ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2456/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2456/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Timiș la data de 28 iulie 2009, reclamanții P.Ș. și P.K.I. au chemat în

judecată pârâta Primăria Orașului Sânnicolau Mare, prin primar, formulând

plângere împotriva dispoziției de respingere a notificării nr. 1050 din 16

iunie 2009, solicitând anularea acesteia și, pe fondul cauzei, să se dispună

restituirea în natură a imobilului situat în str. E., nr. 16 sau, dacă acest

lucru nu este posibil, restituirea în natură a unui alt imobil cu aceeași

valoare, situat în orașul Sânnicolau Mare, ori plata de despăgubiri, stabilite

pe calea unei expertize, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1625 din 21 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, a

fost respins demersul judiciar inițiat de către reclamanții P.Ș. și P.K.I., în

contradictoriu cu pârâta Primăria orașului Sânnicolau Mare, prin Primar.

În considerentele

sentinței, tribunalul a reținut, în esență, că reclamanții nu au formulat

notificare cu privire la imobilul în litigiu situat în str. E., nr. 16 din

Sânnicolau Mare, în termenul de decădere prevăzut de art. 221 din Legea nr.

10/2001, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceștia nu au calitatea de

persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001, căci antecesorul menționat,

unchiul, aparține clasei a V–a de moștenitori, în timp ce Legea nr. 10/2001

atribuie vocație succesorală generală la moștenire doar pentru patru clase de

moștenitori.

Apelul formulat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, care prin decizia civilă nr. 956 din 16 iunie 2011, a schimbat

în tot sentința, în sensul că a dispus anularea dispoziției nr. 1050 din 16

iunie 2009, emisă de Primarul orașului Sânnicolau Mare și s-a dispus

restituirea în natură, către reclamanți, a imobilului situat în Sânnicolau

Mare, str. E. nr. 16, compus din casă, curte și grădină, înscris în CF nr. XX

Sânnicolau Mare nr. top. AA, BB, CC, DD un teren de 5888 mp.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În virtutea

caracterului devolutiv a apelului, în suplimentarea probatoriului și pentru

stabilirea exactă a situației, atât de fapt, cât și de drept, a imobilului

revendicat de reclamanți, s-au solicitat relații de la Primăria orașului

Sânnicolau Mare care prin adresa nr. 9183 din 5 mai 2011, a comunicat instanței

înscrisuri din care rezultă că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară

a antecesorilor reclamanților, K.I. și K.E.

S-a mai reținut că

anterior anului 1989 imobilul în litigiu a fost ocupat de către CAP, iar în

prezent este ocupat de o unitate militară.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta Primăria orașului Sânnicolau Mare prin primar.

Prin decizia civilă

nr. 7253 din 27 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat în cauză, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare,

indicând instanței de apel să identifice imobilul în litigiu prin efectuarea

unei expertize tehnice de specialitate, precum și de verificarea existenței sau

inexistenței impedimentelor la restituirea în natură în sensul Legii nr.

10/2001, dar și de stabilirea masei succesorale a defuncților autori ai

reclamanților, cu referire specială la imobilul revendicat, având în vedere că

pârâta invocă faptul că imobilul nu a fost în proprietatea reclamanților, fiind

solicitată să evalueze și să verifice extrasele de carte funciară, inclusiv

extrasul CF nr. YY.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara a dispus efectuarea unei expertize de identificare a

imobilului revendicat și proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă

nr. 115 A din 10 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților

P.Ș.

și P.C.I. împotriva sentinței civile nr. 1625 din 21 iunie 2010 pronunțată de

Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu pârâta intimată Primăria orașului

Sânnicolau Mare prin Primar.

A dispus darea în

debit a reclamanților apelanți cu suma de 1615 RON, reprezentând diferență

rămasă de achitat expertului A.C. pentru raportul de expertiză efectuat în

cauză.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Din raportul de

expertiză efectuat în cel de-al doilea ciclu procesual, pendinte, precum și din

extrasele CF atașate la dosarul cauzei, Curtea a reținut că imobilul din

litigiu are o suprafață măsurată de 9203 mp, mai mică cu 36 mp decât suprafața

tabulară înscrisă în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, suprafața în discuție fiind

afectată de mai multe construcții: bloc alimentar, pavilion administrativ,

pavilion administrativ P+1, atelier auto, magazie stoc, depozit CL, casă pompe,

garaj, magazie plutoane, depozit cazare, pavilion administrativ și corp gardă,

o pare din acestea fiind folosite de către Poliția de Frontieră Sânnicolau

Mare.

