ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 317/2013
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 317/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra
recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin contestația
la executare înregistrată, Ia data de 26 ianuarie 2010, pe rolul Judecătoriei
Alba lulia, contestatoarea SC A. SA
a
solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata
A.D.S.;
- să constate
că a intervenit perimarea pentru toate actele de executare silită efectuate în
temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 1
încheiat la data de 22 mai 2001 și să desființeze executarea silită începută în
temeiul acestui titlu executoriu, inclusiv popririle asupra tuturor conturilor
bancare și sechestrele instituite asupra bunurilor imobile și mobile;
- să constate
că, în urma constatării nulității absolute parțiale de către Curtea de Arbitraj
Internațional București a contractului de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001,
titlul executoriu reprezentat de acest contract este lovit de nulitate absolută
parțială;
- să dispună
desființarea parțială a titlului executoriu menționat;
- să
desființeze acele acte de executare silită efectuate în temeiul titlului
executoriu nul parțial.
În motivarea
contestației, s-a arătat că între SC A. SA, în calitate de concesionar și A.D.S.,
în calitate de concedent, a fost încheiat contractul de concesiune nr. 1 din 22
mai 2001, având ca obiect transmiterea dreptului și obligației de exploatare a
terenului cu destinație agricolă în suprafață totală de 1938 ha aflat în
perimetrul localității Rast, județul Dolj, precum și transmiterea dreptului de
exploatare și a obligației de întreținere a suprafeței de 327,08 ha teren
neagricol în cadrul aceleiași
localități.
Concesiunea s-a făcut pentru o perioadă de 49 de ani cu plata
unei
redevenite reprezentând echivalentul în lei a 528 kg grâu STAS 813/68/ha pentru
întreaga suprafață de 1338 ha teren agricol.
Prin Sentința arbitrală nr. 208/21 septembrie 2009
pronunțată de Curtea de
Arbitraj Comercial Internațional în dosarul nr.
89/2003, Tribunalul arbitrai a constatat nulitatea absolută parțială a
contractului de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001 pentru retransmiterea
dreptului de proprietate concesionarului asupra suprafeței de 1111,42 ha din
totalul de 1938 ha și repunerea părților în situația anterioară încheierii
contractului privind drepturile și obligațiile executate în baza contractului,
în legătură cu suprafața nepredată de 1111,42 ha.
A.D.S. a pornit executarea silită prin transmiterea
somației-adresă nr.
83564 din 28 octombrie 2008 de comunicare a titlului
executoriu, prin poprirea conturilor bancare ale contestatoarei și prin
încheierea proceselor verbale nr. 14 și 15 din 10 februarie 2009 privind
instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile ale debitoarei.
Ultimul act de
executare silită realizat de creditoarea A.D.S. l-a constituit încheierea
proceselor verbale nr. 14 și 15 din 10 februarie 2009 privind instituirea
sechestrului, iar de la 10 februarie 2009 și până la data introducerii
contestației nu au mai fost efectuate alte acte de executare silită. Ca urmare,
contestatoarea consideră aplicabile dispozițiile art. 389 C. proc. civ.,
privind perimarea executării silite.
În drept, au
fost invocate dispozițiile art. 389, 399, 400, 401, 404 C. proc. civ. și ale O.U.G.
nr. 51/1998.
La data de 02
martie 2010, intimata A.D.S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat
excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Alba lulia, în raport de
prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1398 și art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr.
84/2005.
În ceea ce privește perimarea invocată de
contestatoare, s-a arătat
că sunt aplicabile dispozițiile art. 390 alin.
(1) C. proc. civ., conform cărora art. 389 C. proc. civ., nu se aplică în
cazurile în care legea încuviințează executarea fără somație, precum art. 58
din O.U.G. nr. 51/1998.
În ceea ce
privește restul petițelor din contestație, intimata a solicitat respingerea lor,
ca inadmisibile, reluând apărările formulate pe calea întâmpinării în procesul
arbitrai finalizat prin Sentința arbitrală nr. 208 din 21 septembrie 2009,
pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial internațional.
