit integral către societatea reclamantă, însă nu în

termenele legale de plată.

Prin efectuarea cu

întârziere a plății sumelor reprezentând sprijinul de stat era îndreptățită, în

calitatea sa de concesionar al activității de neutralizare a deșeurilor de

origine animală, societatea a fost prejudiciată cu o sumă reprezentând

beneficiul nerealizat (lucrum cessans) ca urmare a imposibilității de utilizare

la timp a sumelor respective în cadrul activităților sale.

Reclamanta susține că

sunt îndeplinite condițiile de atragere a răspunderii delictuale a pârâtelor,

pentru prejudicierea societății cu suma de 185.163,21 lei.

Referitor la fapta

ilicită, reclamanta arată că aceasta constă în depășirea termenului în care

pârâtele trebuiau să efectueze plata sumelor cu titlul de ajutor de stat.

Astfel se susține că

termenele stabilite de H.G. nr. 1211/2005 pentru primele două etape ale

soluționării cererilor de acordare a sprijinului de stat sunt datele de 5

(pentru aprobarea situațiilor de către Centrele Județene A.P.I.A. și

transmiterea acestora către A.P.I.A.), respectiv 10 ale fiecărei luni (pentru

transmiterea centralizatoarelor de la A.P.I.A. la M.A.D.R.), pentru activitatea

desfășurată în luna anterioară.

Prin urmare,

termenele în care trebuiau parcurse primele două etape din procedura plății

ajutorului de stat sunt prevăzute chiar de către actul normativ care

reglementează aceasta procedura, H.G. nr. 1211/2005.

Faptul că H.G. nr. 1211/2005

nu prevede în ce termen trebuie desfășurate celelalte trei operațiuni, care se

finalizează cu încasarea sumelor de bani reprezentând sprijinul de stat, nu

scutește instituțiile pârâte de obligația despăgubirii reclamantei pentru lipsa

de folosință a banilor, deoarece aceste termene ulterioare sunt prevăzute de

dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Astfel, în ceea ce

privește termenul în care instituțiile implicate aveau obligația de a soluționa

cererea societății potrivit competențelor fiecăreia și, deci, de a efectua

plata sumelor datorate cu titlul de ajutor de stat, întrucât acesta nu este

reglementat în mod expres de H.G. nr. 1211/2005, în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Cum H.G. nr. 1211/2005

nu prevede un termen limită pentru soluționarea cererilor de plată a

sprijinului de stat și cum, în speță, soluționarea cererilor de subvenție în

termen legal echivalează doar cu efectuarea plății, termenul maxim pentru

soluționarea acestor cereri, printre care și cererile formulate de SC P. SA

aferente activității de neutralizare desfășurată în perioada iulie - decembrie

2009 este termenul general de 30 de zile.

Cu toate că termenul

de 30 de zile ar fi trebuit să curgă încă de la data înregistrării cererilor de

acordare a sprijinului de stat la Centrele Județene A.P.I.A., reclamanta se

raportează la data de 10 a fiecărei luni, termen în care procedura trebuia, conform

H.G. nr. 1211/2005, să fie în stadiul transmiterii centralizatoarelor la nivel

național de către A.P.I.A. către M.A.D.R.

Reclamanta mai arată

că, în momentul în care Centrele Județene A.P.I.A. au aprobat cererile, s-a

născut dreptul SC P. SA la încasarea respectivelor sume. Deci, având în vedere

acest important efect juridic al aprobării cererii de către Centrele Județene A.P.I.A.,

în sensul că sumele respective reprezintă o creanță necontestată asupra

statului, din acel moment Statul Român, prin M.F.P., M.A.D.R. și A.P.I.A.,

trebuia, conform atribuțiilor fiecăreia, să asigure încasarea de către

societate a sumelor aprobate.

Prin urmare, câtă

vreme, potrivit H.G. nr. 1211/2005, la data de 10 a fiecărei luni procedura trebuia să fie deja în derulare, cu atât mai mult cererile societății

reclamante trebuiau finalizate cel mai târziu în termenul de 30 de zile,

calculat cu începere în data de 10 a fiecărei luni, pentru sprijinul de stat

aferent lunii anterioare.