Că nr. topo al

imobilului evidențiat în prezent în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare a fost EE; FF; GG,

iar înainte de conversia CF această parcelă topografică a fost înscrisă în CF nr.

YY Sânnicolau Mare.

Aceeași expertiză a

pus în evidență faptul că terenul aferent parcelei nr. top EE; FF; GG, de mai

sus se suprapune peste terenul aferent parcelelor cu nr. cad. ȘȘ și ȚȚ, fiind

amplasat între str. V.B. și str. B.

Expertul a arătat că

inclusiv adresa de conscriere a acestui imobil, înscrisă în evidențele de carte

funciară este str. B., nr. 14-16.

În alte cuvinte,

imobilul din litigiu a fost inițial înscris în CF nr. YY Sânnicolau Mare, iar,

mai apoi, în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, având o suprafață măsurată de 9203 mp,

suprafața afectată de construcțiile sus evidențiate, în parte folosite de

Poliția de Frontieră.

Relativ la aceste

construcții, în prezenta cauză nu s-a putut face dovada autorizării lor în

condițiile legii.

Verificând, însă,

extrasul de CF nr. YY Sânnicolau Mare, în extenso - acesta fiind extrasul mamă

al imobilului în discuție, în prezent evidențiat în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare,

Curtea a constatat că antecesoarea reclamanților nu a deținut în proprietate

acest imobil, astfel că reclamanții nu pot uza de dispozițiile Legii nr.

10/2001, în legătură cu acest imobil, bine delimitat de imobilele învecinate,

fiind împrejmuit cu gard din plasă de sârmă, gard din zidărie de cărămidă și

gard din plăci prefabricate.

Mai precis, Curtea a

constatat că prin notificările formulate de petentul P.Ș. (exclusiv), în baza

Legii nr. 10/2001, acesta a solicitat imobilul din litigiu în calitate de

moștenitor a defunctei K.E.

Curtea a mai

constatat că P.K.J. nu a formulat notificare în nume propriu, astfel că

demersul procedural pendinte inițiat de acesta din urmă nu se poate solda cu o

analiză în urma căreia acesta să poată valorifica vreun drept în baza Legii nr.

10/2001, petentul în discuție nelegitimând o calitate procesuală activă, în

sensul legii.

Pe de altă parte, din

actele de naționalizare aflate la dosarul cauzei, rezultă că asupra parcelelor

în discuție a fost proprietar numitul K.P., iar nu antecesoarea reclamată de

petenții din prezenta cauză, care nu a deținut în proprietate niciodată

imobilul din litigiu.

În acest context,

Curtea a reținut că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală atunci când a

statuat că petentul P.Ș. nu justifică nici măcar o vocație succesorală după

defunctul K.P. – fratele bunicului, căci acesta aparține clasei a V-a, aceea a

colateralilor ordinari, dreptul civil limitând categoria succesibililor cu

vocație generală la moștenire la 4 clase de moștenitori. Observația în

discuție, însă, nu are relevanță în prezenta cauză, câtă vreme petentul a

înțeles să formuleze notificări pentru atragerea averii defunctei K.E., care nu

a fost nicicând proprietara imobilului din litigiu.

Invocarea sentinței

civile nr. 1047 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Judecătoria Sânnicolau

Mare în Dosarul nr. 1537.1/295/2007, ca temei de natură a legitima calitatea de

persoane îndreptățite a reclamanților P.C.I. și P.Ș., în calitate de

moștenitori, inclusiv ai lui K.P. nu poate fi luată în considerare de către

Curte, având în vedere că prin sus-arătata hotărâre nu s-a constatat calitatea

de persoană îndreptățită a reclamanților petenți în raport cu Legea nr.

10/2001, pe de o parte, și, pe de altă parte, Curtea a constatat că nu există

identitate asupra bunului, obiect al dreptului de proprietate reclamat.

Prin menționata

sentință s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamanților P. în

raport cu legile fondului funciar, context în care instanța le-a reconstituit

dreptul de proprietate pentru o suprafață de 87,69 ha teren agricol.