Prin Sentința
civilă nr. 8185 din 20 decembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 941/176/2010,
Judecătoria Alba lulia a respins excepția necompetenței materiale, a admis
excepția lipsei de interes pentru capetele 2 și 3 ale cererii, a admis excepția
tardivității formulării contestației la executare pentru capetele de cerere 1,
4, 5 și a respins contestația la executare. împotriva acestei sentințe, a
formulat recurs contestatoarea S C A. SA, cale de atac ce a fost admisă prin
Decizia nr. 385/ R din 07 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Alba, secția comerciala
și contencios administrativ, în sensul că a fost casată sentința judecătoriei
și s-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Curții de Apel
București.
S-a reținut,
sub aspectul motivului de recurs de ordine publică invocat din oficiu, că în
raport de dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 1 alin. (2) din O.U.G.
nr. 84/2005, competența de soluționare a
cauzei
în primă instanță revenea Curții de Apel București.
Dosarul a fost înregistrat pe roiul Curții de
Apei București, secția a
Vl-a comercială, la data de 23 august 2011, sub
nr. 5835/2/2011.
Prin încheierea
pronunțată la data de 10 august 2011, curtea a respins excepțiile de
necompetență materială și funcțională.
La data de 24
august 2011, contestatoarea a formulat precizări și
completări la cererea introductivă,
arătând că solicită anularea actelor de
executare silită și a
executării silite înseși ce a fost pornită în baza titlului executoriu
reprezentat de contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001.
Intimata A.D.S.
a formulat Ia data de 07 noiembrie 2011, note scrise cu privire la precizările
și completările la contestație.
Prin încheierea
de Ia 28 noiembrie 2011, curtea a încuviințat probele cu înscrisuri pentru
ambele părți și proba cu expertiză contabilă, la solicitarea contestatoarei.
La termenul din
30 ianuarie 2012, curtea a dispus decăderea contestatoarei din proba cu
expertiză contabilă încuviințată la termenul din 28 noiembrie 2011, în baza
art. 170 alin. (1) și (3) C. proc. civ., constatând că
aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a depune dovada plății
onorariului
pentru expert.
Prin sentința
civilă nr. 20/2012 din 13 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a Vl-a civilă, a fost admisă contestația la executare formulată de
contestatoarea SC A. SA în contradictoriu cu intimata A.D.S.
S-a constatat
perimată executarea silită pornită de intimata A.D.S. în baza titlului
executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001
A fost anulată
executarea silită și actele de executare întocmite de intimata A.D.S. privind
înființarea popririi (Ordinul Președintelui A.D.S. nr. 4762/15 08 2006) și
privind înființarea sechestrului asupra bunurilor intimatei (Proces-verbal nr.
14 din 10 februarie 2009) și a sechestrului asupra bunurilor mobile
(Proces-verbal nr. 15 din 10 februarie 2009).
Pentru a hotărî astfel, instanța a înlăturat
apărarea intimatei vizând
nelegalitatea modificării contestației în
rejudecare, motivat de faptul că sentința pronunțată de Judecătoria Alba lulia
a fost casată pentru necompetenta de ordine publică a primei instanțe, cererea
fiind completată în fața instanței competente material.
S-a reținut că
prezenta contestația nu a fost modificată sub aspectului obiectului, acesta
fiind precizat, ci doar a fost adăugat un
motiv
nou de nelegalitate a executării silite, constând în lipsa caracterului
cert
și lichid al creanței,
Normele
înscrise în art. 132 C. proc. civ., aplicabile prin prisma prevederilor art.
402 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., au caracter dispozitiv, contestatorul
putând să-și modifice cererea și după prima zi de înfățișare, dacă intimatul
consimte în mod expres sau tacit, Opunerea intimatului la modificarea
contestației trebuie să fie formulată, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc.
civ., la prima zi de înfățișare ce a urmat după depunerea cererii modificatoare.