Așa fiind, fapta

ilicită a pârâtelor este cea prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr.

554/2004, mai precis nesoluționarea în termenul legal, de 30 de zile, a

cererilor reclamantei de acordare a sprijinului de stat aferent activității de

neutralizare desfășurata în perioada iulie-decembrie 2009, prin neasigurarea

încasării sumelor recunoscute către societate înăuntrul acestui termen limită.

Referitor la

prejudiciu, reclamanta a arătat că întârzierile repetate la plata sprijinului

de stat au avut ca urmare directă, lipsirea societății de posibilitatea de a

întrebuința sumele respective în activitatea desfășurată în perioada cât au

durat întârzierile.

Reclamanta a indicat

care sunt dobânzile de întârziere aferente fiecăreia dintre sumele plătite cu

întârziere reclamantei, cu titlul de sprijin de stat aferent activității de

neutralizare desfășurate în perioada de referință, acestea ridicându-se la suma

de 185.163,21 lei.

În ceea ce privește

legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, reclamanta a arătat

că prejudiciul suferit este generat în mod direct de imposibilitatea folosirii

sumelor reprezentând sprijinul de stat pe toată durata întârzierilor la plată

din partea instituțiilor pârâte, legătura de cauzalitate între fapta ilicită

(nesoluționarea în termenul legal a cererilor SC P. SA, în sensul plății

sprijinului) și prejudiciul astfel suferit (reprezentat de lipsa de folosință a

sumelor de bani reprezentând sprijinul de stat) este evidentă și rezultă ex re,

din însăși întârzierea la plată.

Cât privește

vinovăția A.P.I.A., a Centrelor Județene A.P.I.A., a M.A.D.R. și a M.F.P.,

reclamanta arată că, în cauză, culpa instituțiilor pârâte rezultă din

următoarele împrejurări de fapt și de drept:

- obligația de plată

a sumelor reprezentând sprijinul de stat este o obligație legală, iar această

obligație trebuia îndeplinită în anumite termene legale;

- obligația

autorităților publice este de a soluționa cererea de acordare a sprijinului

prin plata acestuia în termen de 30 de zile, în măsura în care legea nu prevede

un alt termen;

- legislația

specifică acordării sprijinului statului în activitatea de neutralizare (O.G. nr.

47/2005 și H.G. nr. 1211/2005) stabilește pentru fiecare din instituțiile

pârâte competențe specifice acestea cunoscând care le sunt obligațiile în

mecanismul H.G. nr. 1211/2005, precum și termenele legale în care aceste

atribuții trebuiau executate;

- nu există și nu

poate fi invocat niciun caz de forță majoră care să le exonereze pe pârâte de

obligația acordării cu întârziere a sprijinului aferent în perioada de referință.

Mai mult, pornind de

la principiile răspunderii autorităților publice, în ipoteza supusă analizei

răspunderea pârâtelor este independentă de culpă, fiind o răspundere obiectivă.

Tribunalului București

Prin sentința civilă nr.

6299 din 10 mai 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA.

exercitată împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul București

Împotriva sentinței civile

nr. 6299 din 10 mai 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a

declarat apel reclamanta SC P. SA, formulând critici de nelegalitate și

solicitând admiterea apelului și schimbarea în totalitate a sentinței apelate

în sensul obligării intimatelor-pârâte, în solidar, la plata sumei de

185.163,21 lei, reprezentând prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a

sumelor constând în subvenția aferentă activității de neutralizare desfășurată

în perioada iulie - decembrie 2009, cu obligarea intimatei la plata tuturor

cheltuielilor de judecată ocazionate.

de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă

Prin Decizia civilă nr.

63 din 27 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a

admis apelul declarat de reclamanta SC P. SA, a admis excepția de necompetență

materială a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a anulat sentința civilă

nr. 6299 din 10 mai 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, și a

trimis cauza, spre rejudecare, în primă instanță, Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a examinat cu

prioritate, potrivit art. 298 coroborat cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ.,

excepția necompetenței materiale a primei instanțe, invocată de instanță, din

oficiu, la termenul din 20 februarie 2013.

