ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4264/2014

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.N.S.A.S. a chemat în judecată pe pârâtul B.M.H. solicitând să se constate calitatea de colaborator al Securității a pârâtului. Prin Sentința civilă nr. 3.389 din 20 octombrie 2009 Curtea de Apel București a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 4409 din 19 octombrie 2010, fiind dispusă casarea sentinței atacate și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, întrucât prima instanță a reținut existența unui dubiu în ceea ce privește titlul deținut pentru spațiul în discuție s-au dacă a fost folosit de pârât, cât și în ceea ce privește conținutul și semnătura angajamentului olograf din 25 septembrie 1956. Înalta Curte a apreciat că se impune clarificarea acestor aspecte prin probatorii suplimentare, eventual chiar și prin dispunerea unei expertize de specialitate. Prin Sentința nr. 4.427 din 2 iulie 2012 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea promovată de reclamantul C.N.S.A.S.

în contradictoriu cu pârâtul B.M.H. și, în consecință, a fost constatată calitatea de colaborator al Securității în privința pârâtului. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că din întregul material probator administrat în cauză a rezultat ca fiind dovedite susținerile reclamantului, în sensul că pârâtul B.M.H. a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea, respectiv imobilul situat în Alba Iulia, Bd. 6 M. (în prezent Bd. 1 D.). S-a reținut că pârâtul a avut calitatea de colaborator al Securității în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, în conformitate cu care "Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deținea (...)". Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de primă jurisdicție a avut în vedere înscrisurile depuse de reclamant la dosar, respectiv rapoarte, note informative, note de analiză din care rezultă modalitatea concretă de colaborare, iar dintre aceste înscrisuri, în primul rând, angajamentul olograf dat de pârât în data de 30 martie 1984 și din care rezultă că pârâtul a fost de acord să pună la dispoziție organelor de securitate imobilul din Alba Iulia, Bd.

6 M., pentru probleme de muncă. Referitor la acest din urmă act, a stabilit instanță de fond că angajamentul a fost scris și semnat de către pârât, conform concluziilor raportului de expertiză criminalistică întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București. Referitor la Nota de obiecții nr. N1 din 12 aprilie 2012 întocmită de expertul-parte încuviințat pârâtului și la obiecțiunile formulate de acesta din urmă, instanța a constatat că s-a renunțat la formularea unui răspuns de specialitate de către emitentul raportului de expertiză efectuat în cauză, Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București ori la efectuarea unei noi expertiza criminalistice. Instanța a luat act de voința părții, în acord cu principiul disponibilității specific procesului civil, și în același timp s-a considerat lămurită, neapreciind necesar să dispună întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

În plus față de aceste aspecte, instanța a constatat că pârâtul nu a făcut dovada, prin administrarea probei testimoniale încuviințate, faptul că nu ar fi dat respectivul angajament. Astfel, instanța reține că martorul C.F.S., deși formal arată prin răspunsul la întrebarea 1 că își menține în întregime declarația dată în 28 aprilie 2009 în fața notarului public D.A.D., prin restul depoziției în fapt revine asupra celor anterior declarate. Dacă în declarația notarială martorul susține că angajamentul nu-i aparține și nu a fost dat de domnul B.M.H., în fața instanței martorul revine și declară că nu cunoaște dacă angajamentul a fost semnat de pârât și că nu cunoaște cine a scris respectivul angajament, martorul doar primindu-l pentru a-l depune la dosarul gazdă.

Instanța de fond mai reține și alte neconcordanțe din declarațiile martorului, respectiv faptul că în declarația notarială martorul susține că angajamentul a fost impus de către lt. col. P.I., ca urmare a necolaborării cu organele de securitate a pârâtului, în timp ce în fața instanței martorul arată că nu cunoaște cine a impus angajamentul. Împrejurarea ca martorul nu susține declarația notarială dată anterior rezultă și din răspunsul la întrebarea nr. 5 adresată de pârât. Astfel, acesta nu cunoaște să fi existat cazuri (și alte cazuri) de întocmire de angajamente în mod fictiv. Față de materialul probator, instanța de fond a apreciat ca fiind vădit subiectivă și necorespunzătoare adevărului declarația martorului C.F.S., pe care a înlăturat-o din ansamblul materialului probator, întrucât aceasta nu se coroborează cu nicio altă probă, fiind contrazisă de înscrisurile depuse la dosar în susținerea notei de constatare.

Susținerea pârâtului în sensul că nu putea să pună la dispoziția organelor Securității apartamentul situat în Alba Iulia, Bd. 6 M., întrucât nu domicilia la această adresă la data de 30 martie 1984, data întocmirii angajamentului, nu a fost primită de instanța de primă jurisdicție, întrucât din adeverința nr. A1 din 29 aprilie 2009, aflată la dosar, cu privire la domiciliile actuale și anterioare ale pârâtului, referitor la perioada de referință rezultă că pârâtul a domiciliat în 1956 - 1 octombrie 1985 în Alba Iulia, str. T.V., jud. Alba, iar în 1 octombrie 1985 - 6 octombrie 1986 în Alba Iulia, Bd. 6 M., jud. Alba.

A reținut instanța de fond că ceea ce interesează pentru stabilirea faptului dedus judecății este deținerea în fapt a unui spațiu locativ de către pârât, chiar neadusă la cunoștința autorităților publice cu competențe în domeniul evidenței populației, constatând faptul că adeverința în discuție nu arată cine locuia în fapt în apartamentul în discuție la data de 30 martie 1984 și nu arată că în fapt acesta nu s-ar fi aflat în detenția, în folosința pârâtului. Actul menționează adresele de domiciliu ale pârâtului, or relevantă este deținerea în fapt a apartamentului de către pârât, aspect necontestat de actul analizat. Instanța a apreciat că nu poate corespunde adevărului apărarea pârâtului în sensul că nu ar fi avut folosința imobilului situat în Alba Iulia, Bd.