Or, intimata nu
a invocat „in limîne litis” tardivitatea completării motivelor contestației,
înțelegând să invoce neregularitatea actului de procedură abia după trei
termene de judecată,
S-a reținut că
în urma precizărilor și completărilor succesive,
contestația la executare se prezintă, în funcție de motivele acesteia,
sub
două formei:
- de
contestație Ia executare propriu-zisă, în raport de motivul privind perimarea
executării silite și de apărările de fond privind lipsa caracterului cert și
lichid al creanței;
- de
contestație Ia titlu, urmărind lămurirea întinderii și aplicării titlului
executoriu în raport de desființarea parțială a contractului de concesiune nr.
1 din 22 mai 2001 și de diminuarea sumelor datorate prin Sentința arbitrală nr.
208 din 21 septembrie 2009.
În raport de
aceste distincții instanța a analizat apărările intimatei privind
prematuritatea ori tardivitatea contestației.
Au fost
înlăturate apărările intimatei privind aplicarea art. 82 din O.U.G. nr. 51/1998
și prematuritatea contestației Ia titlu, din perspectiva rămânerii irevocabile
a Sentinței arbitrate nr. 208 din 21 septembrie 2003 după introducerea
prezentei contestații.
În ceea ce
privește perimarea executării silite, s-a reținut că aceasta intervine de
drept, conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ.,
orice parte interesată putând cere desființarea executării. Acest motiv
nu
privește nelegalitatea unui act de executare pentru a atrage
aplicarea art. 401 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. S-a apreciat ca fiind
inaplicabil termenul de 15 zile de la primirea somației, prevăzut de art. 401
alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât perimarea este un incident ce a
survenit ulterior, în cursul executării și după trecerea unui termen de la
ultimul act de executare, fără a privi respectarea nomelor legale la efectuarea
actelor de executare anterioare.
S-a reținut că
termenul de 8 luni prevăzut de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, invocat de
intimată în susținerea tardivității contestației Ia citare, nu este aplicabil
în cauză. S-a apreciat că intimata face confuzie între un termen procedural,
cum este cel prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., care atrage
sancțiunea decăderii, și un termen special de prescripție extinctivă a
dreptului la acțiune în sens material, care atrage sancțiunea prescripției.
Dispozițiile art. 49 din O.U.G.
nr. 51/1998
se aplică acțiunilor în justiție, în prima fază a procesului civil,
a
judecății, iar nu în faza de executare silită.
În raport de
aceste considerente, curtea a respins, ca neîntemeiate, susținerile intimatei
privind tardivitatea contestației, sub aspectul motivului privind perimarea
executării silite.
Totodată au fost apreciate ca fiind tardive
susținerile contestatoarei
referitoare la prescripția extinctivă asupra
sumelor cu scadența cuprinsă în perioada 21 iunie 2001-21 iunie 2003; Ia
compensarea garanției de participare la licitație în cuantum de 25.775,4 iei cu
primele rate de redevență, precum și la executarea sumei de 3595,24 lei din
conturile bancare ale societății debitoare în august 2006, susțineri subsumate
apărărilor de fond privind lipsa caracterului cert și lichid al creanței,
aspecte ce erau cunoscute debitoarei și puteau fi invocate încă de la debutul
executării silite, în urma somațiilor nr. 77088 din 20 august 2006 și 85364 din
28 octombrie 2006.
Astfel, în
raport de prevederile art. 401 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., constatând că
motivele de contestație menționate anterior au fost formulate tardiv, după
aproximativ 3 ani și 6 luni de Ia primirea somației,
reținând și incidența sancțiunii decăderii prevăzute de art. 103 alin.
(1) C. proc. civ.
, curtea nu Ie-a mai analizat pe fond.
S-a reținut că raportat la prevederile art. 401
alin. (1) C. proc. civ.
, contestația la titlu prin care se urmărește
lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu în raport de desființarea
parțială a contractului de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001 și de diminuarea
sumelor datorate prin Sentința arbitrară nr. 206 din 21 septembrie 2009 nu este
tardivă.
