ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 283/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, la data de 27 martie 2008, sub nr. 1938/2/2008, reclamanta A.P.A. reprezentată prin asociatul activ SC P. SA a chemat în judecata pe pârâta A.D.S., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se constate că suma pe care o datorează pârâtei cu titlu de penalități de întârziere pentru investițiile nerealizate asumate în baza contractelor de concesiune nr. 252/2006, 253/2006, 254/2006, 255/2006, 256/2006, 257/2006, 258/2006 și 259/2006 este de 929.907,01 Euro. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta cele 8 contracte de concesiune pentru zonele de dezvoltare regionala I - VIII, fiecare din aceste contracte suferind modificări prin intermediul a 6 acte adiționale.

Pentru fiecare contract au fost stabilite obligații de realizare a investițiilor, cu prevederea expresa a datelor până la care trebuie realizate investițiile, precum și a sumei alocate acestor operații. Pentru ipoteza în care termenele de realizare a investițiilor nu sunt respectate, contractele prevăd acordarea unor termene de gratie de 3 luni, cu plata unor penalități de 1 % pentru fiecare zi de întârziere din valoarea investiției nerealizate. Conform contractelor, astfel cum au fost modificate, data realizării investiției este considerată data înregistrării acestora în contabilitatea societății, dovada realizării investițiilor fiind făcută prin prezentarea de facturi, chitanțe, note de recepție a lucrărilor, alte documente financiar - contabile solicitate de concedent.

Constatând îndeplinirea cu întârziere a unei părți din investițiile asumate a fi realizate, pârâta a emis facturi pentru penalitățile privind nerealizare investițiilor, astfel: factura nr. 001076 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 288.183,88 lei pentru contractul nr. 252/2006; factura nr. 001082 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 2.364.444,96 lei pentru contractul nr. 253/2006; factura nr. 001080 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 1,466.635,30 lei pentru contractul nr. 254/2006; factura nr. 001081 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 94.084,94 lei pentru contractul nr. 255/2006; factura nr. 001077 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 364.977,80 lei pentru contractul nr. 256/2006; factura nr. 001079 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 348.277,80 lei pentru contractul nr. 257/2006; factura nr. 001078 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 986.708,77 lei pentru contractul nr. 258/2006 și factura nr. 001075 din 26 aprilie 2007 în cuantum de 105.566,44 lei pentru contractul nr. 259/2006.

Reclamanta a arătat că a contestat modul de calcul al acestor penalități, adresându-se în acest sens pârâtei, solicitând să i se pună la dispoziție modalitatea în care au fost calculate aceste penalități. Mai arată ca, în contextul pasivității pârâtei, a realizat, pe speze proprii o expertiză extrajudiciară, prin care s-a stabilit un cuantum al penalităților de întârziere de 929.907,01 Euro, suma ce este inferioară celei totale rezultate din însumarea facturilor emise de pârâtă. Prin sentința comercială nr. 4 din 14 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A.P.A., reprezentată prin asociatul activ SC P. SA, în contradictoriu cu pârâta A.D.S., s-a constat că suma datorată de reclamanta A.P.A.

pârâtei A.D.S: cu titlu de penalități de întârziere pentru investițiile nerealizate asumate prin contractele de concesiune nr. 252/2006, 253/2006, 254/2006, 255/2006, 256/2006, 257/2006, 258/2006 și 259/2006 este de 632.302,88 Euro și s-a luat act ca reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că acțiunea poate fi încadrată în categoria acțiunilor în constatare provocatorii, reclamanta chemând în judecată pe cel care, în opinia sa, îi cauzează o tulburare serioasă în exercițiul dreptului sau, prin actele pe care le emite, respectiv prin facturile emise pentru sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere.

S-a mai reținut, totodată, ca reclamanta nu are ca dispoziție o acțiune în realizarea dreptului său, pârâta rezumându-se doar la emiterea facturilor privind penalitățile, nedeclanșând o procedură de executare silită (care ar fi deschis reclamantei calea contestației la executare ca acțiune în realizare). Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta a contestat valoarea penalităților facturate de pârâtă, apreciind că aceasta a utilizat o formulă de calcul deficitară care a condus la stabilirea unei sume eronate, cu mult mai mare decât cea efectiv datorată. Singura modalitate de stabilire a sumei datorate cu titlu de penalități de întârziere era cea de efectuare a unei expertize tehnice de specialitate în cadrul procesului, pentru a fi asigurat dreptul la apărare al ambelor părți, prin prezentarea propriilor probe în vederea realizării calculului prin raportare la dispozițiile contractuale, astfel cum au fost modificate prin actele adiționale.

Din raportul de expertiză efectuat și omologat, s-a reținut că suma totală datorată de reclamantă cu titlu de penalități de întârziere pentru cele 8 contracte de concesiune încheiate cu pârâta este de 632.302,88 Euro. Instanța a avut în vedere că reclamanta, în funcție de concluziile expertizei efectuate în cauză, a înțeles să-și restrângă acțiunea la suma astfel cum a fost individualizată în raportul expertului. Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat recurs în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., învederând, în esență, că sentința este dată cu încălcarea competenței după materie a instanțelor, fără ca reclamanta să justifice un interes într-o acțiune, de altfel, inadmisibilă și total greșit soluționată pe fond.

Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. Înalta Curte, analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, urmează a admite recursul pentru următoarele considerente: Potrivit art. 14 Cap. XIV – „Litigii” din contractul părților, care este; legea lor conform art. 969 C. civ., competența de soluționare a cauzei revine instanței de drept comun, respectiv Tribunalului București, secția comercială, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Acțiunea formulată de reclamantă este, așa cum s-a arătat mai sus, una în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. Ea nu are nici o legătură cu vreo creanță bancară ori nebancară, dar preluată la datoria publică internă și care să determine incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G.

nr. 64/2005 coroborate cu prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998. Așadar, nu calitatea părților determină competența instanței (împrejurarea că parte este A.D.S. ori A.V.A.S.), ci obiectul pricinii. Altfel spus, nu are nicio relevanță faptul că una dintre părțile litigante este A.D.S., ci faptul că nu se deduce judecății o creanță preluată la datoria publică internă a statului. În speță, se solicită numai a se constata cuantumul unei creanțe față de A.D.S., dar cu privire la care nu rezultă preluarea ei la datoria publică internă. În consecință, hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență materială, motiv pentru care va fi casată, conform art. 312 și 304 pct. 3 C. proc.

civ., pricina urmând a fi trimisă Tribunalului București, secția comercială. Cât privește celelalte critici formulate de către recurentă, Înalta Curte constată că cercetarea lor devine de prisos, față de motivul admiterii recursului, excepțiile lipsei de interes și de inadmisibilitate a acțiunii urmând a fi analizate de către instanța competentă să soluționeze pricina.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva sentinței comerciale nr. 4 din 14 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează sentința recurată și trimite cauza spre soluționare în primă instanță Tribunalului București, secția comercială Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 ianuarie 2010.