6 M. în luna martie 1984, nepunându-l prin urmare la dispoziția organelor de Securitate, întrucât nu se explică cum a fost avut în vedere și menționat exact apartamentul pe care pârâtul urmează să-1 folosească începând cu o dată ulterioară. Nu se explică, cu alte cuvinte, cum a fost posibil în luna martie 1984 (ori la alte date, dar anterior datei de 1 octombrie 1985) să fie întocmite acte care îl plasează pe pârât în apartamentul în discuție, în condițiile în care acesta va obține folosința imobilului abia la 1 octombrie 1985. Instanța a concluzionat că nu se oferă o explicație verosimilă pentru această împrejurare, iar faptul că ar fi vorba de o simplă coincidență nu este admisibil.

În sfârșit, a reținut instanța de fond că nici împrejurarea că la data de 1 octombrie 1986 garsoniera a fost repartizată numitului U.V., conform actelor depuse în acest sens la dosar, nu reprezintă o dovadă a faptului că pârâtul nu ar mai fi avut folosința efectivă a respectivului spațiu locativ. Din înscrisuri rezultă că în drept a fost acordat apartamentul numitului U.V., nu și că pârâtul a pierdut folosința imobilului începând cu acea dată. Împotriva Sentinței civile nr. 4.427 din 2 iulie 2012 a declarat recurs în termenul legal pârâtul B.M.H., care a solicitat modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. În motivarea căii de atac încadrabilă în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a susținut faptul că sentința recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 lit. b), ultima teză din O.U.G. nr. 24/2008 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008. În concret, recurentul a arătat că ipoteza legală aflată în discuție - punerea la dispoziția Securității a unui anumit spațiu nu este îndeplinită, nu deținea niciun titlu, nu locuia și nici nu avea legătură cu imobilul respectiv situat în Alba Iulia str. 6 M. În perioada de referință a locuit la o altă adresă decât cea despre care se pretinde că a fost casă de întâlnire. Face trimitere în acest sens la actele oficiale depuse în fața instanței de fond respectiv adresele emise de Primăria Municipiului Alba Iulia, Serviciul de Evidență a Populație Municipiului Alba Iulia, asociația de locatari, firma constructoare a blocului SC H. SA, I.G.C.L.

Alba, actele de predare a garsonierei către stat. În continuare contestă valabilitatea angajamentului reținut ca probă valabilă de către instanța de fond. Nu recunoaște că ar fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea, și invocă în acest sens declarația martorului C.F.S. care recunoaște că nu a fost semnat în fața lui, dar și că acest angajament ar fi fost depus la dosar ca o reacție la refuzul de colaborare cu securitatea. Sub acest aspect mai contestă și concluziile din raportul de expertiză criminalistică și susține că expertul a avut în vedere pentru comparație, înscrisuri care nu fac parte din dosarul C.N.S.A.S. și nu au fost aprobate de instanță ca și scripte de comparație. Despre rapoartele de analiză la care se face referire, în nota de constatare susține că au un conținut lacunar și nu se descriu activitățile desfășurate în locuință, ce persoane au fost aduse sau care sunt informațiile obținute.

Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. b) ultima teza din O.U.G.

nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar de securitate și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, "Colaborator al Securității este persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deține". În cauză, prima instanță a stabilit că pârâtul-recurent a fost recrutat în calitate de "gazdă, casă de întâlnire", semnând un angajament de colaborare cu Securitatea la data de 30 martie 1984 și conform căruia pârâtul a fost de acord să pună la dispoziție organelor de securitate imobilul din Alba Iulia Bd. 6 M., pentru probleme de muncă.

Concluzia la care a ajuns judecătorul fondului în acest sens se întemeiază pe o interpretare corectă a probelor cauzei privite în ansamblul lor și corelate în mod logic fiind avute în vedere în acest sens Raportul de expertiză criminalistică nr. R1 din 20 martie 2012 prin care se concluzionează că scrierea și semnătura din angajamentul întocmit la data 30 martie 1984 îi aparține martorului, depozițiile martorului C.F.S. precum și actele oficiale emise de diferite instituții ale statului din care rezultă regimul juridic al imobilului și folosința acestuia. Dispozițiile legale menționate mai sus reglementează ipoteza punerii la dispoziția Securității a unui spațiu fără a mai fi necesară îndeplinirea altor condiții pentru reținerea calității de colaborator al Securității, neprezentând relevanță modalitatea în care persoana deține acest spațiu, cu sau fără titlu valabil.

Recurentul-reclamant contestă împrejurarea că ar fi deținut această locuință, dar nu a fost în măsură să ofere o explicație credibilă în legătură cu menționarea acestei locuințe în conținutul angajamentului sau întocmirea de acte care îl plasează pe acesta în apartamentul în discuție. În sensul legii, pentru reținerea calității de colaborator al Securității era necesar ca înlesnirea activității de culegere de informații de la rețeaua de informatorii să se facă prin punerea la dispoziția securității a locuinței sau a altui spațiu deținut, și punea la dispoziție să se facă în mod voluntar. În persoana recurentului-reclamant sunt pe deplin îndeplinite aceste condiții, probele administrate în cauză demonstrează fără putință de tăgadă punerea în mod voit, la dispoziția Securității a unui spațiu de locuit în perioada de referință.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 316 din același cod și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și va menține soluția primei instanțe ca temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.M.H. împotriva Sentinței civile nr. 4.427 din 2 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2014 Procesat de GGC - MI