Astfel, chiar
dacă s-ar considera că desființarea parțială a titlului executoriu este un
motiv de contestație Ia executare propriu-zisă, s-a reținut că aceasta nu ar
putea fi considerată tardivă, întrucât ultimul act de executare efectuat de
intimată este notificarea de plată conținută în adresa nr. 113590 din 18 martie
2003, anterior pronunțării sentinței arbitrate la 21 martie 2009. Cum după
desființarea parțială a titlului executoriu nu s-au mai emis alte somații sau
acte de executare, nu avea cum să curgă termenul de 15 zile prevăzut de art.
401 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care au fost înlăturate ca
neîntemeiate și susținerile intimatei privind tardivitatea contestației, sub
aspectul motivului privind desființarea parțială a titlului executoriu.
În ceea ce
privește perimarea executării silite, instanța a reținut că în cauza au
aplicabilitate prevederile art. 389 C. proc. civ., conform cărora executarea
silită se perima de drept dacă creditorul a lăsat sa treacă 8 luni de la
îndeplinirea oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire,
neavând incidență dispozițiile art. 390 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de apel
a reținut că dispozițiile art. 41 alin. (1) din O.U.G.
nr. 51/1998, care prevăd că titlu! executoriu se comunică debitorului,
se
pune în executare fără nicio formalitate, trebuie interpretate în
corelație cu celelalte norme relevante în cauză, respectiv cu prevederile art.
58 din O.U.G. nr. 51/1998, Sintagma „fără nicio formalitate” nu se referă ia
posibilitatea creditorului de a proceda Ia executarea silită fără somație,
Art. 41
reglementează situația prealabilă măsurilor de executare silită și anume
comunicarea titlului executoriu către debitor, fără nicio formalitate, adică
fără să fie necesare îndeplinirea unor alte formalități procedurale cum ar fi
învestirea titlului cu formulă executorie ori formularea unei cereri din partea
creditorului pentru a se încuviința executarea silită.
S-a reținut că
dispozițiile art. 58 din ordonanță privesc momentul ulterior, respectiv
începerea executării care poate avea loc numai după comunicarea titlului
executoriu și numai după expirarea termenului acordat pentru achitarea de bună-voie
a creanței.
Că această
comunicare este un act procedural ce are valoare de somație rezultă din faptul că
debitorul este invitat să-și achite datoria, într-un anumit termen,
făcându-i-se cunoscut că în caz contrar se va proceda la executarea silită,
rolul ei fiind întărit de sintagma din partea de final a textului din care
rezultă că, după expirarea termenului de grație, nu mai este necesară emiterea unei
noi somații.
De altfel,
reține curtea, chiar în comunicarea făcută de intimată de
folosește termenul de „somație”, comunicarea
specificând că executarea
silită va începe dacă nu se achită creanța în
termen de 5 zile lucrătoare de la primirea comunicării. În plus, aceste
comunicări cuprind toate elementele prevăzute la art. 387 C. proc. civ., în
cazul somației.
Comunicarea
titlului executoriu are natura unei somații de plată a datoriei, iar
neconformarea de bunăvoie a debitorului atrage începerea procedurii executării
silite împotriva sa.
O.U.G. nr.
51/1998 conține prevederi derogatorii de la dreptul comun, reglementat de Codul
de procedură civilă, privind executarea silită (a se vedea Capitolul X al
ordonanței intitulat „Reguli speciale în materia executării silite”). Or,
conținând doar anumite norme derogatorii,
în
materiile nereglementate de ordonanță, devine aplicabil dreptul comun
și,
deci, sunt aplicabile și prevederile Codului de procedură civilă în ce privește
perimarea executării silite.
Fiind vorba de
o executare silită ce se pornește prin somație, s-a apreciat că, în cauză, își
găsesc aplicabilitatea prevederile art. 339 C. proc. civ., privind perimarea
acesteia, în situația în care au trecut mai mult de 6 luni de Ia îndeplinirea
oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire.
S-a arătat că
nici prevederile O.G. nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală), art. 142 alin.
(4), care exceptează executarea silită a creanțelor fiscale de la instituția
perimării, nu sunt aplicabile în cauză.
