ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6305/2013

Decizia nr. 6305/2013

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta Agenția Domeniilor Statului București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, obligarea acesteia la plata sumei de 99.222,84 RON, din care, cu titlu de redevență, 28.204,25 RON, penalități 67.634,08 RON, și dobândă până la 4 aprilie 2011, 3.384,51 RON, urmând ca la momentul plății efective suma să fie actualizată cu indicele de inflație, dobânzi de întârziere, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că în 20 aprilie 2000 a încheiat cu pârâta Contractul de concesiune nr. X privind exploatarea suprafeței de 749 ha, aflată în perimetrul județului Iași, fără însă ca pârâta, concesionară, să-și îndeplinească obligația de plată a redevenței prevăzută în art. 5.1 din contract.

Prin Sentința civilă nr. 22958 din 20 decembrie 2011, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale, întemeiată pe dispozițiile art. 45 din O.U.G. 58/1998 raportat la art. 1 alin. (2) din O.U.G. 64/2005, declinându-și competența în favoarea Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 108 din 19 martie 2012, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii și a prescripției dreptului reclamantei la acțiune, invocate de pârâta SC A. SA și a respins ca nefondată acțiunea reclamantei Agenția Domeniilor Statului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, mai întâi, referitor la excepțiile invocate, că, deși reclamanta a invocat ca temei de drept al prezentei acțiuni dispozițiile C. civ., în realitate contractul de concesiune în cauză dispune de o reglementare procedurală specială, prevăzută de O.U.G. nr. 64/2005.

Astfel, în prezentul litigiu, care se întemeiază pe Contractul de concesiune nr. X din 20 aprilie 2000, sunt aplicabile procedurile speciale reglementate în Capitolul IX din O.U.G. nr. 51/1998.

Deși dispozițiile art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, care instituie pentru reclamant obligația de a comunica (pârâtului) cererea, actele pe care se întemeiază și, după caz, interogatoriul scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, înainte de depunerea acestora în instanță. Judecătorul nu va primi cererea fără dovada îndeplinirii obligației de comunicare, în cauză, deși reclamanta nu a depus dovezile de comunicare prevăzute de textul procedural, situație în care acțiunea sa era inadmisibilă, cum corect s-a invocat de pârâtă, Judecătoria Sector 1 București nu a uzat de dreptul său de a refuza primirea cererii în condițiile legii, cu atât mai mult cu cât acțiunea era întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, și a fost introdusă la o instanță de drept comun, așa încât Curtea nu mai poate sancționa la acest moment reclamanta pe neîndeplinirea condiției de formă a cererii înregistrate deja, sub aspectul inexistenței înscrisurilor ce trebuiau anexate.

Cât privește excepția de prescripție a dreptului la acțiune al reclamantei, raportat temeiului de drept invocat în acțiune, respectiv prevederile de drept comun existente în C. civ., redevența în cauză, scadentă la 23 iulie 2002, conform calculului anexat, ar fi putut fi solicitată în termenul general de prescripție de 3 ani, iar prezenta acțiune a fost înregistrată după aproximativ 9 ani.

Luând însă în calcul dispozițiile procedurale speciale prevăzute în O.U.G. 51/1998, Curtea a constatat că termenul de 7 ani prevăzut în art. 13 se referă la dreptul A.V.A.S. de a cere executarea silită în baza titlurilor executorii reprezentate de contractele de credit ajunse la scadență, cu mențiunea expresă că "Acest termen nu se aplică creanțelor pe care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris". Prin art. 2 din O.U.G. 64/2005 se prevede expres că "Toate contractele încheiate cu Agenția Domeniilor Publice constituie titluri executorii".

