ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 317/2013

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin contestația la executare înregistrată, Ia data de 26 ianuarie 2010, pe rolul Judecătoriei Alba lulia, contestatoarea SC A. SA a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata A.D.S.; - să constate că a intervenit perimarea pentru toate actele de executare silită efectuate în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 1 încheiat la data de 22 mai 2001 și să desființeze executarea silită începută în temeiul acestui titlu executoriu, inclusiv popririle asupra tuturor conturilor bancare și sechestrele instituite asupra bunurilor imobile și mobile; - să constate că, în urma constatării nulității absolute parțiale de către Curtea de Arbitraj Internațional București a contractului de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001, titlul executoriu reprezentat de acest contract este lovit de nulitate absolută parțială; - să dispună desființarea parțială a titlului executoriu menționat; - să desființeze acele acte de executare silită efectuate în temeiul titlului executoriu nul parțial.

În motivarea contestației, s-a arătat că între SC A. SA, în calitate de concesionar și A.D.S., în calitate de concedent, a fost încheiat contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001, având ca obiect transmiterea dreptului și obligației de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață totală de 1938 ha aflat în perimetrul localității Rast, județul Dolj, precum și transmiterea dreptului de exploatare și a obligației de întreținere a suprafeței de 327,08 ha teren neagricol în cadrul aceleiași localități. Concesiunea s-a făcut pentru o perioadă de 49 de ani cu plata unei redevenite reprezentând echivalentul în lei a 528 kg grâu STAS 813/68/ha pentru întreaga suprafață de 1338 ha teren agricol.

Prin Sentința arbitrală nr. 208/21 septembrie 2009 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional în dosarul nr. 89/2003, Tribunalul arbitrai a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001 pentru retransmiterea dreptului de proprietate concesionarului asupra suprafeței de 1111,42 ha din totalul de 1938 ha și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului privind drepturile și obligațiile executate în baza contractului, în legătură cu suprafața nepredată de 1111,42 ha. A.D.S. a pornit executarea silită prin transmiterea somației-adresă nr. 83564 din 28 octombrie 2008 de comunicare a titlului executoriu, prin poprirea conturilor bancare ale contestatoarei și prin încheierea proceselor verbale nr. 14 și 15 din 10 februarie 2009 privind instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile ale debitoarei.

Ultimul act de executare silită realizat de creditoarea A.D.S. l-a constituit încheierea proceselor verbale nr. 14 și 15 din 10 februarie 2009 privind instituirea sechestrului, iar de la 10 februarie 2009 și până la data introducerii contestației nu au mai fost efectuate alte acte de executare silită. Ca urmare, contestatoarea consideră aplicabile dispozițiile art. 389 C. proc. civ., privind perimarea executării silite. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 389, 399, 400, 401, 404 C. proc. civ. și ale O.U.G. nr. 51/1998. La data de 02 martie 2010, intimata A.D.S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Alba lulia, în raport de prevederile art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1398 și art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 84/2005. În ceea ce privește perimarea invocată de contestatoare, s-a arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 390 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora art. 389 C. proc. civ., nu se aplică în cazurile în care legea încuviințează executarea fără somație, precum art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998. În ceea ce privește restul petițelor din contestație, intimata a solicitat respingerea lor, ca inadmisibile, reluând apărările formulate pe calea întâmpinării în procesul arbitrai finalizat prin Sentința arbitrală nr. 208 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial internațional.

Prin Sentința civilă nr. 8185 din 20 decembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 941/176/2010, Judecătoria Alba lulia a respins excepția necompetenței materiale, a admis excepția lipsei de interes pentru capetele 2 și 3 ale cererii, a admis excepția tardivității formulării contestației la executare pentru capetele de cerere 1, 4, 5 și a respins contestația la executare. împotriva acestei sentințe, a formulat recurs contestatoarea S C A. SA, cale de atac ce a fost admisă prin Decizia nr. 385/ R din 07 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Alba, secția comerciala și contencios administrativ, în sensul că a fost casată sentința judecătoriei și s-a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Curții de Apel București.