Aceasta
întrucât, O.G. nr. 92/2003 se aplică numai în cazul raporturilor juridice
fiscale, iar nu și al raporturilor juridice contractuale.
În speță,
reține curtea, intimata nu are calitatea de organ fiscal în sensul art. 17
alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, iar raporturile juridice născute
din contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001
sunt de natură comercială,
față de apartenența terenului concesionat la
domeniul privat al statului,
aspect reținut
și prin încheierea interfocutorie de Ia 10 august 2011.
S-a apreciat că
ultimele acte de executare efectuate de intimată sunt procesele-verbale nr. 14din
10 februarie 2009 și 15 din 10 februarie 2009, de înființare a sechestrului
asupra bunurilor imobile și mobile ale debitoarei și notificarea de plată conținută
în adresa nr. 113590 din 18 martie 2009.
Astfel, după
aceste acte de executare, intimata a lăsat să treacă mai mult de 8 luni,
termenul de perimare a executării silite fiind împlinit la data formulării
prezentei contestații Ia executare.
S-a constatat
că prin Sentința arbitrară nr. 206 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Curtea
de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a
României, în dosarul nr. 89/2009, s-a constatat nulitatea absolută parțială a
contractului de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001 pentru netransmiterea
dreptului de proprietate concesionarului asupra suprafeței de 1111,42 ha din
totalul de 1938 ha și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară
încheierii contractului privind drepturile și obligațiile executate în baza
contractului, în legătură cu suprafața nepredată de 1111,42 ha.
Acțiunea în
anulare formulată de A.D.S. împotriva acestei sentințe arbitrate a fost
respinsă prin Sentința comercială nr. 61 din 13 mai) pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a V-a comerciala, dosarul nr. 1240/2/2010, rămasă irevocabilă
prin respingerea recursului
la 18 noiembrie 2010.
În consecință,
prin sentința arbitrală menționată, s-a desființat parțial titlul executoriu,
respectiv în ceea ce privește redevența și accesoriile datorate pentru
suprafața nepredată de 1111,42 ha, pentru restul suprafeței de teren arabil
concesionate, titlu! executoriu fiind menținut.
Astfel, în
temeiul art. 379
1
C. proc. civ., instanța a reținut că actele de
executare efectuate sunt desființate de drept, însă numai parțial, în limita
desființării titlului executoriu.
S-a reținut că
toate actele de executare efectuate de intimată sunt anterioare desființării
parțiale a titlului executoriu și cuprind sume determinate prin raportare Ia
contractul de concesiune, fără a se lua în
calcul
diminuarea suprafeței concesionate și, implicit, a redevenitelor și
accesoriilor
datorate.
S-a menționat
că în raport de prevederile art. 40 din O.U.G. nr. 51/1998, se impunea ca
intimata să comunice debitoarei, conform art. 41 alin. (1), sumele rămase de
plată, determinate în concret, ca urmare a desființării parțiale a titlului
executoriu.
Abia în cursul procesului, Ia termenul din 17
octombrie 2011, Ia solicitarea
instanței, intimata A.D.S. a prezentat
calculul sumelor datorate, conform sentinței arbitrate nr. 208 din 21
septembrie 2009. A fost depus Ia dosar tabelul de
calcul, din care rezultă că debitoarea SC A. SA
mai datorează,
pentru suprafața rămasă de 828,52 ha teren arabil în perioada 01 octombrie
2001-30 septembrie 2003, redevențe în cuantum de 297 310 82 lei și penalități
aferente, calculate până Ia 18 august 2011, în cuantum de 1,366.588,07 Iei.
Curtea a
apreciat că actele de executare efectuate nu mai pot fi menținute, iar
executarea silită începută nu mai poate continua în condițiile în care intimata
nu a comunicat, ulterior desființării parțiale a titlului executoriu, sumele
datorate de debitoare, printr-o comunicare
conform
art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998. Aceasta era necesară pentru
înlăturarea
oricărui dubiu cu privire la caracterul cert și lichid al creanței și pentru a
da posibilitatea debitoarei să verifice legalitatea executării silite pornite
împotriva sa.
