ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2393/2015

Decizia nr. 2393/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin contestația, înregistrată sub nr. 1/9034/C din 12 iunie 2014 la Cabinetul Președintelui Curții de Apel București, petentul A. a susținut nelegalitatea executării silite ce formează obiectul procesului verbal de aplicare a sechestrului asigurător din 18 decembrie 2013, înregistrat la A.D.S. din 18 decembrie 2013, solicitând anularea tuturor formelor de executare, cu obligarea creditoarei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea hotărârii s-a arătat că prin procesul-verbal de aplicare a sechestrului asigurător, comunicat cu adresa din 25 iunie 2014, creditoarea A.D.S. a aplicat măsura asiguratorie asupra a două autoturisme și asupra unui teren în suprafață de 3.397 mp în vederea recuperării unei creanțe în valoare de 20.142,19 RON contravaloare redevență și penalități de întârziere conform contractului de concesiune din 28 decembrie 2005.

S-a prevalat contestatorul de prevederile art. 2.4 din contractul de concesiune, prin care părțile au convenit, pentru situația diminuării de drept a suprafeței de teren concesionate, ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate, în temeiul unor acte normative sau al hotărârilor judecătorești irevocabile, consecința diminuării redevenței datorate.

S-a arătat că suprafața de teren concesionată s-a diminuat cu o suprafață de 106,64 ha teren, conform sentințelor civile nr. 70 din 21 octombrie 2010; nr. 2033 din 21 octombrie 2012 și nr. 281 din 16 februarie 2009 pronunțate de Judecătoria Balș.

Prin sentința civilă nr. 2513 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Balș, irevocabilă prin decizia nr. 510 din 06 aprilie 2011. A.D.S. a fost obligată să predea pe bază de protocol suprafața de teren de 22,62 ha.

Prin protocol de predare-primire, la data de 12 decembrie 2012 A.D.S. a predat suprafața de teren de 22,62 ha numitului B., de la care petentul a cumpărat ulterior terenul.

S-a susținut că însumate suprafețele de teren pentru care s-a dispus irevocabil restituirea, depășesc suprafața deținută și concesionată contestatorului de către A.D.S.

A mai arătat contestatorul, că deține împotriva A.D.S. o creanță cesionată de numitul B., prin procura din 03 februarie 2014, reprezentând daune cominatorii de 50 RON/zi întârziere stabilite prin sentința civilă nr. 2513 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Balș, irevocabilă prin decizia civilă nr. 510 din 06 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Olt, pentru îndeplinirea obligației de predare a terenurilor cu o întârziere de 616 zile.

A invocat compensarea de drept a creanțelor reciproce.

Contestația, a fost înaintată în conformitate cu dispozițiile art. 23 Legea nr. 2/2013 pe cale administrativă, prin adresa din 12 iunie 2014 emisă de Curtea de Apel Cabinetul Președintelui, raportat la obiectul și aspectele expuse în cuprinsul acesteia, către Judecătoria sectorului 1 București.

Contestația a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. x/299/2014.

Prin întâmpinare A.D.S. a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei sectorului 1 București, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (2) O.U.G. nr. 64 din 29 iunie 2005, la dispozițiile cap. VII, IX, X O.U.G. nr. 51/1998 și excepția tardivității formulării contestației, raportat la art. 1 alin. (2) O.U.G. nr. 64/2005 și art. 44 O.U.G. nr. 51/1998 completate prin art. 714 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 20126 din 17 noiembrie 2014 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Balș.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 400 alin. (1) raportat la art. 373 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că revine instanței de executare competența de soluționare a contestației.

Pe rolul judecătoriei Balș cauza a fost înregistrată sub nr. x/299/2014.

Prin sentința civilă nr. 209 din 02 februarie 2015 Judecătoria Balș a admis excepția de necompetență materială; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția civilă.

Pe rolul Curții de Apel București, cauza a fost înregistrată sub nr. x/299/2014.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a respins contestația pentru următoarele considerente:

Relativ la dispozițiile de procedură aplicabile cauzei, raportat la art. 3 alin. (1) Legea nr. 76/2012, a reținut faptul că noul C. proc. civ. se aplică numai executărilor începute după intrarea acestuia în vigoare, respectiv 15 februarie 2013.

Astfel, luând în considerare data începerii executării silite, 02 februarie 2012 prin somația din 02 februarie 2012, urmată de Ordinul de poprire din 05 decembrie 2012 și de procesul verbal de aplicare a sechestrului asigurător din 18 decembrie 2013 ce face obiectul prezentei contestații, constată că prezentul litigiu se supune dispozițiilor vechiului C. proc. civ.