Curtea de apel a

reținut că, deși reclamanta a indicat drept temei juridic dispozițiile art. 998-999

C. civ., a indicat și prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, susținând că, în ceea ce privește

termenul în care instituțiile implicate aveau obligația de a soluționa cererea

societății potrivit competențelor fiecăreia și de a efectua plata sumelor

datorate cu titlu de ajutor de stat, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Totodată și în calea

de atac a apelului, apelanta a învederat, pe lângă alte argumente, faptul că

greșit instanța a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

În raport cu

prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. f) și lit. h) și art. 8 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, litigiul este de drept administrativ, iar

competența de soluționare a acestuia aparține instanței de contencios

administrativ, respectiv Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

exercitată împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă.

Împotriva Deciziei nr.

63 din 27 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, au

declarat recurs reclamanta SC P. SA și pârâții A.P.I.A. și Centrele Județene A.P.I.A.

Prin Decizia nr. 5620

din 3 decembrie 2013, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția I civilă, a

respins, ca nefondate, recursurile, declarate de reclamanta SC P. SA și de

pârâții A.P.I.A. și Centrele Județene A.P.I.A. împotriva Deciziei nr. 63 din 27

februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

pronunțată, în primă instanță, de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal

Ca urmare a

declinării de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14

februarie 2014, sub nr. 963/2/2014.

Prin notele scrise

depuse la dosar, pârâtul M.F.P. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii,

pentru lipsa unui capăt de cerere sau a unei acțiuni anterioare care să se

circumscrie dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr.

1822 din 10 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de

reclamanta SC P. SA, reținând următoarele:

Art. 1 și art. 19 din

Legea nr. 554/2004 reglementează posibilitatea de a formula o cerere de

acordare de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-un act administrativ

tipic sau asimilat, dar numai în măsura în care a existat o acțiune de fond în

care să se pună în discuție legalitatea actului.

Or, în speță nu a

existat un astfel de litigiu în raport de care cererea de despăgubiri să aibă

caracter accesoriu.

exercitat împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva sentinței civile

nr. 1822 din 10 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta SC P. SA,

invocând prevederile art. 304

1

C. proc. civ. și solicitând casarea

sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de apel.

Recurenta-reclamantă

critică sentința atacată sub aspectul faptului că art. 19 din Legea nr. 554/2004

nu prevede posibilitatea introducerii unei acțiuni, ci reglementează un termen

de prescripție pentru cererea de despăgubiri formulată separat de acțiunea în

anularea actului administrativ.

Se arată că cererea

de despăgubiri la care se referă art. 19 din Legea nr. 554/2004 este o cerere

accesorie care, prin natura ei, nu poate fi formulată dacă nu există o cerere

principală, însă articolul respectiv nu limitează accesul la justiție, ci

prevede doar un termen special de prescripție.

Recurenta arată că

actele administrative asimilate nu intră în sfera de aplicare a art. 19 din

Legea nr. 554/2004 și susține că instanța de fond, prin interpretarea dată prevederilor

respective, extinde în mod nelegal sfera de reglementare a acestora, deoarece

unele acte administrative asimilate nu sunt susceptibile de anulare.

În context, recurenta

arată că prejudiciul a cărui reparare se solicită prin acțiune a fost generat

de depășirea nelegală și culpabilă a termenului de 30 de zile în care cererea

de plată a subvenției trabuia să fie soluționată, prin plată. Totodată,

recurenta subliniază faptul că, în speță, nu există un refuz nejustificat, ci faptul

de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, ipoteză care se circumscrie

actului administrativ asimilat, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

care nu este susceptibil de anulare. Sub acest aspect, recrenta susține că este

greșită includerea actului administrativ asimilat, constând în fapta de a nu

răspunde în termenul legal, în sfera actelor administrative pentru care se

poate formula acțiune în anulare.

Mai susține recurenta

că, pentru determinarea actelor administrative care intră în sfera de aplicare

a art. 19 din Legea nr. 554/2004, este relevantă împrejurarea dacă acestea pot

sau nu pot să formeze obiectul unei acțiuni în anulare.

