ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2596/2015

Decizia nr. 2596/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 299 din 24 mai 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. Timiș, a anulat hotărârea acesteia nr. 11151 din 7 decembrie 2012 și, constatând că reclamanta are calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, a obligat pârâta să-i acorde drepturile aferente, pentru perioada 15 martie 1944 - 06 martie 1945.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, calea de atac fiind admisă de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care, prin Decizia nr. 2942 din 20 iunie 2014, a casat sentința atacată și a trimis cauza instanței de fond, spre rejudecare, în vederea suplimentării probatoriului în scopul stabilirii perioadei și locului strămutării.

Rejudecând cauza, după casare, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 354 din 10 decembrie 2014, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Hotărârea nr. 11151 din 7 decembrie 2012 emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să emită o nouă hotărâre, prin care să îi recunoască reclamantei calitatea de persoană strămutată, în perioada 01 ianuarie 1944 - 06 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești aferente.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în esență că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că reclamanta a fost strămutată, împreună cu familia sa, din localitatea Pașcani în localitatea Bătuța din județul Arad, în perioada ianuarie 1944 - martie 1945.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat, din nou, recurs pârâta, susținând, în esență, că instanța de judecată în mod greșit a admis acțiunea reclamantei, deși aceasta „nu a făcut dovada refugiului cu niciun fel de documente justificative prevăzute de lege la Comisia” de specialitate din cadrul autorității recurente.

Examinând cauza, precum și sentința atacată, în raport cu motivele invocate de recurentă, cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat în cele ce preced, sentința recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, în rejudecare, ca urmare a admiterii de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursului declarat de autoritatea pârâtă împotriva sentinței pronunțate de aceeași instanță în primul ciclu procesual, sentință prin care s-a stabilit în sarcina pârâtei obligația de a-i acorda reclamantei drepturile aferente calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 15 martie 1944 - 06 martie 1945.

Cum împotriva acestei din urmă sentințe a declarat recurs numai autoritatea pârâtă, instanța de fond, în rejudecarea cauzei după casare, nu putea să stabilească o perioadă mai mare de timp, pentru care pârâta să fie obligată să-i acorde reclamantei drepturile aferente calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000; or, dimpotrivă, așa cum rezultă din dispozitivul și considerentele sentinței atacate, instanța de fond a extins perioada respectivă, stabilind că aceasta este cuprinsă între 01 ianuarie 1944 și 06 martie 1945.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat principiul non reformatio in peius, care face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria sa cale de atac, consacrat legislativ prin dispozițiile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora,,Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”.

Principiul este aplicabil și în recurs, potrivit art. 316 C. proc. civ., conform căruia „Dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs”.

Instanța de fond, procedând la rejudecarea cauzei după casare, era obligată să facă aplicarea acestui principiu, în temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora ,,La judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casare, dispozițiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzător”.

Pentru considerentele arătate, constatându-se că în cauză este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi admis recursul și modificată, în parte, sentința atacată, în sensul recunoașterii pentru reclamantă a calității de persoană strămutată, în perioada 15 martie 1944 - 06 martie 1945, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. Timiș împotriva sentinței nr. 354 din 10 decembrie 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că recunoaște reclamantei A. calitatea de persoană strămutată din localitate, în perioada 15 martie 1944 - 06 martie 1945.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 iunie 2015.