ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2456/2015

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 28 iulie 2009, reclamanții P.Ș. și P.K.I. au chemat în judecată pârâta Primăria Orașului Sânnicolau Mare, prin primar, formulând plângere împotriva dispoziției de respingere a notificării nr. 1050 din 16 iunie 2009, solicitând anularea acesteia și, pe fondul cauzei, să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în str. E., nr. 16 sau, dacă acest lucru nu este posibil, restituirea în natură a unui alt imobil cu aceeași valoare, situat în orașul Sânnicolau Mare, ori plata de despăgubiri, stabilite pe calea unei expertize, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1625 din 21 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost respins demersul judiciar inițiat de către reclamanții P.Ș.

și P.K.I., în contradictoriu cu pârâta Primăria orașului Sânnicolau Mare, prin Primar. În considerentele sentinței, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanții nu au formulat notificare cu privire la imobilul în litigiu situat în str. E., nr. 16 din Sânnicolau Mare, în termenul de decădere prevăzut de art. 221 din Legea nr. 10/2001, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceștia nu au calitatea de persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, căci antecesorul menționat, unchiul, aparține clasei a V–a de moștenitori, în timp ce Legea nr. 10/2001 atribuie vocație succesorală generală la moștenire doar pentru patru clase de moștenitori.

Apelul formulat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care prin decizia civilă nr. 956 din 16 iunie 2011, a schimbat în tot sentința, în sensul că a dispus anularea dispoziției nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă de Primarul orașului Sânnicolau Mare și s-a dispus restituirea în natură, către reclamanți, a imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. E. nr. 16, compus din casă, curte și grădină, înscris în CF nr. XX Sânnicolau Mare nr. top. AA, BB, CC, DD un teren de 5888 mp.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: În virtutea caracterului devolutiv a apelului, în suplimentarea probatoriului și pentru stabilirea exactă a situației, atât de fapt, cât și de drept, a imobilului revendicat de reclamanți, s-au solicitat relații de la Primăria orașului Sânnicolau Mare care prin adresa nr. 9183 din 5 mai 2011, a comunicat instanței înscrisuri din care rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a antecesorilor reclamanților, K.I. și K.E. S-a mai reținut că anterior anului 1989 imobilul în litigiu a fost ocupat de către CAP, iar în prezent este ocupat de o unitate militară. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria orașului Sânnicolau Mare prin primar.

Prin decizia civilă nr. 7253 din 27 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat în cauză, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare, indicând instanței de apel să identifice imobilul în litigiu prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, precum și de verificarea existenței sau inexistenței impedimentelor la restituirea în natură în sensul Legii nr. 10/2001, dar și de stabilirea masei succesorale a defuncților autori ai reclamanților, cu referire specială la imobilul revendicat, având în vedere că pârâta invocă faptul că imobilul nu a fost în proprietatea reclamanților, fiind solicitată să evalueze și să verifice extrasele de carte funciară, inclusiv extrasul CF nr. YY.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara a dispus efectuarea unei expertize de identificare a imobilului revendicat și proba cu înscrisuri. Prin decizia civilă nr. 115 A din 10 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților P.Ș. și P.C.I. împotriva sentinței civile nr. 1625 din 21 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu pârâta intimată Primăria orașului Sânnicolau Mare prin Primar. A dispus darea în debit a reclamanților apelanți cu suma de 1615 RON, reprezentând diferență rămasă de achitat expertului A.C. pentru raportul de expertiză efectuat în cauză.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Din raportul de expertiză efectuat în cel de-al doilea ciclu procesual, pendinte, precum și din extrasele CF atașate la dosarul cauzei, Curtea a reținut că imobilul din litigiu are o suprafață măsurată de 9203 mp, mai mică cu 36 mp decât suprafața tabulară înscrisă în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, suprafața în discuție fiind afectată de mai multe construcții: bloc alimentar, pavilion administrativ, pavilion administrativ P+1, atelier auto, magazie stoc, depozit CL, casă pompe, garaj, magazie plutoane, depozit cazare, pavilion administrativ și corp gardă, o pare din acestea fiind folosite de către Poliția de Frontieră Sânnicolau Mare.

