ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1612/2015

Decizia nr. 1612/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1101 din 30 mai 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei B. În motivarea sentinței, s-a reținut că, prin acțiunea formulată, reclamantul, în calitate de titular al dreptului de proprietate industrială asupra desenului reprezentând un inel cu cip pentru porumbei - C. - a solicitat instanței dispunerea unor măsuri menite să păstreze acest drept, în baza art. 4 lit. a), art. 8, art. 11 alin. (1), art. 14 și art. 16 din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială și art. 30, art. 44, art. 53 alin. (5) din Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale, în contradictoriu cu pârâta care a folosit inele cip pentru porumbei, cu încălcarea drepturilor de proprietate industrială ale reclamantului. Prin acțiunea principală reclamantul a susținut că pârâta utilizează fără acordul său inele cu lăcaș pentru cip pentru porumbei, realizate pe baza desenului industrial asupra căruia reclamantul deține un drept exclusiv de proprietate industrială, iar prin precizările depuse la dosar la termenul din 18 aprilie 2013, s-a arătat că reclamantul deține un grup de societăți D., producător de inele cu cip C., în baza desenului al cărui titular este reclamantul.

Între D. și E. - Holland, de la care pârâta a achiziționat inelele, au existat relații comerciale, în sensul că în anul 2010 societatea E. a achiziționat de la D. inele C., în vederea distribuirii acestora pe piața din România, chiar către pârâta B. Conform documentelor de comandă, au fost transmise 400.000 de inele cu cip pentru porumbei C. de culoare albastru închis cu litere albe numerotate de la 2.000.001 la 2.400.000 pentru a onora comandă făcută de pârâtă pentru anul 2011. În acest sens, reclamantul a depus la dosar declarația vamală privind exportul inelelor comandate pentru anul 2011, precum și documentul de livrare potrivit căruia inelele C. au fost livrate de D. Taiwan către E. Olanda.

Reclamantul a susținut însă, că inelele livrate de E. pârâtei, pentru anul 2012, în baza comenzii din 07 iulie 2011 și numerotate de la 2.000.001 la 2.400.000, au fost folosite de pârâtă fără drept, iar prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei la termenul de judecată din 30 mai 2013, a susținut că inelele achiziționate de pârâtă pentru anul 2012 au fost manufacturate fără acordul său. Totodată, reclamantul a susținut că și-a dat consimțământul numai pentru comandă pentru anul 2011, inelele achiziționate pentru anul 2012 fiind contrafăcute. În raport de aceste susțineri, instanța, analizând actele dosarului, a constatat că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei nici un document din care să rezulte limitele consimțământului acordat firmei distribuitoare E., pentru comercializarea în România a inelelor produse de reclamant.

Cu alte cuvinte, nu există nicio dovadă din care să rezulte că pentru anul 2012 reclamantul a interzis comercializarea inelelor purtând desenul industrial asupra căruia acesta deține un drept de proprietate industrială, către pârâtă, prin intermediul firmei E. Dimpotrivă, din înscrisurile depuse de reclamant la termenul din 23 mai 2013 - Anexa 3, rezultă că la 24 ianuarie 2011 reclamanta, în corespondența cu E. face referire la comandă de inele pentru România în valoare de 32.278 euro și, de asemenea, se face referire la noua comandă pentru lotul ..., de unde se poate trage concluzia că inelele achiziționate de pârâtă au fost comercializate în România cu consimțământul reclamantului, în calitate de titular al drepturilor de proprietate industrială asupra desenului reprezentat de un inel cu cip pentru porumbei - C. Faptul că pârâta a achiziționat inele de la o firmă agreată de reclamant pentru distribuirea inelelor asupra cărora reclamantul deține drepturi de proprietate industrială, că reclamantul însuși prin precizările și concluziile scrise depuse la dosarul cauzei confirmă parteneriatul cu firma olandeză de distribuție a inelelor, chiar cu destinația România, și de la care pârâta a procurat inelele, fără să se administreze vreo probă din care să rezulte încetarea dreptului de distribuție al acestei firme pentru anul 2012,

conduc la concluzia că pârâta a fost cumpărător de bună credință în condițiile art. 1910 C. civ., ceea ce exclude răspunderea civilă delictuală a pârâtei, pe temeiul art. 33 din Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor. În concluzie, tribunalul a constatat că, deși reclamantul a făcut dovada că este autorul desenului industrial reprezentând inel cu lăcaș pentru cip în vederea identificării păsărilor, din probele administrate, nu a rezultat lipsa consimțământului reclamantului pentru comercializarea inelelor seria ... de către firma de distribuție E., situație care conduce la concluzia că pârâta a dobândit în condiții de legalitate inelele purtând desenul industrial în litigiu, pentru anul 2012, de la o firmă distribuitoare a produselor reclamantului și cu consimțământul acestuia.

