ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2244/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2244/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului și a excepțiilor

netimbrării și nulității, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 18443

din 20 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

în Dosarul nr. 50522/3/2010, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată

de reclamanta SC A.P. SA în contradictoriu cu pârâta A.D.S. având ca obiect

plata sumei de 1.138.305,45 lei reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a

executării silite inițiate de pârâtă la data de 09 iulie 2008 (prejudiciu

efectiv), precum și a dobânzii legale aferente, calculate până la plata

efectivă, ca urmare a lipsei de folosință a capitalului (beneficiu nerealizat).

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, între părți, s-a

încheiat contractul de concesiune din 22 aprilie 3000. Ulterior, la data de 04

martie 2002, pârâta a încheiat cu S.A.A.C. Călărași contractul de vânzare

cumpărare având ca obiect acțiunile societății reclamante. în urma

privatizării, între reclamantă și A.D.S., s-a încheiat un nou contract de

concesiune cu privire la teren.

În cursul executării

pârâta a emis titlu' executoriu pentru suma de 1.138.305,45 lei, reprezentând

penalități de întârziere calculate pentru perioada 29 mai 2004-07 septembrie

2006.

Prin acțiunea

de față reclamanta SC A.P. SA a solicitat obligarea pârâtei A.D.S. la plata

sumei de 1.138,305,45 lei, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a

executării silite inițiate de pârâtă la data de 09 iulie 2008 și la plata

dobânzii legale aferente.

S-a precizat că

penalitățile executate de pârâtă sunt aferente tocmai perioadei în care aceasta

avea obligația să acorde facilitățile prevăzute de Legea nr. 190/2004, iar

reclamanta făcea demersuri repetate în vederea convenției de acordare a

înlesnirilor la plata redevenței. Suma plătită pârâtei cu titlu de penalități

la plata redevenței pentru perioada 2004-2006 reprezintă un prejudiciu care nu

ar fi fost încercat dacă pârâta și-ar fi respectat obligația legală și

necondiționată de a încheia convenția imediat după edictarea Legii nr.

190/2004.

Instanța a

apreciat că argumentele invocate de reclamantă sunt susțineri care puteau fi

analizate exclusiv în cadrul unei contestații la executare sau a unei cereri de

întoarcere a executării, cu respectarea prevederilor legale în acest sens, iar

nu în cadrul unei acțiuni în pretenții, întemeiată pe prevederile art. 998, 999

C. civ.

Împotriva acestei

soluții, reclamanta SC A.P. SA a promovat apel, solicitând anularea hotărârii

și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare,

apelanta a susținut că soluția instanței este rezultatul unei grave erori în

privința obiectului și temeiului juridic al cererii formulate, respectiv plata

despăgubirilor prin antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru

fapta ilicită constând în nesemnarea ordinului de acordare a facilităților

fiscale la care avea dreptul în temeiul legii.

Apelanta a

arătat că cererea sa nu a urmărit anularea actelor de executare sau întoarcerea

executării, iar soluția instanței îi îngrădește accesul la justiție garantat de

art. 21 din Constituție.

Prin Decizia civilă

nr. 137 din 21 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC A.P. SA, s-a desființat

sentința civilă nr. 18443 din 20 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a Vl-a civilă, și s-a trimis cauza spre rejudecare.

În motivarea

acestei decizii s-a reținut că instanța de fond a fost investită cu o acțiune

în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. privind

antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru săvârșirea unei fapte

ilicite, invocată ca fiind semnarea cu întârziere a ordinului comun de acordare

a facilităților fiscale acordate potrivit O.U.G. nr. 26/2005, care a condus la

calcularea și executarea unor penalități în cuantum de 1.138.305,45 lei.

O asemenea

acțiune nu presupune respectarea unor cerințe speciale de admisibilitate,

instanța fiind ținută să analizeze doar condițiile generale ale unei acțiuni

civile, iar, pe fond, îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii

civile delictuale din partea pârâtei potrivit dispozițiilor art. 998 -999 C.

civ., respectiv: existența unei fapte ilicite a pârâtei, vinovăția acesteia,

prejudiciul cert și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Instanța de

fond nu a analizat aceste aspecte, reținând cu prioritate că suma solicitată ar

fi putut fi recuperată de către reclamantă în cadrul unei contestații la

executare sau cu prilejul întoarcerii executării.

Faptul că suma

invocată de reclamantă cu titlu de despăgubiri este cuantificată prin raportare

la valoarea penalităților executate silit nu schimbă natura și cauza prezentei

pricini, impunând instanței analizarea acesteia prin prisma temeiului juridic

expres invocat de parte.