Că nr. topo al imobilului evidențiat în prezent în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare a fost EE; FF; GG, iar înainte de conversia CF această parcelă topografică a fost înscrisă în CF nr. YY Sânnicolau Mare. Aceeași expertiză a pus în evidență faptul că terenul aferent parcelei nr. top EE; FF; GG, de mai sus se suprapune peste terenul aferent parcelelor cu nr. cad. ȘȘ și ȚȚ, fiind amplasat între str. V.B. și str. B. Expertul a arătat că inclusiv adresa de conscriere a acestui imobil, înscrisă în evidențele de carte funciară este str. B., nr. 14-16. În alte cuvinte, imobilul din litigiu a fost inițial înscris în CF nr. YY Sânnicolau Mare, iar, mai apoi, în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, având o suprafață măsurată de 9203 mp, suprafața afectată de construcțiile sus evidențiate, în parte folosite de Poliția de Frontieră.

Relativ la aceste construcții, în prezenta cauză nu s-a putut face dovada autorizării lor în condițiile legii. Verificând, însă, extrasul de CF nr. YY Sânnicolau Mare, în extenso - acesta fiind extrasul mamă al imobilului în discuție, în prezent evidențiat în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, Curtea a constatat că antecesoarea reclamanților nu a deținut în proprietate acest imobil, astfel că reclamanții nu pot uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în legătură cu acest imobil, bine delimitat de imobilele învecinate, fiind împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, gard din zidărie de cărămidă și gard din plăci prefabricate. Mai precis, Curtea a constatat că prin notificările formulate de petentul P.Ș. (exclusiv), în baza Legii nr. 10/2001, acesta a solicitat imobilul din litigiu în calitate de moștenitor a defunctei K.E.

Curtea a mai constatat că P.K.J. nu a formulat notificare în nume propriu, astfel că demersul procedural pendinte inițiat de acesta din urmă nu se poate solda cu o analiză în urma căreia acesta să poată valorifica vreun drept în baza Legii nr. 10/2001, petentul în discuție nelegitimând o calitate procesuală activă, în sensul legii. Pe de altă parte, din actele de naționalizare aflate la dosarul cauzei, rezultă că asupra parcelelor în discuție a fost proprietar numitul K.P., iar nu antecesoarea reclamată de petenții din prezenta cauză, care nu a deținut în proprietate niciodată imobilul din litigiu. În acest context, Curtea a reținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală atunci când a statuat că petentul P.Ș.

nu justifică nici măcar o vocație succesorală după defunctul K.P. – fratele bunicului, căci acesta aparține clasei a V-a, aceea a colateralilor ordinari, dreptul civil limitând categoria succesibililor cu vocație generală la moștenire la 4 clase de moștenitori. Observația în discuție, însă, nu are relevanță în prezenta cauză, câtă vreme petentul a înțeles să formuleze notificări pentru atragerea averii defunctei K.E., care nu a fost nicicând proprietara imobilului din litigiu. Invocarea sentinței civile nr. 1047 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau Mare în Dosarul nr. 1537.1/295/2007, ca temei de natură a legitima calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților P.C.I.

și P.Ș., în calitate de moștenitori, inclusiv ai lui K.P. nu poate fi luată în considerare de către Curte, având în vedere că prin sus-arătata hotărâre nu s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților petenți în raport cu Legea nr. 10/2001, pe de o parte, și, pe de altă parte, Curtea a constatat că nu există identitate asupra bunului, obiect al dreptului de proprietate reclamat. Prin menționata sentință s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților P. în raport cu legile fondului funciar, context în care instanța le-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 87,69 ha teren agricol. De asemenea, împrejurarea că petenții reclamanți s-au adresat Comisiei pentru aplicarea legii fondului funciar cu o cerere în completare în baza Legii nr. 247/20005, respectiv la data de 27 aprilie 2006, cerere prin care evocă calitatea lor de succesori după numitul K.P.