De asemenea, instanța a constatat că, în condițiile în care inelele asupra cărora reclamantul invocă un drept de proprietate intelectuală au fost comercializate cu consimțământul acestuia în spațiul Uniunii Europene, are loc o limitare a monopolului de exploatare ca efect al epuizării dreptului de exploatare exclusivă. Recunoașterea și consacrarea epuizării dreptului exclusiv la scară comunitară s-a realizat printr-o reinterpretare a art. 36 din Tratatul de la Roma și implică întrunirea cumulativă a două condiții: titularul dreptului să fi pus singur sau să fi consimțit cât privește prima punere în circulație a produsului pe piață și aceasta să se fi petrecut pe teritoriul unui stat membru al Comunității europene, în raport de aceste considerente, Tribunalul a respins acțiunea ca nefondată.

Instanța a respins și cererea privind cheltuielile de judecată, în condițiile în care la dosarul cauzei nu s-au depus dovezi concrete privind cheltuielile ocazionate de soluționarea prezentei cauze. Prin Decizia nr. 292 din 2 iulie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în cererea de apel, reclamantul a recunoscut existența relațiilor comerciale cu E. - societatea olandeză ce a produs și a vândut către pârâtă inele ce încorporează desenul asupra căruia reclamantul deține un drept exclusiv de proprietate intelectuală - și acordul la utilizarea desenului, dar a pretins că acest acord a încetat în luna ianuarie 2011, ceea ce înseamnă că punerea pe piață a inelelor purtând marcajul ... reprezintă o faptă ilicită.

Instanța de apel a constatat că susținerile cu acest obiect ale apelantului - reclamant sunt contradictorii, căci, pe de o parte, s-a pretins încetarea relațiilor comerciale cu E. în ianuarie 2011, dar, pe de altă parte, făcându-se trimitere la probatoriu, s-a indicat corespondența electronică din mai 2013, din care rezultă reține că societatea olandeză a încetat să mai ofere inele federației române de porumbei din anul 2012, din moment ce se face referire la „anul trecut” și că societatea olandeză poate comandă inele la D. dacă are comenzi pentru clienți.

Totodată, apelantul a afirmat în cererea de apel că în anul 2011 a transmis ultima comandă către E., confirmând astfel apărarea pârâtei, în sensul că inelele purtând marcajul ... au fost puse pe piață de E., cu acordul titularului, apărare susținută de corespondența dintre B. și E., din care rezultă că inelele au fost comandate în iulie 2011 și livrate în octombrie 2011. Criticile din apel se bazează pe ideea că nu i se putea cere a reclamantului să dovedească lipsa consimțământului său către E. spre a comercializa inelele, ce constituie un fapt negativ, astfel că îi revenea pârâtei obligația de a dovedi faptul pozitiv contrar. Or, faptul pozitiv contrar - existența consimțământului, a fost dovedit de către pârâtă, prin înscrisurile menționate mai sus, probe directe, ce au permis instanței să deducă împrejurările speței, pe calea prezumțiilor simple.

În litigiul de față nu s-a făcut dovada încetării raporturilor contractuale dintre firma reclamantului și E. și, prin urmare, nu s-ar putea reține în mod neechivoc denunțarea unilaterală susținută de apelant în combaterea dovezilor pârâtei referitoare la consimțământul titularului de drepturi de proprietate industrială (corespondența electronică din ianuarie 2011 între reprezentantul firmei D. și reprezentantul firmei olandeze privind afectarea relațiilor de afaceri în viitor) și, în consecință, revenirea asupra acordului de utilizare a desenului. Modul de derulare a contractului cu E., natura și efectele acestuia, nu pot face, de altfel, analiza instanței în prezentul dosar, dat fiind că societatea olandeză nu are calitatea de parte.

Fiind necesar a se analiza toate susținerile părților, au fost valorificate apărările pârâtei, dovedite prin înscrisuri și prezumții simple, în sensul că punerea pe piață a inelelor a avut loc cu acordul reclamantului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. , criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Aprecierea instanței de apel în sensul că inelele purtând marcajul ..., fabricate in baza desenului industrial proprietatea recurentului - reclamant, au fost puse pe piața de societatea E., cu acordul titularului drepturilor asupra desenului industrial, au la bază o greșită interpretare a probelor, precum și a regulilor de apreciere a probelor în materie civilă.

