ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2437/2015

Decizia nr. 2437/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul recursului, declarat în termen legal de reclamanta SC A. SRL, îl constituie sentința civilă nr. 102 din 9 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta B. Craiova.

Prin acțiunea în contencios administrativ, soluționată prin sentința civilă nr. 102 din 9 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat: - anularea Deciziei nr. 297 din 26 iulie 2013 emisă de C. Olt, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală din 26 iunie 2013 emisă de C. Olt; - obligarea pârâtei B. Craiova, în calitate de succesoare în drepturile și obligațiile C. Olt, să soluționeze pe fond contestația formulată de SC A. SRL înregistrată sub nr. 21953 din 05 iulie 2013 la C. Olt; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta reclamantă SC A. SRL a invocat motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 (”când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”) C. proc. civ., apreciindu-se că sentința pronunțată de instanța de fond și recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., coroborat cu art. 305 C. proc. pen. și cu art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

S-a învederat, în primul rând, că prima instanță a reținut eronat că sunt întrunite în litigiu cerințele prevăzute de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., neexistând indiciile săvârșirii vreunei infracțiuni de către administratorul societății recurente, nefiind precizat de organul fiscal în ce măsură soluția pronunțată pe latura penală ar avea o influență hotărâtoare asupra soluționării contestației administrative și nefiind dovedită existența acestei înrâuriri hotărâtoare a infracțiunilor presupus a fi cercetate asupra soluției din procedura administrativă.

Pe de altă parte, prin recurs s-a relevat că instanța de fond a interpretat și a aplicat greșit în cauză dispozițiile art. 214 C. proc. fisc. încălcând art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a apreciat că este suficientă o simplă sesizare a organelor de cercetare penală pentru a se putea dispune suspendarea soluționării contestației administrative.

Or, s-a susținut că astfel cum rezultă din formularea dispozițiilor art. 214 C. proc. fisc. suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe latură administrativă este o facultate și nu o obligație a organului de soluționare, fiind necesar prin urmare ca organul cu activitatea jurisdicțională să aprecieze temeinic asupra legăturii dintre infracțiunea ale cărei indicii ar determina suspendarea soluționării contestației fiscale și litigiul fiscal, legătură inexistentă în cauză, și că în litigiu pe lângă dispozițiile legii naționale sunt aplicabile și dispozițiile art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind dreptul recurentei la a supune atenția unui ”tribunal”, adică a unei instanțe judecătorești, a actului administrativ atacat și dreptul ei de a avea efectiv o cale de atac jurisdicțională, și de a avea parte de un proces echitabil, respectiv la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

În acest context reclamanta a criticat măsura dispusă inclusiv prin raportare la oportunitatea acesteia, și a apreciat că judecătorul poate analiza și elementele de oportunitate ale actului administrativ, când consideră că acestea întregesc elementele legalității, mergând pe ideea că scopul legii (interesul public) este întotdeauna un element de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce țin de oportunitate.

S-a arătat că măsura suspendării soluționării contestației administrative dispusă de organul cu activitate jurisdicțională are consecințe negative atât în ceea ce privește rezultatele financiare ale SC A. SRL care va rămâne în incertitudine fiscală perioadă îndelungată de timp, dar și în ceea ce privește recuperarea eventualelor creanțe financiar-fiscale ale statului, și că aprecierile instanței de fond cu privire la posibilitatea reclamantei de a solicita suspendarea executării actelor administrative fiscale sunt lipsite de relevanță în condițiile în care o astfel de măsură nu suspendă curgerea accesoriilor fiscale.

A mai menționat recurenta că dispoziții similare art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. sunt reglementate și de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 27 alin. (7) C. proc. pen., și că sunt aplicabile și în materia procedurii administrative fiscale dispozițiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că instanța poate reveni motivat asupra suspendării dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză.

În fine, reclamanta a apreciat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 305 C. proc. pen., atunci când a apreciat că deoarece a fost începută urmărirea penală in rem există nu doar simple indicii ci o veritabilă cercetare penală, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.

Or, în eventualitatea în care ar fi existat indicii rezonabile asupra faptului că recurenta sau administratorul acesteia ar fi săvârșit vreo infracțiune sau faptă pentru care s-ar fi început urmărirea penală, atunci s-ar fi dispus începerea urmăriri penale in personam, conform art. 305 alin. (3) C. proc. pen., și nu in rem.