Raportat la acestea a reținut că abrogarea art. 45 O.U.G. nr. 51/1998, care conferea competență de soluționare cererilor privind drepturile și obligațiile în legătură cu creanțele neperformante preluate de A.V.A.S., în favoarea Curții de Apel de la sediul pârâtului, abrogare dispusă prin art. 31 Legea nr. 76/2012 nu este aplicabilă prezentei executări silite.

Relativ la cererea de constatare a conflictului de competență ivit, ca urmare a înaintării contestației pe cale administrativă în conformitate cu dispozițiile art. 23 Legea nr. 2/2013, prin adresa din 12 iunie 2014 emisă de Curtea de Apel Cabinetul Președintelui, apreciază că în cauză nu devin incidente dispozițiile art. 22 C. proc. civ. întrucât nu s-au pronunțat declinări reciproce de competență din partea a două sau mai multe instanțe.

În consecință, apreciind că în cauză au operat declinări succesive, ce nu au caracter de reciprocitate, astfel că nu se poate constata intervenit conflict negativ de competență, reținând că întemeiat s-a constatat competența materială de soluționare a Curții de Apel București raportat la art. 45 O.U.G. nr. 51/1998, a respins cererea de înaintare a dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Cu privire la excepția tardivității formulării contestației, instanța a respins-o, constatând, raportat la art. 401 alin. (1) și alin. (1

1

) C. proc. civ. că acesta a fost înregistrată în termen, la 10 iunie 2014, atât raportat la data comunicării înființării măsurii contestate, 25 mai 2014, cât și pentru că cererea vizează inclusiv lămurirea înțelesului, a întinderii creanței pretinse în temeiul titlului executoriu, astfel că poate fi formulată oricând înlăuntrul termenului de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.

Cu privire la situația de fapt, a reținut că prin contractul de concesiune din 28 decembrie 2005 A.D.S. a concesionat o suprafață de teren agricol de 119,51 ha și o suprafață de teren neagricol de 8,86 ha, pe perioada existenței activului, dar nu mai mult de 20 de ani.

Prin art. 4.1 din contractul de concesiune s-a stabilit plata redevenței în lei, reprezentând echivalentul a 338 Kg grâu STS 813/68/ha/an teren de sub livadă; 360 Kg grâu/an pentru terenul arabil și 160Kg grâu/an pentru pășuni și 6 Kg grâu /an pentru terenul agricol.

Din verificările A.D.S. a rezultat că la data de 31 decembrie 2011 se înregistra o datorie de 20.142,83 RON reprezentând 15.312,36 RON debit și 4.829 RON penalități de întârziere.

De asemenea, prin art. 2.4 părțile au convenit, diminuarea redevenței corespunzător diminuărilor operate ca urmare a retrocedării terenurilor în urma reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului agricol prin acte normative sau hotărâri judecătorești irevocabile, din materialul probator administrat rezultând că, în urma unor hotărâri irevocabile prin protocolul din 12 decembrie 2012 A.D.S. a predat către B. o suprafață de 22,62 ha teren.

În cuprinsul protocolului s-a făcut referire la procesul verbal de delimitare din 30 martie 2010, precum și la faptul că la data restituirii, terenul se afla în exploatarea persoanei fizice A.

Rezultă cu certitudine faptul că suprafața de teren concesionată a fost diminuată la 12 decembrie 2012 cu 22,62 ha, diminuare care însă nu prezintă relevanță asupra debitului ce formează obiectul executării silite, întrucât acesta a fost stabilit pentru o perioadă anterioară predării terenului, respectiv până la 31 decembrie 2011.

Astfel diminuarea suprafeței de teren este fără relevanță pentru stabilirea sumei de 20.142,83 RON datorată pentru perioada în care contestatorul s-a aflat în posesia terenului, în temeiul contratului de concesiune.

Mai reține și faptul că, pentru suprafața de teren de 106,64 ha restituită prin hotărâri judecătorești irevocabile anterioare datei de 31 decembrie 2011 nu s-a probat faptul că aceasta suprafață de teren a făcut obiectul contractului de concesiune din 28 decembrie 2005, la dosarul cauzei nefiind depuse procesele verbale de delimitare ale terenurilor și nici eventualele Protocoale de predare-primire, astfel că obiecțiunile întemeiate pe hotărârile judecătorești irevocabile vor fi înlăturate.

În consecință, a constatat că în cauză contestatorul nu poate opune valabil beneficul art. 2.4 din contract, diminuările de teren operate fie sunt ulterioare datei scadenței debitului ce face obiectul executării silite, fie nu au legătură cu contractul de concesiune din anul 2005.