În privința
penalităților de întârziere, s-a constatat că, în speță contestatoarea a
susținut doar prin concluziile scrise depuse la 06 februarie 2012, după
închiderea dezbaterilor, că potrivit art. 3 din Legea nr. 190/2004, contractele
de concesiune a terenurilor cu destinație agncoia încheiate cu A.D.S. nu
constituie titlu executoriu și pentru penalitățile aferente redevenței,
invocând în acest sens jurisprudența Înaltei Curți (Decizia nr. 2302 din 14
iunie 2011).
Or, aceste
susțineri nu au fost avute în vedere, întrucât, s-a apreciat că reprezintă un
motiv nou al contestației la executare, cu analiza căruia instanța nu a fost
legal învestită și care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a ambelor
părți, cu respectarea dreptului la apărare al intimatei.
În termen
legal, împotriva sentinței civile nr. 20/2012 din 13 februarie 2012 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, contestatoarea A.D.S.
București a declarat recurs, invocând în drept
dispozițiile art. 304 pct.
c și art. 304
1
C. proc. civ.
Recurenta
critică sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicia, susținând că
aceasta a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor
legale aplicabile în prezenta cauză dedusă judecății, precum și cu
interpretarea eronată a probatoriului administrat.
Un prim motiv
de recurs îl reprezintă faptul că, instanța de fond, în
mod greșit a constatat perimarea executării silite pornită de A.D.S. în
baza
titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 1
din 22 mai 2001.
În opinia recurentei, instanța de fond a apreciat
în mod greșit faptul că, în cauza de față au aplicabilitate prevederile art.
389 C. proc. civ.
, întrucât In cauză nu intervine perimarea.
În acest
context, recurenta arată că executarea silită a fost începută de A.D.S. în baza
unor legi speciale, Legea nr. 190/2004, O.U.G. nr. 64/2005 modificată prin
Legea nr. 94/2010 raportate la OUG nr. 51/1998, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, care
prevăd că
executarea silită se încuviințează fără somație, și care impune
doar
comunicarea titlului executoriu.
Mai mult, art.
58 precizează că în adresa de comunicare a titlului executoriu să fie menționat
că reachitarea de bunăvoie a creanței în termen de 5 zile lucrătoare de la
primire dă dreptul creditorului să
procedeze
la executarea silită fără nici o altă somație, iar în baza acestui temei legal
A.D.S. a procedat ia comunicarea titlului executoriu, aspect ce
rezultă
din adresa nr. 77088 din 20 august 2008 și 83564 din 28 octombrie 2006.
Astfel, susține
recurenta, A.D.S. a procedat la emiterea unei
Comunicări
de titlu executoriu și a unei notificări conform art. 42 și art. 58
din
O.U.G. nr. 51/1998, iar nu la emiterea unei somații.
Art. 42 din O.U.G.
nr. 51/1998 este similar cu art. 454 C. proc. civ., conform căruia executarea
se face fără somație, astfel cum se prevede la art. 390 C. proc. civ., în baza
căruia nu curge perimarea, iar în cauză, consideră recurenta, ne aflăm în
situația prevăzută de art. 390 C. proc. civ., în care legea încuviințează
executarea fără somație.
Totodată,
recurenta critică sentința atacată și pe considerentul că, în mod greșit
aceasta a reținut că în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr.
92/2003, art. 142 alin. (4), care exceptează executarea silită a creanțelor
fiscale de la instituția perimării.
Susține că
instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile O.G. nr. 92/2003 și a
concluzionat că nu se aplică și recurentei, în situația în care din
respectivele prevederi legale rezultă foarte clar faptul că nu este necesar ca
aceasta să fie organ fiscal pentru a-i fi aplicabile prevederile O.G. nr.
92/2003 cu privire Ia perimare, respectiv Ia prescripție.
O altă critică
vizează faptul că instanța de fond a anulat actele de executare, considerând că
acestea nu mai pot fi menținute, iar executarea silită nu mai poate continua.