De asemenea,

împrejurarea că petenții reclamanți s-au adresat Comisiei pentru aplicarea

legii fondului funciar cu o cerere în completare în baza Legii nr. 247/20005,

respectiv la data de 27 aprilie 2006, cerere prin care evocă calitatea lor de

succesori după numitul K.P. - fratele bunicului lor - nu modifică datele speței

pendinte, supusă exigențelor Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, neoperând,

de altfel, nicio repunere în termenul de a formula Notificările vizate de Legea

nr. 10/2001, nici în privința titularilor care nu au formulat notificări în

condițiile Legii nr. 10/2001, precum nici în privința obiectului acestor

cereri, în măsura în care Legea nr. 247/2005 nu a extins sfera bunurilor care

pot fi solicitate în condițiile legilor speciale, respectiv a Legii nr. 10/2001

și legilor fondului funciar.

Mai mult, Curtea a reținut

că cererea în completare a fost adresată Comisiei pentru aplicarea legii fondului

funciar, neavând legătură cu notificările formulate de către petentul reclamant

P.Ș. în baza Legii nr. 10/2001.

În egală măsură expertiza

tehnică efectuată în cauză pune în evidență că imobilul din litigiu nu se confundă

cu imobilul înscris în CF nr. XX Sânnicolau Mare, amplasat pe str. P. nr. 1, neexistând

identitate între imobilul înscris inițial în CF nr. WW Sânnicolau Mare, între cele

două locații fiind o distanță de circa 600 m, astfel cum concluzionează expertiza

în cauză.

Relativ la istoricul acestui

imobil (CF nr. XX) s-au stabilit următoarele:

În anul 1970, parcela

nr. top HH, înscrisă inițial în CF nr. VV Sânnicolau Mare s-a dezmembrat în trei

parcele, respectiv parcela nr. top AA; nr. top II; BB, iar după dezmembrare, parcela

nr. top II s-a transcris în CF nr. SS Sânnicolau Mare în favoarea Statului Român,

iar celelalte două parcele au fost înscrise în CF nr. VV Sânnicolau Mare în favoarea

antecesorilor reclamanților, numiții K.E., P.Ș.F. și P.C.

În anul 1972 suprafața

parcelelor nr. top AA se rectifică de la 820 mp la 1073 mp, iar suprafața parcelei

nr. top BB de la 1171 mp la 1548 mp, ambele parcele astfel rectificate fiind transcrise

în CF nr. XX Sânnicolau Mare, unde prin alipire la parcelele nr. top CC și JJ formând

imobilul unificat nr. top AA; BB, CC; KK de 5887 mp.

În același an, 1972, imobilul

nou format s-a apartamentat, asupra celor două apartamente înscriindu-se dreptul

de proprietate al antecesorilor reclamanților, K.E., P.Ș.F. și P.C. La aceeași dată,

asupra apartamentului 2 s-a întabulat dreptul de proprietate al numiților A.I. și

A.V., cu titlu de bun comun cumpărare.

Această stare de fapt

pune în evidență că antecesorii reclamanților au înstrăinat în anul 1972 apartamentul

nr. 2, rezultat din apartamentarea întregului imobil rezultat în urma unificării,

așa cum s-a arătat mai sus.

Mai apoi, în anul 1973

asupra cotei de 2/8 părți a numitei K.E. din apartamentul nr. 1 s-au înscris cu

titlu de drept moștenitorii celorlalți doi antecesori ai reclamanților, iar în anul

1974 aceștia înstrăinează cota de 7/8 părți din apartamentul nr. 1 numiților B.I.

și E.

În anul 1982 parcela

nr. top AA; BB, CC, DD, în suprafață de1377 mp și parcela nr. top AA, BB, CC, LL

în suprafață de 4510 mp, iar după dezmembrare cea de-a doua parcelă se transcrie

în CF nr. TT Sânnicolau Mare în favoarea Statului Român, iar prima parcelă de 137

mp se înscrie în CF nr. XX Sânnicolau Mare. Același expert arată că această parcelă

de 1377 mp se suprapune peste terenul aferent parcelei cu nr. cad QQ, fiind amplasată

pe str. P., nr. 1.