Pe cale de

consecință, vom dispune desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare în primă instanță, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

(forma în vigoare ia data înregistrării acțiunii, conform art. 22 alin. (2) din

Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta A.D.S., întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Cu privire la

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta -

pârâtă arată că instanța de apel a pronunțat decizia atacată, cu încălcarea

dispozițiilor art. 129 alin. 6 C. proc. civ., ce obligă instanța, la o corectă

calificare a acțiunii dedusă judecății, raportat la obiectul cererii, precum și

ale art. 399 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, în

conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta - pârâtă

contestă legalitatea deciziei recurate, având în vedere că aceasta nu cuprinde

motivele pe care se sprijină.

pârâtă consideră că în mod eronat instanța de apel a apreciat că reclamanta a

promovat o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ. privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru

săvârșirea unei fapte ilicite, invocată ca fiind semnarea cu întârziere a

ordinului comun de acordare a facilităților fiscale acordate potrivit O.U.G.

nr. 26/2005, cu toate că aceasta a menționat expres că, demersul său este

urmarea derulării și finalizării de către pârâtă a procedurii de executare

silită.

Recurenta -

pârâtă susține că nu a semnat niciun ordin comun, aceasta fiind atribuția

creditorilor bugetari, menționați prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 190/2004,

în forma inițială, în vigoare la 03 septembrie 2004. Ceea ce pârâta a semnat,

împreună cu reprezentanții reclamantei, este Convenția prevăzută de art. 6 alin.

(2) din actul normativ menționat, de acordare a înlesnirilor la plată,

prevăzute de art. 1 alin. (1) lit d), respectiv eșalonarea redevenței datorată

pârâtei, la data semnării contractului de privatizare și neachitată la data

intrării în vigoare a actului normativ, pe o perioadă de până la 5 ani, cu o

perioadă de grație de până la 6 luni cuprinsă în eșalonare și scutirea de plată

a penalităților de întârziere aferente acesteia.

Astfel,

consideră că, indiferent de modul în care reclamanta își intitulează acțiunea

și de temeiul de drept invocat, aceasta trebuie calificată de instanțele de

judecată, strict după obiectul acesteia, care îl constituie, respectiv

"daune în valoare de 1.138.305,45 lei, reprezentând prejudiciul suferit,

ca urmare a executării silite inițiate de A.D.S. la data de 09 iulie

2008". Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, iar

obiectul cererii se stabilește după scopul urmărit de reclamant.

Or, partea

executată, care urmărește returnarea sumei ce a făcut obiectul procedurii de

executare silită are la îndemână alte mijloace procesuale decât cele utilizate

de reclamantă, respectiv contestația la executare, conform art. 399 și urm. și

întoarcerea executării silite, conform art. 404

1

și urm. C. proc.

civ.

Toate aspectele

invocate de reclamantă, cu privire la așa zise încălcări ale legislației de

către pârâtă, cu ocazia întocmirii convenției de înlesniri fiscale, puteau fi analizate

și în cadrul contestației la executare, întrucât, conform art. 399 alin. (3) C.

proc. civ., „în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu

executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca în

contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă

legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac."

Aceste norme

legale ar fi fost incidente, în situația formulării contestației la executare,

întrucât titlul executoriu - convenția de înlesniri fiscale din 07 septembrie

2009- în baza căruia a inițiat formele de executare silită, nu este emis de

către o instanță judecătorească. Reclamanta ar fi avut posibilitatea dovedirii

temeiniciei acuzațiilor aduse, împotriva A.D.S. pe calea contestației la

executare.

apel nu a motivat înniciun fel hotărârea sa de desființare a sentinței

Tribunalului București nr. 18.443 din 20 octombrie 2011 și nu a analizat, în

niciun fel, argumentele pârâtei invocate împotriva apelului reclamantei.

Simpla

raportare la suma revendicată, cu titlu de despăgubiri, cuantificate de

intimată la aceeași valoare cu penalitățile de întârziere executate silit nu

reprezintă un raționament solid, pentru a califica acțiunea dedusă judecății,

altfel decât instanța de fond. Curtea de Apel București nu a efectuat o analiză

riguroasă, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. a

obiectului cererii, care se stabilește după scopul urmărit de reclamant, iar în

aceste condiții, este criticabilă legalitatea deciziei de apel.

De asemenea,

prin decizia recurată nu se arată considerentele, pentru care s-au înlăturat

argumentele invocate prin întâmpinare, de către pârâtă. Instanța de apel nu a

analizat apărările acesteia, prin care a adus argumente împotriva temeiniciei

cererilor reclamantei și a modului în care, aceasta își califică acțiunea.

