ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2009/2015

Decizia nr. 2009/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 15 octombrie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost completată prin cererile depuse la data de 25 octombrie 2013, respectiv 24 decembrie 2013, reclamantul Ministerul Sănătății a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea în parte a Încheierii nr. 107 din 24 septembrie 2013 de respingere a contestației, precum și a Deciziei nr. 13 din 5 iulie 2013, respectiv în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. I.7 (aplicarea unitară a legislației privind salarizarea personalului bugetar) și la pct. I.10 (emiterea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 118/2007), precum și suspendarea executării actului contestat.

Prin Sentința civilă nr. 593 din 20 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse la pct. I.7 și I.10 din Decizia nr. 13 din 05 iulie 2013;

- a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare formulată de reclamantul Ministerul Sănătății, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Împotriva Sentinței civile nr. 593 din 20 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recursul reclamantul Ministerul Sănătății.

În motivarea recursului se arată că instanța fondului în mod eronat a apreciat că, din analiza apărărilor formulate de reclamant în dovedirea cazului bine justificat antamează în mod evident fondul cauzei, confundându-se practic cu acesta, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acțiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității 'actului administrativ (indicii de nelegalitate).

Curtea de apel a reținut în subsidiar, în mod eronat, că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii nici a condiției privind paguba iminentă, întrucât din analiza aspectelor învederate rezultă în mod evident că nu se invocă iminența producerii unui prejudiciu, ci doar o pagubă ipotetică.

Astfel, în situația în care ar fi diminuate în mod nelegal salariile salariaților Ministerului Sănătății și a unităților din subordine, iar în urma promovării unor acțiuni în justiție, acestea ar fi admise, Ministerul Sănătății ar suferi un prejudiciu material viitor și previzibil sau, după caz, ar suferi o perturbare previzibilă gravă a funcționării, aspect neanalizat în nici un fel de instanța de fond.

Faptul că apărările Ministerului Sănătății "antamează în mod evident fondul cauzei, confundându-se practice cu acesta", sunt de natură să explice nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind singurele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Astfel, atât condiția cazului bine justificat cât și condiția pagubei iminente sunt îndeplinite în cauză.

Cât privește soluția de respingere a cererii în anulare a actului administrativ facem următoarele precizări.

Instanța de fond a precizat în considerentele sentinței, pag. 22, că mai mult, în preambulul ordonanței se arată expres că preocuparea Guvernului este de asigurare a unei majorări prudente a salariilor personalului din sectorul bugetar, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010.

Coroborând titlul O.U.G. nr. 19/2012 cu preambulul acesteia, precum și cu prevederea potrivit căreia majorarea cu 8% respectiv 7,4% se aplică la cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea de a asigura atât recuperarea pierderilor salariale suferite în anul 2010 prin Legea nr. 118/2010, cât și asigurarea unei majorări prudente a salariilor personalului în sectorul bugetar, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010.

Totodată, potrivit Legii responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010, nu se pot promova acte normative care conduc la creșterea cheltuielilor de personal sau a pensiilor în sectorul bugetar cu mai puțin de 180 de zile înainte de expirarea mandatului Guvernului, în conformitate cu art. 110 alin. (1) din Constituția României, republicată.

O.U.G. nr. 19/2012 a fost publicată în M. Of. în data de 19 mai 2012, iar alegerile parlamentare au avut loc în data de 9 decembrie 2012.

Din analiza tuturor celor expuse nu se poate reține intenția legiuitorului în sensul în care recuperarea drepturilor salariale se limitează la procentul de reducere cu 25% operat prin intermediul Legii nr. 118/2010.

Dacă nu ar fi așa, ar însemna că ca însumarea procentelor de recuperare cu 15%, cu 8%, respectiv cu 7,4% să fie egală cu 25%, ceea ce nu este adevărat.

Astfel, instanța de fond a reținut în mod eronat faptul că în lipsa unei reglementări similare cu cea a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 și în cuprinsul O.U.G. nr. 19/2012 nu poate conduce la o concluzie contrară, întrucât O.U.G. nr. 19/2012 continuă procesul de majorare a drepturilor salariale început prin Legea nr. 285/2010, doar până la atingerea nivelului avut în iunie 2010. Ori, nivelul avut în iunie 2010 a fost depășit prin însumarea procentelor de recuperare cu 5,4%.

Prin urmare, intenția legiuitorului a fost aceea de a asigura atât recuperarea drepturilor salariale pierdute prin Legea nr. 118/2010 cât și o majorare prudentă a salariilor.

Recursul este nefondat.

În ceea ce privește soluția privind suspendarea actului administrativ contestat, respectiv a măsurilor dispuse la pct. I.7 și I.10 din Decizia nr. 13 din 5 iulie 2013, în mod corect prima instanță a respins cererea cu acest obiect, cu motivarea că nu sunt îndeplinite, în speță, condițiile din art. 14 alin. (1) ale Legii nr. 554/2004.