Curtea mai constată că

parcela nr. top II înscrisă în CF nr. SS Sânnicolau Mare a făcut obiectul unei alte

judecăți, finalizate prin pronunțarea sentinței civile nr. 2454 din 4 octombrie

2010 a Tribunalului Timiș, definitivă prin decizia civilă nr. 152 din 26 septembrie

2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, pârâta Primăria Sânnicolau Mare, prin

Primar fiind obligată să emită dispoziție motivată pentru terenul de 1465 mp, cu

nr. top II din CF nr. SS Sânnicolau Mare.

Instanța, prin decizia

civilă nr. 152/2012 a stabilit că reclamantul P.Ș. nu poate solicita decât cota

de proprietate aferentă imobilului din CF nr. SS, nr. top II de 1465 mp, preluată

de stat de la antecesorii reclamantului, nu și diferența de suprafață înstrăinată

către A.I. și A.V. și fam. B.I. și E., așa cum s-a arătat și în cuprinsul prezentului

litigiu, cu precizarea că reclamantul a achiesat la această stare de fapt în Dosarul

nr. 4801/30/2009* în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 152/2012, menționată,

astfel cum rezultă din considerentele acestei decizii.

În cauza obiect al Dosarului

nr. 4801/30/2009*, imobilul revendicat, obiect al deciziei civile nr. 152 din

26 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara este plasat administrativ în str.

P., nr. 1.

Așa fiind, Curtea constată

că antecesorii reclamanților nu au avut în proprietate imobilul revendicat în prezentul

litigiu, astfel că ei nu pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, motiv

pentru care Curtea va respinge ca nefondat apelul reclamanților P.Ș. și P.C.I. împotriva

sentinței civile nr. 1625 din 21 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. 4800/30/2009, în contradictoriu cu pârâta intimată Primăria Orașului Sânnicolau-Mare,

prin Primar.

De observat că, prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7253 din 27 noiembrie 2012, prin care prezenta

cauză a fost trimisă spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, instanța supremă

a solicitat instanței de apel să clarifice situația proprietății cu privire la imobil,

inclusiv prin analiza CF nr. YY Sânnicolau Mare.

În acest context, Curtea

s-a conformat tuturor considerentelor deciziei de casare.

Referitor la cheltuielile

privind onorariul de expert, Curtea a dispus a da în debit reclamanții cu suma de

1605 RON, având în vedere că reclamanții au achitat un avans în sumă de 300 RON.

Din totalul decontului

în sumă de 1905 RON, obiecțiunile reclamanților cu privire la cheltuielile de transport

în sumă de 1380 RON nu pot fi primite de către Curte, întrucât decontul are în vedere,

la poziția 2 nu doar contravaloarea carburantului necesar deplasării la fața locului,

ci măsurătorile și discuțiile cu părțile, necesare efectuării expertizei ordonate

în cauză.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții

P.Ș. și P.C.I., invocând

în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., vizând nemotivarea deciziei

atacate și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente.

Recurenții-reclamanți

și-au dezvoltat recursul sub aspectele care urmează:

Subsumat motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții consideră că instanța de apel,

în mod greșit, a apreciat că cererea de retrocedare a imobilului situat în str.

B. nr. 16 a fost formulată numai de P.Ș. și nu de P.C.I.

Sub un al

doilea aspect, recurenții au criticat aplicarea greșită a îndrumărilor date prin

decizia civilă nr. 7253 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în sensul că instanța de apel nu a luat în seamă și nu a analizat extrasele

de carte funciară aflată la dosarul cauzei, inclusiv a CF nr. UU și CF nr. RR.

Au mai susținut recurenții

că, după obținerea CF nr. UU, pârâta a recunoscut că imobilul ce a fost proprietatea

familiei K. este cel din str. B. nr. 14 – 16, imobil în care își desfășoară activitatea

Poliția de Frontieră

Sânnicolau Mare, în acest fel fiind

clarificat amplasamentul imobilului în litigiu și calitatea de proprietari ai acestui

imobil a antecesorilor lor.

Că probatoriul

existent a fost întărit nu numai prin datele de CF nr. UU și CF nr. YY, dar și prin

lucrările efectuate de expert C.A. depuse la 5 mai 2015 prin care sunt trasate contururile

nr. top. FF în suprafață de 3320 mp.

Potrivit recurenților,

instanța de apel, în considerentele deciziei, nu a făcut decât să copieze prima

expertiză C.A., referindu-se la CF nr. WW, în loc de CF nr. UU și CF nr. YY, greșeală

pe care expertul a înlăturat-o prin răspunsul la obiecțiunile formulate din 11 februarie

2015 și apoi prin lucrarea din data de 5 iunie 2015.