S-a reținut, sub aspectul motivului de recurs de ordine publică invocat din oficiu, că în raport de dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 84/2005, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revenea Curții de Apel București. Dosarul a fost înregistrat pe roiul Curții de Apei București, secția a Vl-a comercială, la data de 23 august 2011, sub nr. 5835/2/2011. Prin încheierea pronunțată la data de 10 august 2011, curtea a respins excepțiile de necompetență materială și funcțională. La data de 24 august 2011, contestatoarea a formulat precizări și completări la cererea introductivă, arătând că solicită anularea actelor de executare silită și a executării silite înseși ce a fost pornită în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001. Intimata A.D.S.

a formulat Ia data de 07 noiembrie 2011, note scrise cu privire la precizările și completările la contestație. Prin încheierea de Ia 28 noiembrie 2011, curtea a încuviințat probele cu înscrisuri pentru ambele părți și proba cu expertiză contabilă, la solicitarea contestatoarei. La termenul din 30 ianuarie 2012, curtea a dispus decăderea contestatoarei din proba cu expertiză contabilă încuviințată la termenul din 28 noiembrie 2011, în baza art. 170 alin. (1) și (3) C. proc. civ., constatând că aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a depune dovada plății onorariului pentru expert. Prin sentința civilă nr. 20/2012 din 13 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost admisă contestația la executare formulată de contestatoarea SC A. SA în contradictoriu cu intimata A.D.S.

S-a constatat perimată executarea silită pornită de intimata A.D.S. în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001 A fost anulată executarea silită și actele de executare întocmite de intimata A.D.S. privind înființarea popririi (Ordinul Președintelui A.D.S. nr. 4762/15 08 2006) și privind înființarea sechestrului asupra bunurilor intimatei (Proces-verbal nr. 14 din 10 februarie 2009) și a sechestrului asupra bunurilor mobile (Proces-verbal nr. 15 din 10 februarie 2009). Pentru a hotărî astfel, instanța a înlăturat apărarea intimatei vizând nelegalitatea modificării contestației în rejudecare, motivat de faptul că sentința pronunțată de Judecătoria Alba lulia a fost casată pentru necompetenta de ordine publică a primei instanțe, cererea fiind completată în fața instanței competente material.

S-a reținut că prezenta contestația nu a fost modificată sub aspectului obiectului, acesta fiind precizat, ci doar a fost adăugat un motiv nou de nelegalitate a executării silite, constând în lipsa caracterului cert și lichid al creanței, Normele înscrise în art. 132 C. proc. civ., aplicabile prin prisma prevederilor art. 402 alin. (1) teza ultimă C. proc. civ., au caracter dispozitiv, contestatorul putând să-și modifice cererea și după prima zi de înfățișare, dacă intimatul consimte în mod expres sau tacit, Opunerea intimatului la modificarea contestației trebuie să fie formulată, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare ce a urmat după depunerea cererii modificatoare.

Or, intimata nu a invocat „in limîne litis” tardivitatea completării motivelor contestației, înțelegând să invoce neregularitatea actului de procedură abia după trei termene de judecată, S-a reținut că în urma precizărilor și completărilor succesive, contestația la executare se prezintă, în funcție de motivele acesteia, sub două formei: - de contestație Ia executare propriu-zisă, în raport de motivul privind perimarea executării silite și de apărările de fond privind lipsa caracterului cert și lichid al creanței; - de contestație Ia titlu, urmărind lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu în raport de desființarea parțială a contractului de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001 și de diminuarea sumelor datorate prin Sentința arbitrală nr. 208 din 21 septembrie 2009. În raport de aceste distincții instanța a analizat apărările intimatei privind prematuritatea ori tardivitatea contestației.

Au fost înlăturate apărările intimatei privind aplicarea art. 82 din O.U.G. nr. 51/1998 și prematuritatea contestației Ia titlu, din perspectiva rămânerii irevocabile a Sentinței arbitrate nr. 208 din 21 septembrie 2003 după introducerea prezentei contestații. În ceea ce privește perimarea executării silite, s-a reținut că aceasta intervine de drept, conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ., orice parte interesată putând cere desființarea executării. Acest motiv nu privește nelegalitatea unui act de executare pentru a atrage aplicarea art. 401 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. S-a apreciat ca fiind inaplicabil termenul de 15 zile de la primirea somației, prevăzut de art. 401 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., întrucât perimarea este un incident ce a survenit ulterior, în cursul executării și după trecerea unui termen de la ultimul act de executare, fără a privi respectarea nomelor legale la efectuarea actelor de executare anterioare. S-a reținut că termenul de 8 luni prevăzut de art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, invocat de intimată în susținerea tardivității contestației Ia citare, nu este aplicabil în cauză. S-a apreciat că intimata face confuzie între un termen procedural, cum este cel prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., care atrage sancțiunea decăderii, și un termen special de prescripție extinctivă a dreptului la acțiune în sens material, care atrage sancțiunea prescripției. Dispozițiile art. 49 din O.U.G.