- fratele bunicului lor - nu modifică datele speței pendinte, supusă exigențelor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, neoperând, de altfel, nicio repunere în termenul de a formula Notificările vizate de Legea nr. 10/2001, nici în privința titularilor care nu au formulat notificări în condițiile Legii nr. 10/2001, precum nici în privința obiectului acestor cereri, în măsura în care Legea nr. 247/2005 nu a extins sfera bunurilor care pot fi solicitate în condițiile legilor speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001 și legilor fondului funciar. Mai mult, Curtea a reținut că cererea în completare a fost adresată Comisiei pentru aplicarea legii fondului funciar, neavând legătură cu notificările formulate de către petentul reclamant P.Ș.

în baza Legii nr. 10/2001. În egală măsură expertiza tehnică efectuată în cauză pune în evidență că imobilul din litigiu nu se confundă cu imobilul înscris în CF nr. XX Sânnicolau Mare, amplasat pe str. P. nr. 1, neexistând identitate între imobilul înscris inițial în CF nr. WW Sânnicolau Mare, între cele două locații fiind o distanță de circa 600 m, astfel cum concluzionează expertiza în cauză. Relativ la istoricul acestui imobil (CF nr. XX) s-au stabilit următoarele: În anul 1970, parcela nr. top HH, înscrisă inițial în CF nr. VV Sânnicolau Mare s-a dezmembrat în trei parcele, respectiv parcela nr. top AA; nr. top II; BB, iar după dezmembrare, parcela nr. top II s-a transcris în CF nr. SS Sânnicolau Mare în favoarea Statului Român, iar celelalte două parcele au fost înscrise în CF nr. VV Sânnicolau Mare în favoarea antecesorilor reclamanților, numiții K.E., P.Ș.F.

și P.C. În anul 1972 suprafața parcelelor nr. top AA se rectifică de la 820 mp la 1073 mp, iar suprafața parcelei nr. top BB de la 1171 mp la 1548 mp, ambele parcele astfel rectificate fiind transcrise în CF nr. XX Sânnicolau Mare, unde prin alipire la parcelele nr. top CC și JJ formând imobilul unificat nr. top AA; BB, CC; KK de 5887 mp. În același an, 1972, imobilul nou format s-a apartamentat, asupra celor două apartamente înscriindu-se dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților, K.E., P.Ș.F. și P.C. La aceeași dată, asupra apartamentului 2 s-a întabulat dreptul de proprietate al numiților A.I. și A.V., cu titlu de bun comun cumpărare. Această stare de fapt pune în evidență că antecesorii reclamanților au înstrăinat în anul 1972 apartamentul nr. 2, rezultat din apartamentarea întregului imobil rezultat în urma unificării, așa cum s-a arătat mai sus.

Mai apoi, în anul 1973 asupra cotei de 2/8 părți a numitei K.E. din apartamentul nr. 1 s-au înscris cu titlu de drept moștenitorii celorlalți doi antecesori ai reclamanților, iar în anul 1974 aceștia înstrăinează cota de 7/8 părți din apartamentul nr. 1 numiților B.I. și E. În anul 1982 parcela nr. top AA; BB, CC, DD, în suprafață de1377 mp și parcela nr. top AA, BB, CC, LL în suprafață de 4510 mp, iar după dezmembrare cea de-a doua parcelă se transcrie în CF nr. TT Sânnicolau Mare în favoarea Statului Român, iar prima parcelă de 137 mp se înscrie în CF nr. XX Sânnicolau Mare.