În acest
context, recurenta apreciază că actele de executare întreprinse nu pot fi
anulate în totalitatea lor, respectiv cu privire la întregul debit aflat în
sarcina contestatoarei din prezenta cauză, în condițiile în care tribunalul arbitrai
a constatat doar nulitatea parțială a titlului executoriu.
Pentru ca
instanța să fi pronunțat o sentință temeinică și legală, în baza rolului activ,
în opinia recurentei, aceasta avea posibilitatea să dispună administrarea unor
probe cu privire Ia întinderea titlului executoriu, dat fiind faptul că debitul
pentru care s-a început executarea silită a contestatoarei din prezenta cauză,
cuprinde și redevența și penalitățile aferente exploatării terenului pe care
contestatoarea îl exploatează efectiv.
Consideră că
instanța de fond nu a arătat care sunt motivele în baza cărora actele de
executare întreprinse de A.D.S. sunt ilegale în totalitatea lor, contestația ia
executare fiind o procedură prin care se poate obține anularea sau îndepărtarea
actelor de executare săvârșite fără respectarea legii.
Or, în cazul de
față, nu ne aflăm în situația în care actele de executare efectuate să fie
ilegale, dat fiind faptul că ele se întemeiază legal pe prevederile O.U.G. nr.
84/2005, Legea nr. 94/2010 și O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările și
completările ulterioare.
Astfel, în mod
greși instanța de fond a dispus anularea actelor de executare, cu atât mai mult
cu cât actele de executare emise de recurentă au făcut obiectul unei judecăți
în Dosarul nr. 2051/178/2006 ai
Judecătoriei
Alba și care au fost menținute, iar actele anulate în prezenta
cauză
reprezintă o continuare a executării silite începute în anul 2008.
Un alt motiv de
recurs, arată recurenta, este reprezentat de faptul că instanța de fond, în mod
greșit, nu a constatat tardivitatea formulării contestației la titlu raportată
Ia contractul de concesiune ca fiind titlu executoriu.
Reiterează faptul că, raportată la contractul de
concesiune ca fiind
titlu executoriu, contestația la titlu este tardiv
formulată, întrucât trebuia formulată în termen de 15 zile de la comunicarea
titlului executoriu, respectiv de la data adreselor nr. 77088 din 20 august 2006
și nr. 85384 din 26 octombrie 2006, nefiind posibilă după 4 ani.
O ultimă
critică este reprezentată de faptul că instanța de fond, în mod greșit, nu a
constatat prescripția dreptului de a formula contestație
la executare, având în vedere că, raportat la
prevederile art. 49 din O.U.G.
nr. 51/1998, între data ultimului act de
executare 10 februarie 2009 și data formulării acțiunii, respectiv 28 ianuarie 2010,
au precum mai mult de 6 luni.
Intimata SC A. SA
ALBA IULIA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență,
respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de
judecată.
Analizând decizia
atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate
și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat
pentru considerentele care succed:
Critica
recurentei conform căreia instanța de fond a soluționat excepția perimării
executării silite cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 389 C. proc. civ.,
este fondată.
Astfel, se
apreciază că instanța de fond în mod greșit a constatat perimată executarea
silită pornită de intimata A.D.S. în baza titlului
executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai
2001.
În speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 41
alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1938
conform cărora titlul executoriu se
comunică debitorului și se pune în executare fără nici o formalitate.
Executarea creanțelor A.D.S. este încuviințată fără somație, nefiind incidente
dispozițiile art. 389 C. proc. civ., ci dispozițiile art. 390 alin. (1) C.
proc. civ., potrivit cărora dispozițiile articolele 387 și 389 nu se aplică
când legea încuviințează executarea fără somație.
Este de
necontestat că dispozițiile art. 390 C. proc. civ., instituie o excepție de la
regula generală în materia executării silite.
Totodată,
potrivit art.1 alin. (2) din O.U.G. nr. 84/2005 pentru accelerarea procedurilor
de recuperare a sumelor de bani datorate A.D.S. de către partenerii
contractuali, dispozițiile Cap VIII. IX, și X din O.U.G. nr. 51/1998 privind
valorificarea unor active bancare, republicată, se aplică și A.D.S. în calitate
de instituție implicată în procesul de Privatizare.