nr. 51/1998 se aplică acțiunilor în justiție, în prima fază a procesului civil, a judecății, iar nu în faza de executare silită. În raport de aceste considerente, curtea a respins, ca neîntemeiate, susținerile intimatei privind tardivitatea contestației, sub aspectul motivului privind perimarea executării silite.

Totodată au fost apreciate ca fiind tardive susținerile contestatoarei referitoare la prescripția extinctivă asupra sumelor cu scadența cuprinsă în perioada 21 iunie 2001-21 iunie 2003; Ia compensarea garanției de participare la licitație în cuantum de 25.775,4 iei cu primele rate de redevență, precum și la executarea sumei de 3595,24 lei din conturile bancare ale societății debitoare în august 2006, susțineri subsumate apărărilor de fond privind lipsa caracterului cert și lichid al creanței, aspecte ce erau cunoscute debitoarei și puteau fi invocate încă de la debutul executării silite, în urma somațiilor nr. 77088 din 20 august 2006 și 85364 din 28 octombrie 2006. Astfel, în raport de prevederile art. 401 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., constatând că motivele de contestație menționate anterior au fost formulate tardiv, după aproximativ 3 ani și 6 luni de Ia primirea somației, reținând și incidența sancțiunii decăderii prevăzute de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. , curtea nu Ie-a mai analizat pe fond. S-a reținut că raportat la prevederile art. 401 alin. (1) C. proc. civ. , contestația la titlu prin care se urmărește lămurirea întinderii și aplicării titlului executoriu în raport de desființarea parțială a contractului de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001 și de diminuarea sumelor datorate prin Sentința arbitrară nr. 206 din 21 septembrie 2009 nu este tardivă.

Astfel, chiar dacă s-ar considera că desființarea parțială a titlului executoriu este un motiv de contestație Ia executare propriu-zisă, s-a reținut că aceasta nu ar putea fi considerată tardivă, întrucât ultimul act de executare efectuat de intimată este notificarea de plată conținută în adresa nr. 113590 din 18 martie 2003, anterior pronunțării sentinței arbitrate la 21 martie 2009. Cum după desființarea parțială a titlului executoriu nu s-au mai emis alte somații sau acte de executare, nu avea cum să curgă termenul de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care au fost înlăturate ca neîntemeiate și susținerile intimatei privind tardivitatea contestației, sub aspectul motivului privind desființarea parțială a titlului executoriu.

În ceea ce privește perimarea executării silite, instanța a reținut că în cauza au aplicabilitate prevederile art. 389 C. proc. civ., conform cărora executarea silită se perima de drept dacă creditorul a lăsat sa treacă 8 luni de la îndeplinirea oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, neavând incidență dispozițiile art. 390 alin. (1) C. proc. civ. Curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, care prevăd că titlu! executoriu se comunică debitorului, se pune în executare fără nicio formalitate, trebuie interpretate în corelație cu celelalte norme relevante în cauză, respectiv cu prevederile art. 58 din O.U.G.

nr. 51/1998, Sintagma „fără nicio formalitate” nu se referă ia posibilitatea creditorului de a proceda Ia executarea silită fără somație, Art. 41 reglementează situația prealabilă măsurilor de executare silită și anume comunicarea titlului executoriu către debitor, fără nicio formalitate, adică fără să fie necesare îndeplinirea unor alte formalități procedurale cum ar fi învestirea titlului cu formulă executorie ori formularea unei cereri din partea creditorului pentru a se încuviința executarea silită. S-a reținut că dispozițiile art. 58 din ordonanță privesc momentul ulterior, respectiv începerea executării care poate avea loc numai după comunicarea titlului executoriu și numai după expirarea termenului acordat pentru achitarea de bună-voie a creanței.

