ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 247/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința nr. 181/2012/CA/PI din 22 mai

2012, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul C.O. în contradictoriu cu pârâtul

C.N.S.A.S.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Din economia

prevederilor art. 8 coroborate cu prevederile art. 18 și art. 19 din Legea nr. 554/2004,

rezultă că în materie de contencios administrativ cererea de despăgubiri are

caracter accesoriu în raport de cererea prin care persoana vătămată solicită

instanței fie anularea actului administrativ nelegal, fie cenzurarea refuzului

nejustificat al autorității de soluționare a unei cereri. Se constată că o

atare solicitare de acordare a despăgubirilor materiale sau morale poate fi

formulată de partea interesată fie odată cu cererea principală, fie pe cale

separată în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În speța, judecătorul

fondului a apreciat cererea reclamantului ca fiind lipsită de temei,

reținând în acest sens că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul pretins a fi suferit ca urmare a refuzului pârâtului de a

răspunde petițiilor sale, fără a învesti însă, instanța si cu o cerere principală

întemeiată pe refuzul nejustificat al pârâtului de a răspunde petițiilor sale.

Împotriva

sentinței nr. 181/2012/CA/PI din 22 mai 2012 a Curții de Apel Oradea,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs

reclamantul C.O., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Prin

criticile formulate recurentul-reclamant a susținut, în esență, că

hotărârea recurată conține motive contradictorii, instanța de fond a

schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

actului dedus judecății, pronunțând, astfel, o sentință cu

încălcarea legii și aplicarea greșită a acesteia.

Astfel,

recurentul susține că în mod greșit a apreciat instanța de fond

că nu a fost investită și cu o cerere principală, în condițiile în

care cererea principală vizând refuzul nejustificat al intimatului-pârât de a

răspunde la petițiile adresate, conține atât o expunere detaliată a

stării de fapt, susținută din punct de vedere probator cu înscrisuri,

precum și arătarea concretă a textelor de lege încălcate de către pârât.

În

fine, mai arată recurentul-reclamant că hotărârea recurată este contradictorie

în condițiile în care în practica se reține atât lipsa părților

cât și concluziile reclamantului în sensul că nu are alte excepții,

probleme prealabile sau cereri de formulat în cauză.

3.

Apărările intimatului

În cauză

intimatul C.N.S.A.S. nu a formulat întâmpinare în condițiile art. 326 alin.

(2) C. proc. civ., însă cu ocazia dezbaterilor din data de 22 ianuarie 2014 a

solicitat respingere a recursului și menținerea ca legală și

temeinică a hotărârii instanței de fond, susținând, în acest sens, că

instanța de fond a reținut corect situația de fapt dedusă judecății,

întrucât categoria preoților poate fi verificată numai la cererea

instituției de cult, motiv pentru care cererea recurentului nu a putut fi

analizată.

instanței de recurs

Înalta Curte, examinând

sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la

prevederile legale incidente în materia suspusă examinării, constată că nu

subzistă în cauză motivele de nelegalitate invocate, soluția de respingere a acțiunii,

pronunțată de instanța de fond fiind corectă, reflectând, contrar

susținerilor recurentului-reclamant, interpretarea și aplicarea adecvată a

prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt și de drept rezultate din

probele administrate.

4.1.

Printr-un prim motiv de recurs, circumscris prevederilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea primei instanțe cuprinde

motive contradictorii.

Înalta Curte constată

că nu se impune reformarea hotărârii instanței de fond prin prisma

criticii referitoare la motivarea deficitară a hotărârii recurate,

reținând în acest sens că considerentele instanței de fond nu sunt

contradictorii, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Aspectele aparent

contradictorii reținute în practicaua hotărârii recurate referitoare la

prezența/concluziile recurentului-reclamant nu sunt de natură a afecta

legalitatea hotărârii pronunțate, în condițiile în care, potrivit

dispozițiilor art. 281

2a

C. proc. civ., respectivele aspecte

pot fi corectate doar prin prisma dispozițiilor art. 281 C. proc. civ.

4.2.

În ceea ce privește critica vizând interpretarea greșită a actului dedus

judecății, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte apreciază că toate susținerile recurentului-reclamant,

pretins subsumate acestui motiv, se circumscriu practic motivului de recurs

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greșita aplicare și interpretare

a legii, astfel că le va examina din această perspectivă.

4.3.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile recurentului-reclamant cu

privire la nelegalitatea și netemeinicia soluției primei instanțe circumscrise motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

constată că obiectul acțiunii cu care recurentul-reclamant a investit

instanța de fond nu se referă la un act administrativ asimilat,

reprezentat de refuzul de soluționare a cererii privind verificarea

preotului B.N. sub aspectul calității de lucrător al Securității, în

temeiul O.U.G. nr. 24/2010, cum în mod greșit susține recurentul-reclamant,

ci la plata de despăgubiri, în cuantum de 5.000 lei, pentru daunele morale

și materiale cauzate prin nesoluționarea respectivei cereri adresate

autorității publice intimate, fapt corect reținut prin hotărârea

recurată.

În acest context,

Înalta Curte constată că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art.

18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, în corelație cu normele

cuprinse în art. 8 din aceeași lege, ce reglementează obiectul

acțiunii judiciare, rezultă că instanța poate hotărî asupra despăgubirilor

pentru prejudiciu moral sau material cauzat de refuzul nejustificat de

soluționare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes

legitim, numai în măsura în care a fost sesizată și cu o cerere în

constatarea refuzului nejustificat, în condițiile Legii contenciosului

administrativ. De asemenea, în ipoteza formulării separate a acțiunii în

răspundere patrimonială, în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004,

trebuie făcută dovada soluționării unei acțiuni anterioare în

contencios administrativ formulate în temeiul art. 1 din același act

normativ.

Așadar, în

litera și spiritul Legii contenciosului administrativ acțiunea în

răspundere patrimonială constituie un accesoriu al acțiunii în anulare act

administrativ/constatare a refuzului nejustificat, iar la baza stabilirii

răspunderii patrimoniale a administrației publice stă culpa acesteia,

concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a

rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Este adevărat că în

raport de principiul general al răspunderii civile o acțiune sau o

omisiune nelegală în activitatea autorităților publice antrenează

obligația de reparare a pagubei cauzate însă culpa autorității

publice, ca o condiție a răspunderii administrative, se poate constata

numai în cadrul acțiunii în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui

refuz al administrației publice, deci în cadrul unei acțiuni în

anulare, în condițiile contenciosului administrativ, cum în mod corect a apreciat

și instanța de fond.

În aceste

condiții, cererea recurentului-reclamant de obligare a autorității

publice intimate la plata unor despăgubiri morale și materiale pentru

repararea prejudiciului cauzat prin refuzul nejustificat de a efectua

demersurile/comunica datele solicitate, în lipsa dovedirii faptului că anterior

introducerii acestei cereri, s-a adresat instanței de contencios

administrativ competente cu o cerere de recunoaștere a dreptului pretins

ori a interesului legitim, nu este admisibilă prin prisma dispozițiilor art.

18 din Legea nr. 554/2004, cum în mod corect a apreciat și instanța

de fond.

În fine, trecând

peste afirmațiile jignitoare și limbajul inadecvat unei proceduri

judiciare, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurent cu privire

la activitatea profesională a judecătorului fondului, nu pot face obiectul

prezentului recurs.

În lumina celor

expuse, Înalta Curte constată că toate considerentele expuse, converg către

concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv

pentru care va respinge recursul promovat de recurentul-reclamant ca nefondat,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.O. împotriva sentinței nr. 181/CA/PI din 22 mai 2012 a

Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2014.