Totodată, recurenta

arată că, prin chiar prezenta acțiune, este dedusă judecății legalitatea

actului administrativ vătămător și susține că, în cauză, pretențiile scoietății

sunt rezultatul lipsei de folosință a subvenției pentru o perioadă de timp după

expirarea termenului legal de 30 de zile în care trebuia să fie plătită, faptă

a pârâtelor ce reprezintă un act administrativ asimilat, respectiv refuzul de a

nu răspunde în termen legal solicitării adresate, iar acest act administrativ

nu este susceptibil de anulare, însă legalitatea întârzierii poate fi dedusă

analizei instanțelor de judecată.

Recurenta-reclamantă mai

arată că actul administrativ vătămător constă în întârzierea la plată a

subvenției, acțiunea în despăgubiri este accesorie, iar legalitatea actului

vătămător se analizează în prezenta cauză și nu putea fi analizată pe calea

unei alte acțiuni în anulare.

Prin concluziile

scrise, recurenta-reclamantă reiterează aspectele referitoare la faptul că

întârzierea în efectuarea plăților nu este susceptibilă de anulare, iar, prin

acțiune, a fost dedusă analizei instanței de judecată legalitatea întârzierii

la plată. Susținând că, în lipsa unui act administrativ care să poată fi

anulat, este imposibil a exista o acțiune principală în anulare.

Se reiterează faptul

că instanța de fond trebuia să soluționeze cererea în despăgubiri prin luarea

în considerare a conduitei autorității publice care a rezolvat cererea ulterior

termenului legal, iar, în cauza dedusă judecății, se invocă o răspundere civilă

delictuală determinată de fapta ilicită a nerespectării termenului general de

30 de zile. Lipsa unei reglementări exprese a termenului în cuprinsul H.G. nr. 1211/2005

nu echivalează cu scoaterea acestor acte administrative din sfera de aplicare a

legii generale, respectiv Legea nr. 554/2004.

intimaților

În cauză, au depus

întâmpinare A.P.I.A. și Centrele Județene Vaslui, Bihor, Arad, Gorj, Constanța,

Ilfov, Călărași, Brăila, Dolj, Teleorman, Galați, Neamț, Brașov, Harghita,

Alba, Satu Mare, Vrancea, Hunedoara, Covasna, Iași, Argeș, Prahova, Maramureș,

Sălaj, Buzău, Mureș, Giurgiu, Caraș-Severin, Timiș, Ialomița, Cluj, Vâlcea,

Dâmbovița.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate în raport cu art. 304 și art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru

considerentele arătate în continuare.

După cum rezultă din

expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, prin cererea introductivă,

reclamanta SC P. SA a solicitat, în temeiul art. 998-999 C. civ., ale art. 2 alin.

(1) lit. h) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ale O.G. nr. 9/2000

privind nivelul dobânzii legale pentru obligații

bănești,

ale O.G. nr. 47/2005

privind

reglementări de neutralizare a deșeurilor de origine animală ș

i ale H.G.

nr. 1211/2005

privind sprijinul direct al statului

pentru activitatea de neutralizare a deșeurilor de origine animală

, în

vigoare în perioada de referință, obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei

de 185.163,21 lei, reprezentând prejudiciul cauzat societății prin plata cu

întârziere a sumelor reprezentând sprijinul de stat acordat societății în

calitate de concesionar al activității de neutralizare a deșeurilor de origine

animală, conform H.G. nr. 1121/2005 aferent activității de neutralizare

desfășurată în perioada de referință pe raza Centrelor Județene A.P.I.A.

Se observă că recurenta-reclamantă

formulează criticile din recurs prin prisma prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004,

susținând, în esență, că este admisibilă cererea de despăgubire formulată în

temeiul acestor dispoziții, prin care supune controlului de legalitate actul

administrativ asimilat, constând în nesoluționarea cererii în termenul legal,

care a generat prejudiciul a cărui reparare se solicită.

Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă

susține admisibilitatea unei acțiuni directe în despăgubiri formulată în

temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, în cadrul căreia instanța ar realiza,

în primul rând, controlul de legalitate al actului administrativ vătămător.

Conform art. 19 din

Legea nr. 554/2004:

„Art.

19.