Același expert arată că această parcelă de 1377 mp se suprapune peste terenul aferent parcelei cu nr. cad QQ, fiind amplasată pe str. P., nr. 1. Curtea mai constată că parcela nr. top II înscrisă în CF nr. SS Sânnicolau Mare a făcut obiectul unei alte judecăți, finalizate prin pronunțarea sentinței civile nr. 2454 din 4 octombrie 2010 a Tribunalului Timiș, definitivă prin decizia civilă nr. 152 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, pârâta Primăria Sânnicolau Mare, prin Primar fiind obligată să emită dispoziție motivată pentru terenul de 1465 mp, cu nr. top II din CF nr. SS Sânnicolau Mare. Instanța, prin decizia civilă nr. 152/2012 a stabilit că reclamantul P.Ș. nu poate solicita decât cota de proprietate aferentă imobilului din CF nr. SS, nr. top II de 1465 mp, preluată de stat de la antecesorii reclamantului, nu și diferența de suprafață înstrăinată către A.I.

și A.V. și fam. B.I. și E., așa cum s-a arătat și în cuprinsul prezentului litigiu, cu precizarea că reclamantul a achiesat la această stare de fapt în Dosarul nr. 4801/30/2009* în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 152/2012, menționată, astfel cum rezultă din considerentele acestei decizii. În cauza obiect al Dosarului nr. 4801/30/2009*, imobilul revendicat, obiect al deciziei civile nr. 152 din 26 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara este plasat administrativ în str. P., nr. 1. Așa fiind, Curtea constată că antecesorii reclamanților nu au avut în proprietate imobilul revendicat în prezentul litigiu, astfel că ei nu pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care Curtea va respinge ca nefondat apelul reclamanților P.Ș.

și P.C.I. împotriva sentinței civile nr. 1625 din 21 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 4800/30/2009, în contradictoriu cu pârâta intimată Primăria Orașului Sânnicolau-Mare, prin Primar. De observat că, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7253 din 27 noiembrie 2012, prin care prezenta cauză a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, instanța supremă a solicitat instanței de apel să clarifice situația proprietății cu privire la imobil, inclusiv prin analiza CF nr. YY Sânnicolau Mare. În acest context, Curtea s-a conformat tuturor considerentelor deciziei de casare. Referitor la cheltuielile privind onorariul de expert, Curtea a dispus a da în debit reclamanții cu suma de 1605 RON, având în vedere că reclamanții au achitat un avans în sumă de 300 RON.

Din totalul decontului în sumă de 1905 RON, obiecțiunile reclamanților cu privire la cheltuielile de transport în sumă de 1380 RON nu pot fi primite de către Curte, întrucât decontul are în vedere, la poziția 2 nu doar contravaloarea carburantului necesar deplasării la fața locului, ci măsurătorile și discuțiile cu părțile, necesare efectuării expertizei ordonate în cauză. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.Ș. și P.C.I., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., vizând nemotivarea deciziei atacate și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente. Recurenții-reclamanți și-au dezvoltat recursul sub aspectele care urmează: Subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții consideră că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că cererea de retrocedare a imobilului situat în str. B. nr. 16 a fost formulată numai de P.Ș. și nu de P.C.I. Sub un al doilea aspect, recurenții au criticat aplicarea greșită a îndrumărilor date prin decizia civilă nr. 7253 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că instanța de apel nu a luat în seamă și nu a analizat extrasele de carte funciară aflată la dosarul cauzei, inclusiv a CF nr. UU și CF nr. RR. Au mai susținut recurenții că, după obținerea CF nr. UU, pârâta a recunoscut că imobilul ce a fost proprietatea familiei K. este cel din str. B. nr. 14 – 16, imobil în care își desfășoară activitatea Poliția de Frontieră Sânnicolau Mare, în acest fel fiind clarificat amplasamentul imobilului în litigiu și calitatea de proprietari ai acestui imobil a antecesorilor lor.