Astfel, reclamantul a susținut și dovedit în cursul procesului că a încetat relațiile comerciale cu societatea E. începând din luna ianuarie 2011, ca urmare a încetării de către aceasta a plății datoriilor acumulate către D., după cum rezultă din corespondența e-mail purtată între recurentul - reclamant și F., reprezentantul societății E., depusă la termenul din 23 mai 2013. Instanța de apel a apreciat că nu rezultă încetarea relațiilor comerciale dintre D. și E. din anul 2011, atât timp cât din înscrisurile depuse de către reclamant în ședința din 23 mai 2013 (anexa 3 la notele cuprinzând precizările acestuia) rezultă că, la data de 24 ianuarie 2011, reclamantul, în corespondența cu E., a făcut referire la noua comandă pentru lotul ..., iar în anul 2013 părțile încă purtau conversații e-mail despre comenzi din anul 2012. Contrar aprecierii instanței de apel, în această corespondență, reclamantul nu a făcut referire la vreo comanda de inele plasată de E. pentru anul 2012. Dimpotrivă, din înscrisurile menționate (ce conțin o serie de corespondențe e-mail, în engleză și traducerea în limba română) rezultă că din luna ianuarie 2011 E. a încetat să mai plătească datoriile acumulate către D., la data e-mailului atașat E. având o datorie de 95.800,24 euro.

Deși reprezentantul E., F., a răspuns la e-mailul transmis de reclamant în data de 24 ianuarie 2013, la care se referă instanța, propunând modalități de eșalonare a plății, nu a achitat aceste debite, motiv pentru care relația comercială dintre D. și E. a încetat începând cu această corespondență, așadar de la finalul lunii ianuarie 2011. În aceste condiții, inelele pentru porumbei vândute de E. în România ulterior datei menționate nu au fost achiziționate de la D., iar instanța de apel a prezumat în mod greșit că existența unor relații comerciale între reclamant și E. în anul 2011 au condus la legitima folosire a inelelor C. achiziționate de E. de la o altă persoană sau fabricate în anul 2012 și cu privire la care pârâta B. nu a făcut dovada că au fost fabricate cu consimțământul titularului.

Lipsa consimțământului titularului desenului industrial pentru utilizarea inelelor C. în anul 2012 este un fapt negativ, iar faptul contrar prin care putea fi dovedită lipsa consimțământului este tocmai existența acestuia. Întrucât faptul contrar a fost invocat cu titlu de apărare de către intimată, aceasta era obligată să facă dovada apărărilor invocate, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, motiv pentru care instanța de apel a validat în mod greșit apărările intimatei. Recurentul a mai susținut că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că inelele în discuție sunt produse anual, purtând o serie de mențiuni, pentru România, urmată de anul pentru care sunt produse (știut fiind că puii de porumbei se inelează anual de către columbofili).

Mai mult, instanța de apel nu a analizat și faptul că, în urma dezbaterilor de la termenul din 23 mai 2013, intimata a recunoscut împrejurarea că inelele marcate ... nu au nicio legătură cu obiectul cauzei, care are în vedere inele marcate ..., manufacturate fără consimțământul reclamantului. În condițiile în care inelele cu cip pentru porumbei ... sunt identice ori foarte asemănătoare cu desenul industrial al reclamantului, dar și cu inelele produse pentru anul 2011 cu acordul reclamantului, de către societatea D. care îi aparține acestuia, iar pârâta le-a utilizat, în sensul că le-a achiziționat de la distribuitorul E. din Olanda, le-a depozitat și vândut mai departe către crescători și membrii săi, pârâta a încălcat dreptul exclusiv recunoscut titularului unui desen industrial prin art. 30 din Legea nr. 129/1992.

Această faptă ilicită îl îndreptățește pe titular să solicite repararea prejudiciului creat, în conformitate cu art. 52 alin. (4) din Legea nr. 129/1992 și art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005. Împrejurarea dacă intimata avea sau nu cunoștință despre caracterul ilicit al inelelor marcate ... este nerelevantă, deoarece titularii drepturilor de proprietate industrială beneficiază de protecție împotriva produselor contrafăcute in mâinile oricui s-ar afla și indiferent dacă distribuitorul sau utilizatorul final știe sau nu știe despre calitatea mărfii/bunurilor utilizate. În caz contrar, s-ar ajunge la situații juridice inacceptabile, în care invocarea bunei-credințe să permită folosirea în continuare de bunuri contrafăcute, doar pentru că nu au cunoscut caracterul ilicit al acestora.