Că această comunicare este un act procedural ce are valoare de somație rezultă din faptul că debitorul este invitat să-și achite datoria, într-un anumit termen, făcându-i-se cunoscut că în caz contrar se va proceda la executarea silită, rolul ei fiind întărit de sintagma din partea de final a textului din care rezultă că, după expirarea termenului de grație, nu mai este necesară emiterea unei noi somații. De altfel, reține curtea, chiar în comunicarea făcută de intimată de folosește termenul de „somație”, comunicarea specificând că executarea silită va începe dacă nu se achită creanța în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea comunicării. În plus, aceste comunicări cuprind toate elementele prevăzute la art. 387 C. proc.

civ., în cazul somației. Comunicarea titlului executoriu are natura unei somații de plată a datoriei, iar neconformarea de bunăvoie a debitorului atrage începerea procedurii executării silite împotriva sa. O.U.G. nr. 51/1998 conține prevederi derogatorii de la dreptul comun, reglementat de Codul de procedură civilă, privind executarea silită (a se vedea Capitolul X al ordonanței intitulat „Reguli speciale în materia executării silite”). Or, conținând doar anumite norme derogatorii, în materiile nereglementate de ordonanță, devine aplicabil dreptul comun și, deci, sunt aplicabile și prevederile Codului de procedură civilă în ce privește perimarea executării silite. Fiind vorba de o executare silită ce se pornește prin somație, s-a apreciat că, în cauză, își găsesc aplicabilitatea prevederile art. 339 C. proc.

civ., privind perimarea acesteia, în situația în care au trecut mai mult de 6 luni de Ia îndeplinirea oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire. S-a arătat că nici prevederile O.G. nr. 92/2003 (Codul de procedură fiscală), art. 142 alin. (4), care exceptează executarea silită a creanțelor fiscale de la instituția perimării, nu sunt aplicabile în cauză. Aceasta întrucât, O.G. nr. 92/2003 se aplică numai în cazul raporturilor juridice fiscale, iar nu și al raporturilor juridice contractuale. În speță, reține curtea, intimata nu are calitatea de organ fiscal în sensul art. 17 alin. (5) din O.G.

nr. 92/2003, iar raporturile juridice născute din contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001 sunt de natură comercială, față de apartenența terenului concesionat la domeniul privat al statului, aspect reținut și prin încheierea interfocutorie de Ia 10 august 2011. S-a apreciat că ultimele acte de executare efectuate de intimată sunt procesele-verbale nr. 14din 10 februarie 2009 și 15 din 10 februarie 2009, de înființare a sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile ale debitoarei și notificarea de plată conținută în adresa nr. 113590 din 18 martie 2009. Astfel, după aceste acte de executare, intimata a lăsat să treacă mai mult de 8 luni, termenul de perimare a executării silite fiind împlinit la data formulării prezentei contestații Ia executare.

S-a constatat că prin Sentința arbitrară nr. 206 din 21 septembrie 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 89/2009, s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001 pentru netransmiterea dreptului de proprietate concesionarului asupra suprafeței de 1111,42 ha din totalul de 1938 ha și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului privind drepturile și obligațiile executate în baza contractului, în legătură cu suprafața nepredată de 1111,42 ha. Acțiunea în anulare formulată de A.D.S.

împotriva acestei sentințe arbitrate a fost respinsă prin Sentința comercială nr. 61 din 13 mai) pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comerciala, dosarul nr. 1240/2/2010, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului la 18 noiembrie 2010. În consecință, prin sentința arbitrală menționată, s-a desființat parțial titlul executoriu, respectiv în ceea ce privește redevența și accesoriile datorate pentru suprafața nepredată de 1111,42 ha, pentru restul suprafeței de teren arabil concesionate, titlu! executoriu fiind menținut. Astfel, în temeiul art. 379 1 C. proc. civ., instanța a reținut că actele de executare efectuate sunt desființate de drept, însă numai parțial, în limita desființării titlului executoriu.