Că probatoriul existent a fost întărit nu numai prin datele de CF nr. UU și CF nr. YY, dar și prin lucrările efectuate de expert C.A. depuse la 5 mai 2015 prin care sunt trasate contururile nr. top. FF în suprafață de 3320 mp. Potrivit recurenților, instanța de apel, în considerentele deciziei, nu a făcut decât să copieze prima expertiză C.A., referindu-se la CF nr. WW, în loc de CF nr. UU și CF nr. YY, greșeală pe care expertul a înlăturat-o prin răspunsul la obiecțiunile formulate din 11 februarie 2015 și apoi prin lucrarea din data de 5 iunie 2015. Au mai arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că imobilul situat în str. B. nr. 16 nu este proprietatea familiei K., deși acest aspect a fost tranșat irevocabil prin decizia civilă nr. 956/2011, situație care nu este reținută nici în considerentele deciziei civile nr. 7253 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de instanța supremă.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de rejudecare a ignorat îndrumările instanței supreme stabilite prin decizia civilă nr. 7253 din 27 noiembrie 2012, în sensul că nu a verificat dacă există sau nu impedimente la restituirea în natură a imobilului în litigiu. Printr-un ultim motiv de recurs reclamanții au criticat decizia atacată, întrucât, în mod greșit, s-a dispus obligarea acestora la plata integrală a onorariului de expert, respectiv 1915 RON, în condițiile în care această sumă nu se justifică în raport cu lucrarea efectuată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: Prin decizia de casare s-a stabilit ca instanța de rejudecare să fie preocupată de identificarea imobilului în litigiu prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, precum și de verificarea existenței sau inexistenței impedimentelor la restituirea în natură, în sensul Legii nr. 10/2001, dar și de stabilirea masei succesorale a defuncților autori ai recurenților în cauză, cu referire specială la imobilul în litigiu, având în vedere că pârâta – intimată a invocat faptul că imobilul revendicat nu a fost în proprietatea autorilor recurenților, sens în care va verifica extrasele de carte funciară, inclusiv extrasul CF nr. YY.

Se constată că instanța de apel, rejudecând cauza și având în vedere îndrumările date, obligatorii pentru aceasta, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dispus efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru identificarea imobilului revendicat. Din raportul de expertiză efectuat, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu are o suprafață de 9203 mp, mai mică cu 36 mp decât suprafața tabulară înscrisă în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, suprafața în discuție fiind afectată de mai multe construcții, părți din acestea fiind folosite de Poliția de Frontieră Sânnicolau Mare. Verificând extrasul de CF nr. YY Sânnicolau Mare, acesta fiind extrasul mamă al imobilului în discuție, evidențiat în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, instanța de apel a reținut că antecesoarea reclamanților nu a deținut în proprietate acest imobil, astfel că reclamanții nu pot uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Din încheierea de ședință din data de 11 februarie 2015, rezultă că reclamanții au depus la dosar extrasul CF nr. UU Sânnicolau Mare, in extenso, iar pârâta-intimată a depus la dosar adresa nr. 450/R din 12 ianuarie 2015. Din conținutul adresei nr. 450/R din 12 ianuarie 2015, emisă de pârâta Orașul Sânnicolau Mare, prin primar, rezultă că, din verificarea extrasului CF nr. UU nr. top. FF, imobilul în discuție a fost proprietatea lui K.P., începând cu anul 1917, iar în anul 1962 se afla în administrarea GAC Sânnicolau Mare. Că, în prezent, în acest imobil își desfășoară activitatea Poliția de Frontieră Sânnicolau Mare, astfel încât se impune introducerea în cauză a Ministerului Afacerilor Interne.

Având în vedere înscrisurile depuse, la termenul din 11 februarie 2015, instanța de apel a dispus completarea raportului de expertiză. Din răspunsul la obiecțiunile formulate, rezultă că, din studiul extrasului CF nr. UU Sânnicolau Mare, proprietarul imobilului cu nr. top. FF, în suprafață de 660 stânjeni/2374 mp, a fost numitul K.P., și că se poate afirma fără putință de tăgadă că terenul aferent imobilului în litigiu este situat în Sânnicolau Mare, str. B. nr. 14 – 16. Mai rezultă că pe vechiul amplasament al parcelei cu nr. top. FF sunt edificate integral Pavilionul administrativ, cu o suprafață construită de 857 mp, și, parțial, un alt pavilion administrativ, cu o suprafață construită de 243 mp.