Cu privire la compensarea de drept a creanței deținute de contestator în temeiul procurii speciale autentificată din 03 februarie 2014 prin care numitul B. a declarat că renunță la suma de bani cuvenită conform deciziei nr. 510 din 06 aprilie 2011 a reținut următoarele:

Prin decizia menționată a fost respins recursul A.D.S. formulat împotriva sentinței civile nr. 2513 din 17 decembrie 2010 prin care s-a stabilit în sarcina A.D.S. pentru nerespectarea obligației de predare, pe bază de protocol a suprafeței de 22,62 ha teren, sub sancțiunea plății daunelor interese cominatorii de 50 de RON/zi de întârziere.

În conformitate cu dispozițiile art. 580

3

alin. (2) teza II C. proc. civ. potrivit cărora, pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației prevăzute de alin. (1), creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese situație în care devin aplicabile corespunzător dispozițiile art. 574 C. proc. civ.

Astfel, dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită cu titlul de despăgubiri pentru executarea cu întârziere a obligației de a face, instanța de executare, la cererea creditorului, urmează a stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părților.

În consecință, sentința civilă nr. 2513 din 17 decembrie 2010, irevocabilă prin decizia civilă nr. 510 din 06 aprilie 2011 nu constituie în sine un titlu executoriu și nu consfințește existența unei creanțe certe, lichide și exigibile, ci doar îndreptățesc la obținerea unui astfel de titlu.

Despăgubirile ce se cuvin pentru executarea cu întârziere a obligației de a face, acordate în principiu în considerarea unei creanțe incerte și nelichide, urmează a fi stabilite, în conformitate cu regulile dreptului comun ce guvernează răspunderea civilă, instanța urmând a stabili conform art. 574 C. proc. civ. suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului.

Prin urmare, în cauză nu sunt întrunite condițiile compensării legale prevăzute de art. 1144 C. civ., contestatorul neprobând existența unei creanțe certe lichide și exigibile împotriva A.D.S.

Față de acestea, apreciind neîntemeiată contestația la executarea silită dispusă prin procesul verbal de aplicare a sechestrului asigurător din 18 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 67/2015 din 18 mai 2015 a respins excepția tardivității formulării contestației la executare; a respins cererea de înaintare a dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență și a respins contestația la executare formulată de contestatorul A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul A., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației la executare.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea acestor motive de nelegalitate, recurentul critică hotărârea recurată sub un prim aspect, față de considerentele instanței de fond legate de compensarea de drept a creanței deținută în temeiul procurii speciale autentificată din 03 februarie 2014.

Din această perspectivă, recurentul arată că această creanță are un caracter cert, lichid și exigibil, cu atât mai mult cu cât prin încheierea din 11 octombrie 2013 Judecătoria Balș, în Dosarul nr. x/184/2010, a respins cererea privind lămurirea înțelesului dispozitivului deciziei nr. 510 din 06 aprilie 2011 a Tribunalului Olt. Considerentele instanței au fost în sensul că prin sentința sus menționată, s-a stabilit în mod clar, atât momentul de la care încep să curgă daunele cominatorii, cât și cel al încetării obligației de plată a respectivelor daune.

Suma reprezentând daune interese poate fi calculată foarte ușor, printr-un simplu calcul matematic, având în vedere intervalul de timp privind data rămânerii irevocabile a sentinței și data punerii în executare a dispozițiilor acesteia.

Pentru aceste considerente, recurentul susține că în cauză operează compensarea de drept a creanțelor reciproce.

Prin întâmpinare, intimata Agenția Domeniilor Statului a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.

În speță, se constată că recurentul a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. fără să le argumenteze și să le dezvolte, astfel cum era obligat prin dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 216-316 C. proc. civ. se desprind atributele esențiale ale recursului care-l definesc ca fiind cale de atac extraordinară de reformare, nedevolutiva, ce are ca scop esențial verificarea legalității hotărârilor.

În sensul acestor reglementări trebuie observat că art. 304 alin. (1) pct. 1-9 C. proc. civ. subliniază esența verificărilor la care este limitată instanța de recurs, prin reglementarea strictă a motivelor de nelegalitate în temeiul cărora se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri.

În contextul arătat este evident că motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, ceea ce nu echivalează cu o motivare și dezvoltare a argumentelor în fapt și în drept cerute de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Al doilea motiv de nelegalitate - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - invocat de recurent vizează situația când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Înalta Curte observă că acest motiv a fost dezvoltat și argumentat în fapt cu trimitere la dispozițiile art. 1144 C. civ. care reglementează compensația legală, a cărui aplicabilitate va fi analizată de către instanța de recurs.

Regimul juridic aplicabil executării silite pornită împotriva contestatorului de către intimata A.D.S este cel reglementat de O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările și completările ulterioare.