Aceste aspecte de drept nu au fost în niciun mod analizate de către instanța de apel, recurentul fiind în imposibilitatea efectivă de a formula apărări, de a aduce noi probe în combaterea raționamentului juridic al instanței de apel și de a critica interpretarea sau aplicarea greșită a legii. Pe de altă parte, lipsa considerentelor în drept din hotărârea pronunțată împiedică exercitarea controlului de legalitate, atât timp cât din cuprinsul său nu rezultă temeiurile pe care se sprijină. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 30 și art. 52 din Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor, precum și pe cele ale art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, ca urmare a unei greșite interpretări a probelor administrate în cauză, precum și a regulilor de apreciere a probelor în materie civilă. Potrivit art. 30 din Legea nr. 129/1992, „ Pe întreaga durată de valabilitate a înregistrării desenelor sau modelelor, titularul are un drept exclusiv de a le utiliza și de a împiedica utilizarea lor de o terță parte care nu dispune de consimțământul său.

Titularul are dreptul de a interzice terților să efectueze, fără consimțământul său, următoarele acte: reproducerea, fabricarea, comercializarea ori oferirea spre vânzare, punerea pe piață, importul, exportul sau folosirea unui produs în care desenul sau modelul este încorporat ori la care acesta se aplică sau stocarea unui astfel de produs în aceste scopuri.” Art. 52 alin. (1) din Legea nr. 129/1992 prevede că „Săvârșirea fără drept a oricărui act prevăzut la art. 30, după data înregistrării desenului sau modelului, constituie infracțiunea de contrafacere și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani ori cu amendă”, în timp ce art. 4 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 legitimează pe titularii drepturilor de proprietate industrială să solicite aplicarea măsurilor, procedurilor și repararea daunelor în scopul asigurării respectării drepturilor de proprietate industrială reglementate prin legile speciale.

Prevederile legale menționate de către recurent au reprezentat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată formulate în cauză, având ca obiect repararea prejudiciului pretins creat reclamantului, în calitate de titular al drepturilor decurgând din desenului comunitar (protejat și pe teritoriul României), prin fapta ilicită a pârâtei B., constând în efectuarea de acte de contrafacere a desenului comunitar, respectiv acte de utilizare a acestuia fără consimțământul titularului. Instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia soluției de respingere a pretențiilor reclamantului și a confirmat aprecierile primei instanțe privind inexistența unei fapte de încălcare a dreptului exclusiv al reclamantului asupra desenului comunitar, în contextul în care pârâta a utilizat, într-adevăr, produse ce încorporează desenul comunitar (inele pentru porumbei cu locaș C.), dar cu consimțământul reclamantului.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a ignorat prevederile legale la care se face referire prin motivele de recurs, din moment ce a analizat tocmai condițiile de aplicare a acestora, în cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată. Chiar dacă în considerentele deciziei recurate nu se face referire expresă la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 129/1992, în mod evident instanța de apel s-a raportat la aceste dispoziții, atât timp cât a examinat dacă actele pârâtei constând în achiziționarea, comercializarea ori oferirea spre vânzare, după caz, punerea pe piață a unor produse ce încorporează desenul comunitar, au avut loc cu consimțământul titularului.

Constatarea caracterului licit al acestor acte, față de efectuarea lor cu acordul titularului desenului, a făcut inutilă analiza celorlalte condiții pentru atragerea răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, în vederea reparării prejudiciului pretins creat reclamantului, pe temeiul prevederilor O.U.G. nr. 100/2005, din moment ce, în aplicarea regulilor generale ce guvernează răspunderea civilă delictuală (aplicabile în completarea normelor speciale din O.U.G. nr. 100/2005), condițiile răspunderii, inclusiv existența unei fapte ilicite, trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel încât neîndeplinirea uneia împiedică atragerea răspunderii civile delictuale. Așadar, inexistența unor considerente referitoare la aplicabilitatea O.U.G.

nr. 100/2005 în cauză este justificată de aprecierea privind caracterul licit al faptei pârâtei, cu consecința neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei, nefiind fondate susținerile recurentului vizând nemotivarea în drept a deciziei recurate. În acest context, se constată că, susținând ignorarea normelor menționate, recurentul critică în realitate aprecierea instanței de apel, fundamentată pe probele administrate, referitoare la inexistența unei încălcări a drepturilor reclamantului asupra desenului comunitar înregistrat. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut că societatea reclamantului, D., a fabricat inele cu cip pentru porumbei ce încorporează desenul comunitar al reclamantului, cu consimțământul acestuia.