Așa fiind, întrucât la art. 3 din contractul de concesiune în litigiu se prevede expres că acesta "încetează de drept la data privatizării", rezultă așadar că la data încheierii acestui contract, începea să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru sesizarea instanței privind plata redevenței din Contractul X/2000 ce s-a împlinit la 17 iunie 2005, așa încât la data intrării în vigoare a O.U.G. 64 din 29 iunie 2005, publicat în M. Of. 574/4.07.2005, prin care procedurile speciale prevăzute de O.U.G. 51/1998 deveneau aplicabile și contractelor aflate în derulare pentru exploatarea terenurilor aflate în portofoliul Agenției Domeniilor Statului București, respectiv a Legii 94/2010 de modificare a O.U.G. 64/2005, care a prevăzut caracterul de titlu exclusiv și tuturor contractelor încheiate de Agenția Domeniilor Statului, în realitate dreptul la acțiune al reclamantei Agenția Domeniilor Statului București apare ca fiind prescris.

Având în vedere însă, că în mod irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în Dosarul său nr. 1879/2/2009, (având ca obiect contestația la executare formulată de pârâta SC A. SA, privind sume reprezentând redevența din Contractul X/2000, ce face și obiectul prezentei cauze), faptul că Agenția Domeniilor Statului București ar intra sub incidența O.U.G. 51/1998 și a O.U.G. 64/2005, dispunând de un titlu executoriu - Contractul X/2000 -, ce a fost pus în executare silită în termenul special de 7 ani, în considerarea datei de 8 aprilie 2002, (ca moment de încetare a Contractului de concesiune X/2002), Curtea a procedat în cauză și la analiza fondului acțiunii, având în vedere că prin sesizarea instanței în Dosarul 1879/2009, cursul prescripției a fost întrerupt, un nou termen de 3 ani pentru recuperarea în fond a redevenței începând să curgă la 9 februarie 2010, când a fost pronunțată Decizia nr. 488 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul 1879/2/2009.

Analizând probatoriul cu acte aflat la dosarul cauzei, Curtea a reținut că în realitate raportul contractual de concesiune a suprafeței de 749 ha, ce a făcut obiectul contractului în litigiu, a fost preluat prin privatizarea pârâtei SC A. SA, în cuprinsul Contractului de concesiune din 17 iunie 2002, urmare aplicării dispozițiilor Legii 268/2001 privind privatizarea societății comerciale ce dețin în administrare terenuri cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului București, pe o perioadă de valabilitate de 49 ani.

Așa fiind, din moment ce calitatea de concendentă în ambele contracte a avut-o reclamanta Agenția Domeniilor Statului București se constată că aceasta calculează redevența aferentă întregii durate de derulare a Contractului X/2000, deși, dacă ar fi fost reală susținerea sa, potrivit căreia redevența datorată de pârâtă nu i-ar fi fost achitată chiar din primul trimestru, de derulare a concesiunii în condițiile art. 5 din contract, atunci potrivit art. 10 lit. b) din același contract, convenția era "reziliată de drept", Agenția Domeniilor Statului având obligația de a-și recupera de îndată bunurile concesionate și cu plata de despăgubiri de la pârâtă, însă prima conciliere privind suma aferentă derulării complete a Contractului X a avut loc abia în anul 2004.

Contrar acestei obligații a concendentului, pârâta a fost lăsată să exploateze terenul în cauză până în anul 2002, și a fost primită la licitație pentru privatizare, deși se pretinde prin acțiune că ar fi avut un debit substanțial la însăși entitatea ce derula procedura de privatizare.

Aceasta în condițiile în care prin Ordinul M.A.A.P. 294 din 2 august 2001, se instituia expres obligația Agenției Domeniilor Statului București, de a prevedea în documentația de privatizare, ca un criteriu de preselecție distinct, excluderea de la selecție a asociaților salariaților "din care fac parte persoane care au asigurat sau asigură conducerea managerială a societății debitoare", dacă societățile supuse privatizării figurau cu "datorii restante către M.A.P.P. sau A.D.S., reprezentând redevență pentru terenul agricol concesionat".