S-a reținut că toate actele de executare efectuate de intimată sunt anterioare desființării parțiale a titlului executoriu și cuprind sume determinate prin raportare Ia contractul de concesiune, fără a se lua în calcul diminuarea suprafeței concesionate și, implicit, a redevenitelor și accesoriilor datorate. S-a menționat că în raport de prevederile art. 40 din O.U.G. nr. 51/1998, se impunea ca intimata să comunice debitoarei, conform art. 41 alin. (1), sumele rămase de plată, determinate în concret, ca urmare a desființării parțiale a titlului executoriu. Abia în cursul procesului, Ia termenul din 17 octombrie 2011, Ia solicitarea instanței, intimata A.D.S.

a prezentat calculul sumelor datorate, conform sentinței arbitrate nr. 208 din 21 septembrie 2009. A fost depus Ia dosar tabelul de calcul, din care rezultă că debitoarea SC A. SA mai datorează, pentru suprafața rămasă de 828,52 ha teren arabil în perioada 01 octombrie 2001-30 septembrie 2003, redevențe în cuantum de 297 310 82 lei și penalități aferente, calculate până Ia 18 august 2011, în cuantum de 1,366.588,07 Iei. Curtea a apreciat că actele de executare efectuate nu mai pot fi menținute, iar executarea silită începută nu mai poate continua în condițiile în care intimata nu a comunicat, ulterior desființării parțiale a titlului executoriu, sumele datorate de debitoare, printr-o comunicare conform art. 41 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/1998. Aceasta era necesară pentru înlăturarea oricărui dubiu cu privire la caracterul cert și lichid al creanței și pentru a da posibilitatea debitoarei să verifice legalitatea executării silite pornite împotriva sa. În privința penalităților de întârziere, s-a constatat că, în speță contestatoarea a susținut doar prin concluziile scrise depuse la 06 februarie 2012, după închiderea dezbaterilor, că potrivit art. 3 din Legea nr. 190/2004, contractele de concesiune a terenurilor cu destinație agncoia încheiate cu A.D.S.

nu constituie titlu executoriu și pentru penalitățile aferente redevenței, invocând în acest sens jurisprudența Înaltei Curți (Decizia nr. 2302 din 14 iunie 2011). Or, aceste susțineri nu au fost avute în vedere, întrucât, s-a apreciat că reprezintă un motiv nou al contestației la executare, cu analiza căruia instanța nu a fost legal învestită și care nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a ambelor părți, cu respectarea dreptului la apărare al intimatei. În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 20/2012 din 13 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, contestatoarea A.D.S. București a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. c și art. 304 1 C. proc.

civ. Recurenta critică sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicia, susținând că aceasta a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în prezenta cauză dedusă judecății, precum și cu interpretarea eronată a probatoriului administrat. Un prim motiv de recurs îl reprezintă faptul că, instanța de fond, în mod greșit a constatat perimarea executării silite pornită de A.D.S. în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001. În opinia recurentei, instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că, în cauza de față au aplicabilitate prevederile art. 389 C. proc. civ. , întrucât In cauză nu intervine perimarea.

În acest context, recurenta arată că executarea silită a fost începută de A.D.S. în baza unor legi speciale, Legea nr. 190/2004, O.U.G. nr. 64/2005 modificată prin Legea nr. 94/2010 raportate la OUG nr. 51/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd că executarea silită se încuviințează fără somație, și care impune doar comunicarea titlului executoriu. Mai mult, art. 58 precizează că în adresa de comunicare a titlului executoriu să fie menționat că reachitarea de bunăvoie a creanței în termen de 5 zile lucrătoare de la primire dă dreptul creditorului să procedeze la executarea silită fără nici o altă somație, iar în baza acestui temei legal A.D.S. a procedat ia comunicarea titlului executoriu, aspect ce rezultă din adresa nr. 77088 din 20 august 2008 și 83564 din 28 octombrie 2006. Astfel, susține recurenta, A.D.S.

a procedat la emiterea unei Comunicări de titlu executoriu și a unei notificări conform art. 42 și art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998, iar nu la emiterea unei somații. Art. 42 din O.U.G. nr. 51/1998 este similar cu art. 454 C. proc. civ., conform căruia executarea se face fără somație, astfel cum se prevede la art. 390 C. proc. civ., în baza căruia nu curge perimarea, iar în cauză, consideră recurenta, ne aflăm în situația prevăzută de art. 390 C. proc. civ., în care legea încuviințează executarea fără somație. Totodată, recurenta critică sentința atacată și pe considerentul că, în mod greșit aceasta a reținut că în cauza de față nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 92/2003, art. 142 alin. (4), care exceptează executarea silită a creanțelor fiscale de la instituția perimării.