Pentru toate

cele menționate, recurenta - pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea

în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei,

formulat împotriva sentinței Tribunalului București nr. 18443 din 20 octombrie

2011 și menținerii sentinței ca legală și temeinică.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este

fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:

Prioritar, în

conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., analizând

excepția netimbării recursului invocată de intimata - reclamantă se constată că

aceasta nu este întemeiată, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 17

din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru coroborate cu

prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 4/2006, pentru modificarea și completarea

Legii nr. 268/2001, potrivit cărora „în conformitate cu prevederile art. 17 din

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și

completările ulterioare, A.D.S. este scutită de la plata taxei judiciare de

timbru", recurenta - pârâtă este scutită de la plata taxei judiciare de

timbru și a timbrului judiciar.

Totodată, se

constată că nici excepția nulității recursului invocată de intimată nu este

întemeiată, întrucât cererea dedusă judecății indică ori cuprinde motivele de

nelegalitate ce pot fi subsumate, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în

unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

respectiv art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în raport de care urmează a fi

analizată hotărârea atacată.

Cu privire la

motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., care

consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, Înalta Curte constată că prin

invocarea acestui caz de nelegalitate recurenta susține că instanța de apel nu

a arătat motivele pe care se sprijină hotărârea sa, nu a analizat apărările

pârâtei invocate prin întâmpinare și nu a arătat considerentele pentru care

acestea au fost înlăturate.

Contrar

susținerilor recurentei, curtea de apel și-a motivat soluția, sens în care a

reținut, în considerentele deciziei recurate, că tribunalul a fost învestit cu

o acțiune în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., iar

acesta nu a analizat îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea unei astfel de

răspunderi prin prisma temeiului juridic expres invocat de parte, desființând

hotărârea primei instanțe și trimițând cauza spre rejudecare.

Prin urmare,

având în vedere soluția pronunțată, motivarea curții de apel respectă

exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței la darea soluției,

analizând criticile invocate, cât și apărările pârâtei, ceea ce face

inaplicabil, în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Nici criticile

încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel a făcut aplicarea întocmai a

dispozițiilor legale incidente cauzei.

Recurenta

invocă încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., referitoare la

rolul activ al instanței, susținând că în baza acestor dispoziții, instanța trebuia

să analizeze cu rigurozitate obiectul cererii care se stabilește după scopul

urmărit de reclamant.

Principiul

rolului activ al judecătorului se referă la folosirea unor mijloace legale

pentru aflarea adevărului, în limitele legii și în cadrul procesual stabilit

prin voința reclamantului. Ca atare, în virtutea acestui principiu, prima

instanță trebuia să se pronunțe asupra cererii formulate de reclamantă, în

limitele motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, sens în care

curtea de apel a și procedat, stabilind exact natura pricinii deduse judecății

și ajungând la concluzia corectă că este vorba de o acțiune în pretenții

întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Susținerea

recurentei în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a solicita

returnarea sumei ce a făcut obiectul executării silite prin formularea unei

contestații la executare ca și mijloc de realizare a pretențiilor este doar una

din posibilitățile pe care aceasta le avea la îndemână, în condițiile în care

legea nu prevede expres ca și modalitate de recuperare a unui prejudiciu

exclusiv posibilitatea formulării unei contestații la executare.

Prin cererea

formulată, reclamanta nu a solicitat nici anularea actelor de executare silită

și nici întoarcerea executării silite, astfel că nu sunt incidente în speță

dispozițiile art. 399 alin. (3) C. proc. civ. invocate de recurentă.

Indicând expres

dispozițiile art. 998-999 C. civ., reclamanta a investit instanța cu o acțiune

în pretenții prin care solicită daune în valoare de 1.138.305,45 lei,

reprezentând prejudiciul suferit, ca urmare a executării silite inițiate de A.D.S.

la data de 09 iulie 2008, care se impune a fi analizată, cum în mod judicios a

reținut și instanța de apel, din perspectiva îndeplinirii condițiilor pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale din partea pârâtei, respectiv: existența unei

fapte ilicite a pârâtei, vinovăția acesteia, prejudiciul cert și legătura de

cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

În concluzie,

nefiind întrunite cerințele cazurilor de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., recursul pârâtei A.D.S. apare ca nefondat și va fi respins

ca atare, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepțiile de netimbrare și de nulitate a recursului invocate de intimata

-reclamantă SC A.P. SA.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva Deciziei civile nr. 137

din 21 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 iunie 2013.