Or, în ambele Contracte de concesiune, nr. X/2000, respectiv 2002, calitatea de concesionar a avut-o SC "A." SA, reprezentată prin B., fiind așadar acceptată de reclamantă la licitație întrucât era îndeplinită și condiția prevăzută de Ordinul 294/2001 sus-menționat, pentru ca urmare finalizării procesului de privatizare A.D.S. să menționeze expres în Contractul din 2002, că societatea pârâtă a achitat în avans redevența "pentru anul 2002 și parțial pentru anul 2003", situație în care avea posibilitatea oricum să-și stingă chiar și la acel moment pretinsul debit din vechiul contract și nu să recunoască o plată "în avans" pentru noul contract de concesiune, cum a procedat în fapt.

Mai mult, prin Adresa sa din 4 aprilie 2002, anterioară privatizării și perfectării contractului, reclamanta recunoaște de asemeni, expres că "referitor la Contractul de concesionare X din 20 aprilie 2000 pentru SC A. SA, s-au luat în calcul actele de constatare prezentate, societatea figurând la data de 4 aprilie 2002 cu o plată în avans (…)" nicidecum cu o restanță prezentând redevența aferentă derulării întregului Contract X/2000, cum pretinde prin prezenta acțiune.

Rezultă așadar, pe de o parte, faptul că mențiunile din acțiunea introductivă sunt contrazise de chiar recunoașterile reclamantei exprese, emise în raport cu partenerul său din Contractul de concesiune X/2000 pârât în cauză și care a fost practic continuat prin Contractul din 2002, iar pe de altă parte, reclamanta își invocă în fapt propria culpă, constând în nepunerea în practică a dispozițiilor contractuale privind rezilierea de drept a contractului pretins neexecutat de concesionara-pârâtă, a respingerii acestuia de la procesul de privatizare, pentru neîndeplinirea obligației de plată a redevenței pentru terenul supus privatizării, în condițiile în care ea însăși menționează expres în noul Contract de concesiune din 2002, că a încasat redevență în avans, din care în realitate își putea reține redevența pretins neachitată de aceeași societate, dacă datoria ar fi fost reală.

Împotriva Sentinței civile nr. 108 din 19 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta Agenția Domeniilor Statului, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acțiunii sale.

Recurenta a susținut că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, în condițiile în care instanța de judecată a trecut peste prevederile contractuale stabilite de părți privitoare la obligația de plată a redevenței corespunzătoare exploatării de către pârâtă a suprafeței de teren ce a făcut obiectul Contractului de concesiune nr. X din 20 aprilie 2000.

Mai mult, în aprecierea probatoriului, instanța fondului nu a avut în vedere o serie de documente depuse de reclamanta Agenția Domeniilor Statului privitoare la comunicarea debitelor restante de-a lungul perioadei contractuale către pârâta SC A. SA și nici de procesul-verbal de conciliere încheiat în data de 28 ianuarie 2004.

Instanța de fond nu a ținut cont de faptul că argumentul primordial în soluționarea litigiului este stabilirea existenței debitului restant al SC A. SA înregistrat față de Agenția Domeniilor Statului, în temeiul Contractului de concesiune încheiat pe drept de preemțiune nr. X/2000.

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, cu corecta stabilire a situație de fapt, în baza probatoriului administrat de către ambele părți, criticile recurentei fiind neîntemeiate, din această perspectivă.

Fără a mai relua în detaliu aspectele de fapt enumerate de către prima instanță, a căror modificare nu se impune, Înalta Curte reține și că, prin Decizia civilă nr. 488 din 9 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admisă contestația la executare, formulată de contestatoarea SC A. SA și, în consecință, a fost anulat Ordinul A.D.S. nr. 62319/2007, dispunându-se restituirea de către intimată a sumelor de 60.400 RON și 3.623,94 RON.

În aceste condiții, apar întemeiate concluziile primei instanțe referitor la inexistența unui debit restant al intimatei SC A. SA, în temeiul Contractului de concesiune nr. X din 20 aprilie 2000 și netemeinicia pretențiilor recurentei.

Apoi, din examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., a rezultat că nu subzistă nici un alt motiv de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea hotărârii atacate.

Față de cele expuse, constatând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția Domeniilor Statului împotriva Sentinței civile nr. 108 din 19 martie 2012 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2013.

Procesat de GGC - MI