Așadar, chiar prin începerea urmăririi penale in rem organele penale au certificat faptul că la 8 luni de la momentul efectuării inspecției fiscale nu există indicii rezonabile că SC A. SRL și administratorul E. ar fi săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 18 decembrie 2014, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 26 februarie 2015 completul filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 102 din 9 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, și a fixat termen de judecată pe fondul recursului la data de 11 iunie 2015.

Înalta Curte reține, în cauză, că nu sunt fondate susținerile și argumentele invocate de recurenta reclamantă de SC A. SRL, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond procedând în mod întemeiat, urmare interpretării și aplicării corecte a normelor de drept aplicabile la circumstanțele de fapt ale litigiului, pe deplin stabilite, la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în contencios administrativ formulată în contradictoriu cu pârâta B. Craiova, prin care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 297 din 26 iulie 2013 emisă de C. Olt, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală din 26 iunie 2013 emisă de C. Olt, obligarea pârâtei B. Craiova, în calitate de succesoare în drepturile și obligațiile C. Olt, să soluționeze pe fond contestația formulată de SC A. SRL înregistrată sub nr. 21953 din 05 iulie 2013 la C. Olt, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, ”Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie datăîn procedura administrativă; (...)”.

Instanța de fond a statuat în mod judicios, în cauză, cu o motivare clară și convingătoare, în sensul că Decizia nr. 297 din 26 iulie 2013 emisă de C. a județului Olt, prin care s-a dispus, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, suspendarea soluționării contestației formulate de SC A. SRL împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală din 26 iunie 2013 emisă de D. Olt pentru suma de 1.113.893 lei, este legală și temeinică, și că sunt întrunite cerințele prevăzute de textul legal care a stat la baza emiterii deciziei administrative contestate, fiind evident că între stabilirea obligațiilor bugetare datorate de recurentă și stabilirea caracterului infracțional al faptelor din a căror săvârșire au rezultat prejudiciile aduse bugetului de stat există o strânsă legătură și că este necesar a se stabili dacă a fost săvârșită infracțiunea pentru care au fost sesizate organele de cercetare penală.

Pe de altă parte, se reține că judecătorul fondului a apreciat în mod corect că nu sunt întemeiate susținerile reclamantei în sensul că nu sunt întrunite condițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. atâta timp cât s-a dispus doar începerea urmării penale in rem și nu in personam, deoarece rezultă incontestabil că plângerea penală formulată de organul de control fiscal vizează nu numai societatea recurentă ci și pe administratorul acesteia.

Nu sunt fondate criticile recurentei referitoare la nesocotirea de către prima instanță a dispozițiilor art. 6 și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, neputându-se susține în mod rezonabil că prin măsura dispusă de organul de soluționare a contestației administrative este îngrădit dreptul reclamantei de a avea acces la o instanță și de a avea parte de un proces echitabil, în condițiile în care, în situația suspendării soluționării pe cale administrativăîn temeiul art. 214 din O.G. nr. 92/2003, contribuabilul are deschisă nu numai calea unei acțiuni, la instanța de contencios administrativ competentă, prin care să se solicite anularea deciziei organului administrativ de suspendare a soluționării contestației administrative și obligarea la soluționarea contestației, de care dealtfel reclamantul s-a prevalat în prezenta cauză, ci și calea acțiunii în justiție - potrivit art. 215 alin. (1) C. proc. fisc. - pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal (suspendare care, dacă este dispusă, are ca și consecință suspendarea tuturor efectelor actului administrativ până la încetarea acesteia).

În fine, Înalta Curte reține că nu sunt incidente în litigiu prevederile art. 413 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., precum și cele ale art. 27 alin. (7) și art. 305 alin. (3) C. proc. pen., invocate dealtfel direct în calea extraordinară de atac a recursului, ci sunt aplicabile prevederile cu caracter special cuprinse de art. 214 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, care dispun expres că procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, respectiv, în cauză, la rezolvarea, într-unul din modurile prevăzute de lege, a cauzei penale.

În raport de cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta reclamantă în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, se va dispune, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, respingerea ca nefondat a recursului declarat de SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 102 din 9 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței civile nr. 102 din 9 aprilie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2015.