În speță, judecătorul fondului, în mod corect, a reținut că nu au fost învederate elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, cu alte cuvinte, că reclamanta nu a furnizat un argument juridic aparent valabil în contestarea legalității actului administrativ.

Înalta Curte constată că aplicarea corectă a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu trebuie să conducă la o examinare pe fond a legalității actului a cărui suspendare se solicită, analiza limitându-se doar la o simplă „pipăire a fondului”. Or, discuția propusă de reclamant, în legătură cu motivele care îl îndrituiesc să obțină suspendarea celor două măsuri dispuse prin Decizia nr. 13 din 5 iulie 2013, de la pct. I.7 și I.10, ar conduce la examinarea pe fond a celor două acte administrative contestate, emise de Curtea de Conturi a României, ceea ce nu este admisibil din perspectiva competențelor conferite judecătorului de contencios administrativ în materia suspendării actelor infralegislative, astfel cum sunt reglementate prin Legea nr. 554/2004.

La nivelul analizei pe care o face în baza art. 14, prin raportare la art. 2 lit. t) din Legea 554/2004, „de pipăire a fondului”, judecătorul cauzei nu posedă puterea juridică de a examina motivele de nelegalitate specifice acțiunii în anulare, ci, obligatoriu, este ținut să examineze doar argumentele juridice aparent valabile în constatarea legalității actului infralegislativ contestat, furnizate de reclamant, pe care, în speță, Ministerul Sănătății nu le-a indicat însă.

În ceea ce privește condiția iminenței producerii unei pagube, prima instanță a motivat corect neîndeplinirea cerinței legale amintite, astfel cum a fost definită în art. 2 lit. ș) din Legea contenciosului administrativ. Pe de altă parte, chiar dacă această cerință ar fi satisfăcută, nu este suficient pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, condițiile descrise în art. 14 din același act normativ, trebuind să fie îndeplinite cumulativ, așa cum rezultă din cele ce preced, condiția reglementată de art. 2 lit. t), oricum, nu era îndeplinită, astfel încât cererea nu putea fi admisă.

În ceea ce privește critica pe fond a soluției primei instanțe, de asemenea, nu poate fi primită.

Recurentul Ministerul Sănătății contestă soluția pronunțată de prima instanță, cu referire specială la măsura dispusă prin pct. I.7 din Decizia nr. 13 din 5 iulie 2013 a Curții de Conturi a României.

În deplină consonanță cu opinia instanței de fond, Înalta Curte constată că aplicarea măsurilor de recuperare a reducerilor salariale, măsuri efectuate în baza O.U.G. nr. 19/2012, la nivelul Ministerului Sănătății, s-a făcut în mod nelegal, având în vedere că procentele de majorare salarială de 8% și de 7,4% au fost raportate la o bază de calcul în care au fost incluse în salariul de bază stimulente care nu fuseseră afectate de reducerile salariale aplicate în baza Legii nr. 118/2010. Aceste stimulente au fost acordate din fonduri constituite în temeiul O.G. nr. 92/2003 și O.G. nr. 29/2004.

Mai exact, la momentul în care a operat reducerea salarială în temeiul Legii nr. 118/2010 aceste stimulente nu erau incluse în salariul de bază, motiv pentru care nici nu au fost diminuate.

Corect era, în condițiile în care prin aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 19/2012 se urmărea revenirea la nivelul salariilor aflate în plată în luna iunie 2010, ca în salariul de bază să nu fie incluse elemente care să nu fi fost anterior afectate de măsurile de reducere salarială dispuse în baza Legii nr. 118/2010.

În schimb, ministerul, aplicând cele două procente de 8% și respectiv 7,4% la o bază de calcul majorată prin includerea stimulentelor amintite, a realizat o creștere salarială ce nu era îngăduită de prevederile O.U.G. nr 19/2012.

Reîntregirea salariilor operată în ianuarie 2011, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 285/2010 trebuia să se realizeze prin aplicarea procentului de majorare doar asupra salariului de bază. Altfel spus, în salariul de bază nu trebuiau incluse drepturile salariale acordate prin art. 14 din Legea nr. 285/2010, deoarece într-o astfel de manieră nu s-ar fi realizat, conform O.U.G. nr. 19/2012 doar o recuperare a reducerilor salariale, ci o majorare a acestor salarii, măsură lipsită însă de orice bază legală.

În fine, instanța de recurs este întru-totul de acord cu observația judecătorului fondului că în lipsa unei reglementări similare cu cea din art. 14 alin. (3) din Legea nr. 285/2010 și în O.U.G. nr. 19/2012 nu se poate ajunge la o concluzie contrară deoarece prin acest din urmă act normativ se urmărește continuarea procesului de majorare a drepturilor salariale doar până la atingerea nivelului avut în iunie 2010.

Față de cele ce preced recursul formulat de către reclamantul Ministerul Sănătății apare ca nefondat, astfel că va fi respins ca atare potrivit art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Sănătății împotriva Sentinței civile nr. 593 din 20 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 mai 2015.

Procesat de GGC - LM