Au mai arătat că în mod

greșit instanța de apel a apreciat că imobilul situat în str. B. nr. 16 nu este

proprietatea familiei K., deși acest aspect a fost tranșat irevocabil prin decizia

civilă nr. 956/2011, situație care nu este reținută nici în considerentele deciziei

civile nr. 7253 din 27 noiembrie 2012 pronunțată de instanța supremă.

Recurenții-reclamanți

au mai susținut că instanța de rejudecare a ignorat îndrumările instanței supreme

stabilite prin decizia civilă nr. 7253 din 27 noiembrie 2012, în sensul că nu a

verificat dacă există sau nu impedimente la restituirea în natură a imobilului în

litigiu.

Printr-un ultim motiv

de recurs reclamanții au criticat decizia atacată, întrucât, în mod greșit, s-a

dispus obligarea acestora la plata integrală a onorariului de expert, respectiv

1915 RON, în condițiile în care această sumă nu se justifică în raport cu lucrarea

efectuată.

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia de casare

s-a stabilit ca instanța de rejudecare să fie preocupată de identificarea imobilului

în litigiu prin efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, precum și de

verificarea existenței sau inexistenței impedimentelor la restituirea în natură,

în sensul Legii nr. 10/2001, dar și de stabilirea masei succesorale a defuncților

autori ai recurenților în cauză, cu referire specială la imobilul în litigiu, având

în vedere că pârâta – intimată a invocat faptul că imobilul revendicat nu a fost

în proprietatea autorilor recurenților, sens în care va verifica extrasele de carte

funciară, inclusiv extrasul CF nr. YY.

Se constată că instanța

de apel, rejudecând cauza și având în vedere îndrumările date, obligatorii pentru

aceasta, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a dispus efectuarea unei expertize

tehnice de specialitate pentru identificarea imobilului revendicat.

Din raportul de expertiză

efectuat, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu are o suprafață de 9203

mp, mai mică cu 36 mp decât suprafața tabulară înscrisă în CF nr. ZZ Sânnicolau

Mare, suprafața în discuție fiind afectată de mai multe construcții, părți din acestea

fiind folosite de Poliția de Frontieră Sânnicolau Mare.

Verificând extrasul de

CF nr. YY Sânnicolau Mare, acesta fiind extrasul mamă al imobilului în discuție,

evidențiat în CF nr. ZZ Sânnicolau Mare, instanța de apel a reținut că antecesoarea

reclamanților nu a deținut în proprietate acest imobil, astfel că reclamanții

nu pot uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Din încheierea de ședință

din data de 11 februarie 2015, rezultă că reclamanții au depus la dosar extrasul

CF nr. UU Sânnicolau Mare, in extenso, iar pârâta-intimată a depus la dosar adresa

nr. 450/R din 12 ianuarie 2015.

Din conținutul adresei

nr. 450/R din 12 ianuarie 2015, emisă de pârâta Orașul Sânnicolau Mare, prin primar,

rezultă că, din verificarea extrasului CF nr. UU nr. top. FF, imobilul în discuție

a fost proprietatea lui K.P., începând cu anul 1917, iar în anul 1962 se afla în

administrarea GAC Sânnicolau Mare.

Că, în prezent, în acest

imobil își desfășoară activitatea Poliția de Frontieră Sânnicolau Mare, astfel încât

se impune introducerea în cauză a Ministerului Afacerilor Interne.

Având în vedere înscrisurile

depuse, la termenul din 11 februarie 2015, instanța de apel a dispus completarea

raportului de expertiză.

Din răspunsul la obiecțiunile

formulate, rezultă că, din studiul extrasului CF nr. UU Sânnicolau Mare, proprietarul

imobilului cu nr. top. FF, în suprafață de 660 stânjeni/2374 mp, a fost numitul

K.P., și că se poate afirma fără putință de tăgadă că terenul aferent imobilului

în litigiu este situat în Sânnicolau Mare, str. B. nr. 14 – 16.

Mai rezultă că pe vechiul

amplasament al parcelei cu nr. top. FF sunt edificate integral Pavilionul administrativ,

cu o suprafață construită de 857 mp, și, parțial, un alt pavilion administrativ,

cu o suprafață construită de 243 mp.