Prin contractul de contractul de concesiune din 28 decembrie 2005 A.D.S. a concesionat o suprafață de teren agricol de 119,51 ha și o suprafață de teren neagricol de 8,86 ha, pe perioada existenței activului, dar nu mai mult de 20 de ani.

Prin art. 4.1 din contractul de concesiune s-a stabilit plata redevenței în RON, reprezentând echivalentul a 338 Kg grâu STS 813/68/ha/an teren de sub livadă; 360 Kg grâu/an pentru terenul arabil și 160Kg grâu/an pentru pășuni și 6 Kg grâu/an pentru terenul agricol.

Din verificările A.D.S. a rezultat că la data de 31 decembrie 2011 se înregistra o datorie de 20.142,83 RON reprezentând 15.312,36 RON debit și 4.829 RON penalități de întârziere.

De asemenea, prin art. 2.4 părțile au convenit, diminuarea redevenței corespunzător diminuărilor operate ca urmare a retrocedării terenurilor în urma reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului agricol prin acte normative sau hotărâri judecătorești irevocabile, din materialul probator administrat rezultând că, în urma unor hotărâri irevocabile prin protocolul din 12 decembrie 2012 A.D.S. a predat către B. o suprafață de 22,62 ha teren.

În cauză, corect s-a reținut că dispozițiile art. 2.4 din contract nu sunt incidente, diminuările de teren operate fie sunt ulterioare datei scadenței debitului ce face obiectul executării silite, fie nu au legătură cu contractul de concesiune din anul 2005.

Revenind la motivul de nelegalitate analizat, Înalta Curte constată că prin prezentul recurs au fost formulate critici numai cu privire la pretinsa compensare de drept a creanței deținută de contestator împotriva intimatei A.D.S., celelalte aspecte dezlegate de instanța de fond nefiind contestate prin prezenta cale de atac.

Cu aceste precizări, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în cauză nefiind întrunite condițiile compensării legale prevăzute de art. 1144 C. civ., contestatorul neprobând existența unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva intimatei A.D.S.

Astfel, recurentul invocă existența unei creanțe certe, lichide și exigibile stabilită prin sentința civilă nr. 2513 din 17 decembrie 2010 pronunțată de către Judecătoria Balș, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 510 din 06 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Olt, pentru neîndeplinirea obligației de predare a terenurilor cu o întârziere de 616 zile, creanță cesionată de numitul B., prin procura din 03 februarie 2014.

Se invocă întrunirea condițiilor cerute de art. 1144 C. civ., pentru a opera compensația de drept a acestei creanțe cu cea pretinsă prin procesul verbal de aplicare a sechestrului asigurător din 18 decembrie 2013.

Conform prevederilor art. 1143 - 1147 C. civ., compensația reprezintă un mod de stingere a obligațiilor reciproce, având ca obiect bunuri fungibile, până la concurenta celei mai mici dintre ele.

Daca obligațiile sunt reciproce, au ca obiect bunuri fungibile, sunt certe, lichide și exigibile, datoriile se sting, potrivit art. 1144 C. civ., în momentul când se găsesc existând deodată, deci compensația operează de drept, în puterea legii, chiar daca debitorii nu ar ști nimic despre aceasta.

Se constată că între părți nu există debite reciproce a căror compensare să fie realizată în condițiile art. 1144 C. civ., întrucât titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 2513 din 17 decembrie 2010 a Judecătoriei Balș nu stabilește, cu certitudine ce sumă urmează a fi plătită cu titlul de despăgubire pentru executarea cu întârziere a obligației de a face, determinarea urmând a fi efectuată de către instanța de executare.

Deși recurentul invocă faptul că determinarea poate fi efectuată printr-un simplu calcul matematic, în raport de momentul reprezentat de data rămânerii irevocabile a sentinței care constituie titlu executoriu și data punerii în executare a acesteia, dispozițiile art. 1144 C. civ. sunt clare în acest sens, putând fi stinse prin compensare, datorii care sunt certe și nu de determinabile.

Argumentul recurentului care vizează considerentele Judecătoriei Balș reținute prin încheierea din 11 octombrie 2013 care a avut ca obiect lămurirea înțelesului dispozitivului hotărârii nr. 510 din 06 aprilie 2011 a Tribunalului Olt nu poate fi reținut, întrucât instanța, prin această încheiere nu a stabilit suma care urmează a fi plătită cu titlu de despăgubiri, ci a explicitat modul în care urmează a fi calculată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, actele de executare întreprinse de intimată sunt legale, contestația la executarea silită ce formează obiectul procesului verbal de aplicare a sechestrului asigurător fiind legală și temeinică.

Așa fiind, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinței civile nr. 67/2015 din 18 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 noiembrie 2015.