Susține că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile O.G. nr. 92/2003 și a concluzionat că nu se aplică și recurentei, în situația în care din respectivele prevederi legale rezultă foarte clar faptul că nu este necesar ca aceasta să fie organ fiscal pentru a-i fi aplicabile prevederile O.G. nr. 92/2003 cu privire Ia perimare, respectiv Ia prescripție. O altă critică vizează faptul că instanța de fond a anulat actele de executare, considerând că acestea nu mai pot fi menținute, iar executarea silită nu mai poate continua. În acest context, recurenta apreciază că actele de executare întreprinse nu pot fi anulate în totalitatea lor, respectiv cu privire la întregul debit aflat în sarcina contestatoarei din prezenta cauză, în condițiile în care tribunalul arbitrai a constatat doar nulitatea parțială a titlului executoriu.

Pentru ca instanța să fi pronunțat o sentință temeinică și legală, în baza rolului activ, în opinia recurentei, aceasta avea posibilitatea să dispună administrarea unor probe cu privire Ia întinderea titlului executoriu, dat fiind faptul că debitul pentru care s-a început executarea silită a contestatoarei din prezenta cauză, cuprinde și redevența și penalitățile aferente exploatării terenului pe care contestatoarea îl exploatează efectiv. Consideră că instanța de fond nu a arătat care sunt motivele în baza cărora actele de executare întreprinse de A.D.S. sunt ilegale în totalitatea lor, contestația ia executare fiind o procedură prin care se poate obține anularea sau îndepărtarea actelor de executare săvârșite fără respectarea legii.

Or, în cazul de față, nu ne aflăm în situația în care actele de executare efectuate să fie ilegale, dat fiind faptul că ele se întemeiază legal pe prevederile O.U.G. nr. 84/2005, Legea nr. 94/2010 și O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările și completările ulterioare. Astfel, în mod greși instanța de fond a dispus anularea actelor de executare, cu atât mai mult cu cât actele de executare emise de recurentă au făcut obiectul unei judecăți în Dosarul nr. 2051/178/2006 ai Judecătoriei Alba și care au fost menținute, iar actele anulate în prezenta cauză reprezintă o continuare a executării silite începute în anul 2008. Un alt motiv de recurs, arată recurenta, este reprezentat de faptul că instanța de fond, în mod greșit, nu a constatat tardivitatea formulării contestației la titlu raportată Ia contractul de concesiune ca fiind titlu executoriu.

Reiterează faptul că, raportată la contractul de concesiune ca fiind titlu executoriu, contestația la titlu este tardiv formulată, întrucât trebuia formulată în termen de 15 zile de la comunicarea titlului executoriu, respectiv de la data adreselor nr. 77088 din 20 august 2006 și nr. 85384 din 26 octombrie 2006, nefiind posibilă după 4 ani. O ultimă critică este reprezentată de faptul că instanța de fond, în mod greșit, nu a constatat prescripția dreptului de a formula contestație la executare, având în vedere că, raportat la prevederile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998, între data ultimului act de executare 10 februarie 2009 și data formulării acțiunii, respectiv 28 ianuarie 2010, au precum mai mult de 6 luni.

Intimata SC A. SA ALBA IULIA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed: Critica recurentei conform căreia instanța de fond a soluționat excepția perimării executării silite cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 389 C. proc. civ., este fondată. Astfel, se apreciază că instanța de fond în mod greșit a constatat perimată executarea silită pornită de intimata A.D.S. în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de concesiune nr. 1 din 22 mai 2001. În speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. (1) din O.U.G.

nr. 51/1938 conform cărora titlul executoriu se comunică debitorului și se pune în executare fără nici o formalitate. Executarea creanțelor A.D.S. este încuviințată fără somație, nefiind incidente dispozițiile art. 389 C. proc. civ., ci dispozițiile art. 390 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora dispozițiile articolele 387 și 389 nu se aplică când legea încuviințează executarea fără somație. Este de necontestat că dispozițiile art. 390 C. proc. civ., instituie o excepție de la regula generală în materia executării silite. Totodată, potrivit art.1 alin. (2) din O.U.G. nr. 84/2005 pentru accelerarea procedurilor de recuperare a sumelor de bani datorate A.D.S. de către partenerii contractuali, dispozițiile Cap VIII.