În raport de înscrisurile

depuse, instanța de apel în mod nelegal și fără argumente de fapt și de drept nu

a procedat la analiza acestora, cum, de altfel, s-a dispus prin decizia instanței

de casare.

Din adresa Ministerului

Afacerilor Interne – Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara,

înregistrată din 25 mai 2015, rezultă că sediul actual al Sectorului Poliției de

Frontieră Sânnicolau Mare din str. B. nr. 14 – 16 a fost alocat în urma hotărârii

nr. 35 din 5 aprilie 1995 a Consiliului Local al Orașului Sânnicolau Mare.

Prin notificările înregistrate

sub nr. 274 din 17 august 2001 și nr. 472 din 8 noiembrie 2001, P.Ș. a solicitat

Primarului orașului Sânnicolau Mare restituirea în natură a imobilului situat în

Sânnicolau Mare, str. E. nr. 16, compus din casă, curte și grădină după autorul

K.E.

Potrivit art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, „imobilele

– terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care

sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă sau

de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite,

în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere

ale unității deținătoare”.

Potrivit art. 22

alin. (1) din aceeași lege, „persoana îndreptățită va notifica (…) persoana juridică

deținătoare (…)”.

În sensul art. 24

alin. (8) din Legea nr. 10/2001, unitate deținătoare este fie cea care, având personalitate

juridică, exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată

cu privire la care un bun ce face obiectul legii, fie cea care are înregistrat în

patrimoniul său, indiferent de titlu, un astfel de bun.

În aceste condiții, intimata-pârâtă

avea obligația de a înainta notificările formulate unității deținătoare, respectiv

Ministerului Afacerilor Interne – Inspectoratul Teritorial

al Poliției de Frontieră Timișoara, instituție cu personalitate

juridică,

în subordinea căreia se află Poliția de Frontieră Sânnicolau

Mare.

Sub aspectele mai sus

analizate se constată a fi pertinente criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Fiind încălcate dispozițiile

legale privind soluționarea notificării de către entitatea deținătoare

a imobilului în litigiu, conform legii speciale, se constată că se impune reformarea

hotărârii recurate.

Acest motiv de nelegalitate,

fiind suficient per se pentru a determina admiterea recursului, nu se mai impune

analiza celorlalte critici privind probatoriul administrat în cauză, care, oricum,

reprezintă critici de netemeinicie, incompatibile cu structura recursului.

Analizând criticile referitoare

la plata onorariului de expertiză, instanța de recurs le apreciază ca nefondate,

întrucât instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

având în vedere munca depusă de expert pentru întocmirea raportului de expertiză

tehnică, a răspunsului la obiecțiuni, cât și a completării raportului de expertiză.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către

recurenții-reclamanți P.

Ș. și P.C.I. împotriva deciziei

civile nr. 115 A din 10 iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara.

Va modifica

decizia atacată, în sensul că va admite apelul reclamanților împotriva deciziei

civile nr. 1625 din 21 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Va schimba

sentința apelată, în sensul că va admite contestația reclamanților P.Ș. și P.C.I.

împotriva dispoziției nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă de intimata Primăria Sânnicolau

Mare prin primar, pe care o va anula.

Va obliga

pe intimata Primăria Sânnicolau Mare să înainteze notificările nr. 274 din 17 august

2001 și nr. 472 din 8 noiembrie 2001, Ministerului Afacerilor Interne, Inspectoratul

Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, spre competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții P.Ș. și P.C.I. împotriva deciziei civile nr. 115A din 10

iunie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Modifică decizia

recurată, în sensul că:

Admite apelul

reclamanților P.Ș. și P.C.I. împotriva sentinței civile nr. 1625 din 21 iunie 2010

pronunțată de Tribunalul Timiș.

Schimbă sentința

apelată, în sensul că:

Admite contestația

reclamanților P.Ș. și P.C.I. împotriva dispoziției nr. 1050 din 16 iunie 2009, emisă

de intimata Primăria Sânnicolau Mare, prin primar, pe care o anulează.

Obligă pe

intimata Primăria Sânnicolau Mare, prin primar, să înainteze notificările nr. 274

din 17 august 2001 și nr. 472 din 08 noiembrie 2001, Ministerului Afacerilor Interne

- Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, spre competentă soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2015.