În raport de înscrisurile depuse, instanța de apel în mod nelegal și fără argumente de fapt și de drept nu a procedat la analiza acestora, cum, de altfel, s-a dispus prin decizia instanței de casare. Din adresa Ministerului Afacerilor Interne – Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, înregistrată din 25 mai 2015, rezultă că sediul actual al Sectorului Poliției de Frontieră Sânnicolau Mare din str. B. nr. 14 – 16 a fost alocat în urma hotărârii nr. 35 din 5 aprilie 1995 a Consiliului Local al Orașului Sânnicolau Mare. Prin notificările înregistrate sub nr. 274 din 17 august 2001 și nr. 472 din 8 noiembrie 2001, P.Ș. a solicitat Primarului orașului Sânnicolau Mare restituirea în natură a imobilului situat în Sânnicolau Mare, str. E. nr. 16, compus din casă, curte și grădină după autorul K.E.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, „imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”. Potrivit art. 22 alin. (1) din aceeași lege, „persoana îndreptățită va notifica (…) persoana juridică deținătoare (…)”.

În sensul art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, unitate deținătoare este fie cea care, având personalitate juridică, exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la care un bun ce face obiectul legii, fie cea care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlu, un astfel de bun. În aceste condiții, intimata-pârâtă avea obligația de a înainta notificările formulate unității deținătoare, respectiv Ministerului Afacerilor Interne – Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, instituție cu personalitate juridică, în subordinea căreia se află Poliția de Frontieră Sânnicolau Mare. Sub aspectele mai sus analizate se constată a fi pertinente criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Fiind încălcate dispozițiile legale privind soluționarea notificării de către entitatea deținătoare a imobilului în litigiu, conform legii speciale, se constată că se impune reformarea hotărârii recurate. Acest motiv de nelegalitate, fiind suficient per se pentru a determina admiterea recursului, nu se mai impune analiza celorlalte critici privind probatoriul administrat în cauză, care, oricum, reprezintă critici de netemeinicie, incompatibile cu structura recursului. Analizând criticile referitoare la plata onorariului de expertiză, instanța de recurs le apreciază ca nefondate, întrucât instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., având în vedere munca depusă de expert pentru întocmirea raportului de expertiză tehnică, a răspunsului la obiecțiuni, cât și a completării raportului de expertiză.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către recurenții-reclamanți P. Ș. și P.C.I. împotriva deciziei civile nr. 115 A din 10 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara. Va modifica decizia atacată, în sensul că va admite apelul reclamanților împotriva deciziei civile nr. 1625 din 21 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș. Va schimba sentința apelată, în sensul că va admite contestația reclamanților P.Ș. și P.C.I. împotriva dispoziției nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă de intimata Primăria Sânnicolau Mare prin primar, pe care o va anula. Va obliga pe intimata Primăria Sânnicolau Mare să înainteze notificările nr. 274 din 17 august 2001 și nr. 472 din 8 noiembrie 2001, Ministerului Afacerilor Interne, Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, spre competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții P.Ș. și P.C.I. împotriva deciziei civile nr. 115A din 10 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că: Admite apelul reclamanților P.Ș. și P.C.I. împotriva sentinței civile nr. 1625 din 21 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș. Schimbă sentința apelată, în sensul că: Admite contestația reclamanților P.Ș. și P.C.I. împotriva dispoziției nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă de intimata Primăria Sânnicolau Mare, prin primar, pe care o anulează. Obligă pe intimata Primăria Sânnicolau Mare, prin primar, să înainteze notificările nr. 274 din 17 august 2001 și nr. 472 din 08 noiembrie 2001, Ministerului Afacerilor Interne - Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, spre competentă soluționare.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2015.