-

(1)

Când persoana

vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și

despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la

data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2)

Cererile

se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de

un an prevăzut la art. 11 alin. (2).

(2)

1

Dispozițiile

alin. (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și contractelor

administrative.

(3)

Cererile

prevăzute la alin. (2) se supun normelor prezentei legi în ceea ce privește

procedura de judecată și taxele de timbru.”

Din analiza

prevederilor citate, rezultă cu evidență faptul că art. 19 din Legea nr. 554/2004

reglementează condițiile introducerii cererii de despăgubiri ulterior acțiunii

în anularea actului administrativ vătămător, care a generat prejudiciul a cărui

reparare se solicită.

Înalta Curte reține

că, subsumat prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, demersul judiciar al

reclamantei - având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea

potențialului prejudiciu cauzat de pretinsa întârziere a plății subvenției -

este admisibil numai în măsura în care acesta este precedat de soluționarea

anterioară a acțiunii îndreptată împotriva actului administrativ tipic sau

asimilat - sub forma faptului de a nu răspunde solicitantului în termenul legal,

în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - invocat drept cauză a

prejudiciului.

Susținerile recurentei-reclamante

în sensul că analiza de legalitate a actului administrativ asimilat, sub forma

nesoluționării cererilor de plată a subvenției în termenul legal prevăzut de art.

2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, se realizează chiar în prezentul

litigiu având ca obiect cererea de despăgubiri formulată în temeiul art. 19 din

Legea nr. 554/2004, nu pot fi primite, întrucât sunt contrare literei și

spiritului legii, pentru argumentele expuse în continuare.

Conform art. 1 alin. (1),

art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004:

„Art. 1. - (1) Orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Art. 8. - (1) Persoana

vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un

act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea

prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin.

(1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă,

pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei

cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin

refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de

efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea

sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Art. 18. - (1) Instanța,

soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să

anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea

publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să

efectueze o anumită operațiune administrativă.

(3) În cazul

soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru

daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”

Din interpretarea

prevederilor art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 554/2004, rezultă că, în materia contenciosului administrativ, regula

este că persoana vătămată poate formula cererea de reparare a pagubei cauzate odată

cu acțiunea îndreptată împotriva actului vătămător.

Art. 19 din Legea nr.

554/2004 reglementează ipoteza distinctă, ca excepție de la regula expusă

anterior, în care persoana vătămată a formulat anterior acțiune împotriva

actului administrativ vătămător, fără a cere în același timp și despăgubiri, și

formulează această cerere (de despăgubiri) pe cale separată în termenul de

prescripție prevăzut în cuprinsul textului.

Or, în speță,

răsturnând raportului de subsidiaritate între acțiunea principală privind actul

administrativ tipic sau asimilat și cererea subsecventă de despăgubire

formulată pe cale separată, recurenta-reclamantă a învestit instanța cu o

cerere principală întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în

cadrul căreia supune controlului de legalitate chiar actul potențial vătămător

cauzator de prejudicii.

În atare condiții, în

sensul celor expuse anterior, se observă că nu este îndeplinită cerința de

admisibilitate care se degajă din prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 în

sensul existenței unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să fi fost

admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ vătămător, cauzator

al prejudiciului a cărui reparare este urmărită prin cererea de despăgubire.

În sprijinul

considerentelor expuse, Înalta Curte are în vedere și interpretarea dată de

Curtea Constituțională în sensul că „

termenul

prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele

situații în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului

administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaște

existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o

acțiune în despăgubire. După soluționarea acțiunii în anulare, aceasta poate

estima și pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la

dispoziție un termen de un an pentru formularea unei astfel de acțiuni

”

(Decizia nr. 568/2007 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 19 alin. (1) raportat la art. 11 alin. (1) și (2) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004).

Având în vedere

considerentele expuse, nefiind identificate, în sensul art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., motive de reformare a hotărârii pronunțate de Curtea de apel, se

constată că sentința atacată este legală și temeinică, astfel că, în temeiul art.

20 alin. (3) din Legea nr. 5542004 coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC

P. SA.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC P. SA împotriva sentinței civile nr. 1822 din 10

iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 februarie 2015.