IX, și X din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active bancare, republicată, se aplică și A.D.S. în calitate de instituție implicată în procesul de Privatizare. Fată de cele arătate coroborate cu dispozițiile art. 58 din O.U.G. nr. 51/1998, A.D.S. a început executarea după comunicarea titlului executoriu prin adresa 83584 din 26 octombrie 2006 prin poprirea conturilor bancare ale contestatoarei și prin încheierea proceselor-verbale nr. 14 și 15 din 10 februarie 2009 privind instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile și mobile ale debitoarei. Având în vedere dispozițiile legale menționate, precum și faptul că A.D.S. începe executarea silită în urma comunicării titlului executoriu, fără obligația de a emite somație, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 389 C. proc.

civ. Este adevărat că prin comunicarea făcută de contestatoarei SC A. SA i s-a solicitat să-și achite datoria mir­uri anumit termen, însă acest fapt nu poate fi folosit în detrimentul intimatei A.D.S. prin invocarea dispozițiilor art. 389 C. proc. civ., atât timp cât aceasta poate să înceapă executarea fără obligația de a emite somație. Pentru aceste rațiuni, având în vedere că, în speță, nu a operat perimarea executării silite, Înalta Curte, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea contestației la executare, iar cu ocazia rejudecării instanța de fond va avea în vedere dispozițiile speciale incidente în speță și administrarea întregului materialul probator pertinent cauzei.

Distinct de cele reținute, este de menționat că lipsa de diligentă a creditorului pe parcursul executării silite nu poate afecta validitatea titlului însuși, iar consecința perimării nu poate fi anularea actelor de executare, ci cel mult desființarea executării, conform art. 383 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, chiar și în ipoteza constatării perimării, aceasta nu poate afecta validitatea actelor de executare, nefiind permisă confuzia dintre: titlul executoriu, pe de o parte, și anularea actelor de executare și desființarea executării ca urmare a constatării perimării, pe de altă parte.

Totodată, se constată că restul capetelor de cerere formulate pot avea o existență de sine stătătoare, nefiind în raport de subordonare față de capătul unu vizând perimarea actelor de executare efectuate în temeiul contractului de concesiune nr. 1 încheiat la data de 22 mai 2001 motiv pentru care, apreciindu-se că nu a intervenit perimarea, conform considerentelor anterior reținute, instanța va avea în vedere, în rejudecare, și analizarea celorlalte capete de cerere. Distincția dintre contestația la executare propriu-zisă și contestația ia titlu (pct. 2 pag. 5 din sentința recurată) este artificial reținută în motivarea hotărârii atacate, întrucât, deși perfect valabilă în teorie, în speța de față, ținând cont de petitele cu care instanța a fost învestită, avem ambele ipoteze din teorie.

Se constată că petitele 1 și 4 vizează contestația la executare propriu-zisă, iar petitele 2 și 3 se referă Ia o veritabilă contestație la titlu, motiv pentru care, eventualele distincții trebuie formulate pe capetele de cerere, iar nu pe ansamblul acțiunii. Astfel, deși corectă din punct de vedere teoretic, distincția menționată este inaplicabilă pentru petitele 2 și 3 care nu vizează executarea propriu-zisă, ci însuși titlu executoriu. În consecință, tot ceea ce a fost reținut cu privire la excepțiile tardivității (pct. 4.1 pag. 6 din hotărârea recurată) se impune reanalizat după prezenta casare cu trimitere, întrucât fundamentul raționamentului logico-juridic este greșit, astfel cum s-a arătat anterior.

În raport de soluția pronunțată, nu se mai impune examinarea celorlalte criticile invocate de către recurentă, acestea urmând a fi analizate, ca apărări de fond, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta A.D.S. București împotriva sentinței civile nr. 20/2012 din 13 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013.