Fată de cele
arătate coroborate cu dispozițiile art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998, A.D.S. a
început executarea după comunicarea titlului executoriu prin adresa 83584 din
26 octombrie 2006 prin poprirea conturilor bancare ale contestatoarei și prin
încheierea proceselor-verbale nr. 14 și 15 din 10 februarie 2009 privind
instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile ale debitoarei.
Având în vedere
dispozițiile legale menționate, precum și faptul că A.D.S. începe executarea
silită în urma comunicării titlului executoriu, fără obligația de a emite
somație, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.
389 C. proc. civ.
Este adevărat
că prin comunicarea făcută de contestatoarei SC A. SA i s-a solicitat să-și achite
datoria miruri anumit termen, însă acest fapt nu poate fi folosit în
detrimentul intimatei A.D.S. prin invocarea dispozițiilor art. 389 C. proc.
civ., atât timp cât aceasta poate să înceapă executarea fără obligația de a
emite somație.
Pentru aceste rațiuni,
având în vedere că, în speță, nu a operat perimarea executării silite, Înalta
Curte, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., să admită recursul, să caseze hotărârea atacată, cu trimiterea
cauzei spre rejudecarea contestației la executare, iar cu ocazia rejudecării
instanța de fond va avea în vedere dispozițiile speciale incidente în speță și
administrarea întregului materialul probator pertinent cauzei.
Distinct de
cele reținute, este de menționat că lipsa de diligentă a creditorului pe
parcursul executării silite nu poate afecta validitatea titlului însuși, iar
consecința perimării nu poate fi anularea actelor de executare,
ci cel mult desființarea executării, conform art.
383 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, chiar
și în ipoteza constatării perimării, aceasta nu poate afecta validitatea
actelor de executare, nefiind permisă confuzia dintre: titlul executoriu, pe de
o parte, și anularea actelor de executare și
desființarea
executării ca urmare a constatării perimării, pe de altă parte.
Totodată, se
constată că restul capetelor de cerere formulate pot
avea o existență de sine stătătoare, nefiind în raport de subordonare
față
de capătul unu vizând perimarea actelor de executare efectuate în
temeiul contractului de concesiune nr. 1 încheiat
la data de 22 mai 2001
motiv pentru care, apreciindu-se că nu a
intervenit perimarea, conform considerentelor anterior reținute, instanța va
avea în vedere, în rejudecare, și analizarea celorlalte capete de cerere.
Distincția
dintre contestația la executare propriu-zisă și contestația ia titlu (pct. 2
pag. 5 din sentința recurată) este artificial reținută în motivarea hotărârii
atacate, întrucât, deși perfect valabilă în teorie, în speța de față, ținând
cont de petitele cu care instanța a fost învestită, avem ambele ipoteze din
teorie.
Se constată că
petitele 1 și 4 vizează contestația la executare propriu-zisă, iar petitele 2
și 3 se referă Ia o veritabilă contestație la titlu, motiv pentru care,
eventualele distincții trebuie formulate pe capetele de cerere, iar nu pe
ansamblul acțiunii.
Astfel, deși
corectă din punct de vedere teoretic, distincția menționată este inaplicabilă
pentru petitele 2 și 3 care nu vizează executarea propriu-zisă, ci însuși titlu
executoriu.
În consecință, tot
ceea ce a fost reținut cu privire la excepțiile tardivității (pct. 4.1 pag. 6
din hotărârea recurată) se impune reanalizat după prezenta casare cu trimitere,
întrucât fundamentul
raționamentului logico-juridic
este greșit, astfel cum s-a arătat anterior.
În raport de
soluția pronunțată, nu se mai impune examinarea celorlalte criticile invocate
de către recurentă, acestea urmând a fi analizate, ca apărări de fond, în
rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de recurenta A.D.S. București împotriva sentinței civile nr.
20/2012 din 13 februarie 2012 pronunțată de
Curtea de Apel București,
secția a Vl-a civilă, casează hotărârea
atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013.