Producerea avea loc la comanda societății olandeze E., care, ulterior, le distribuia clienților săi, printre care și pârâta din cauză, în vederea comercializării.

Pe baza acestor elemente de fapt necontestate și față de mijloacele de probă administrate pe aspectele contestate, instanța de apel a apreciat că și inelele marcate ..., ce au fost comandate de către pârâtă societății E. în iulie 2011 și i-au fost livrate de către aceasta în octombrie 2011, au fost puse pe piață de către E. tot cu consimțământul titularului, în condițiile în care E. a continuat relațiile comerciale cu firma reclamantului, D. Prin motivele de recurs, s-a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat că relațiile comerciale între firma reclamantului și societatea E. ar fi continuat după luna ianuarie 2011 și, în consecință, a prezumat în mod greșit că este legitimă folosirea inelelor … achiziționate de E. de la o altă persoană sau fabricate în anul 2012 și cu privire la care pârâta B. nu a făcut dovada că au fost fabricate cu consimțământul titularului.

Aceste susțineri nu pot fi primite, deoarece tind la reaprecierea situației de fapt reținute de către instanța de apel pe baza probelor administrate, în sensul că reclamantul a dovedit, prin înscrisurile depuse la dosar, contrar constatărilor din decizia recurată, denunțarea unilaterală a contractului de distribuție dintre D. și E. în luna ianuarie 2011. Controlul judiciar exercitat de către această instanță de recurs este circumscris exclusiv verificării legalității deciziei, prin prisma cazurilor de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Or, reaprecierea probelor și, implicit, reevaluarea situației de fapt, reprezintă un aspect de temeinicie, nu de legalitate a deciziei, care nu poate fi examinat în contextul art. 304 C. proc.

civ. și, ca atare, excede atribuțiilor instanței de control judiciar. În ceea ce privește prezumția simplă la care se face referire în motivele de recurs, susținerile pe acest aspect ar putea reprezenta critici de nelegalitate a deciziei doar în măsura în care s-ar urmări a se demonstra că, față de prevederile art. 1199 C. civ., prezumția formulată de către instanță nu era aptă a reprezenta un mijloc de probă pertinent, concludent și util în cauză. Se observă că susținerile recurentului se bazează pe premisa încetării legăturilor comerciale dintre D. și E. în luna ianuarie 2011, fapt prin care recurentul urmărește a se reține că era exclusă onorarea de către D. a unei eventuale comenzi din partea societății E., în beneficiul pârâtei.

Or, după cum s-a arătat, instanța de apel a reținut o altă situație de fapt, anume că relațiile comerciale au continuat și după momentul indicat de către recurent, iar atare împrejurare nu poate fi reapreciată în această fază procesuală, pentru considerentele deja expuse. Drept urmare, criticile nu vizează însăși aptitudinea prezumției simple de a reprezenta un mijloc de probă posibil a fi valorificat în cauză, ci reaprecierea împrejurării pe care aceasta s-a bazat, motiv pentru care nu constituie veritabile critici de nelegalitate. În mod similar, prin invocarea regulilor privind dovedirea unui fapt negativ, recurentul tinde la infirmarea aprecierii instanței de apel asupra situației de fapt, și nu la demonstrarea nelegalității modului de aplicare a acestor reguli în cauză.

Astfel, instanța de apel a acceptat că revenea pârâtei dovada faptului pozitiv contrar, respectiv a existenței consimțământului dat de titularul desenului comunitar pentru utilizarea inelelor ..., dar a apreciat că acest fapt a fost probat, atât prin înscrisurile depuse la dosar, cât și pe calea prezumțiilor simple. Concluzia existenței consimțământului titularului reprezintă o chestiune de fapt, reținută de către instanța de apel pe baza probelor administrate și care nu poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar, motiv pentru care vor fi înlăturate susținerile recurentului pe acest aspect.

Cât privește împrejurarea invocată prin motivele de recurs ca fiind ignorată de către instanța de apel, aceea că inelele în discuție sunt produse anual, se constată că susținerile pe acest aspect, pe lângă faptul că vizează situația de fapt și, prin urmare, nu pot constitui critici de nelegalitate, sunt formulate cu scopul de a se demonstra că inelele marcate ... sunt diferite de cele marcate … Or, atare susținere nu indică vreo eroare a instanței de apel, în condițiile în care s-a admis că este vorba despre produse diferite, dar s-a apreciat în fapt că a existat consimțământul dat de titularul desenului comunitar și pentru inelele ..., după cum s-a arătat anterior. În consecință, urmează a fi înlăturate și aceste susțineri și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 292/A din 02 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 iunie 2015.