ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4264/2014

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamantul C.N.S.A.S. a chemat în judecată pe pârâtul B.M.H.

solicitând să se constate calitatea de colaborator al Securității a pârâtului.

Prin Sentința civilă

nr. 3.389 din 20 octombrie 2009 Curtea de Apel București a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe reclamantul a formulat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 4409 din 19 octombrie 2010, fiind dispusă

casarea sentinței atacate și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

întrucât prima instanță a reținut existența unui dubiu în ceea ce privește

titlul deținut pentru spațiul în discuție s-au dacă a fost folosit de pârât,

cât și în ceea ce privește conținutul și semnătura angajamentului olograf din

25 septembrie 1956.

Înalta Curte a

apreciat că se impune clarificarea acestor aspecte prin probatorii

suplimentare, eventual chiar și prin dispunerea unei expertize de specialitate.

Prin Sentința nr.

4.427 din 2 iulie 2012 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea

promovată de reclamantul C.N.S.A.S. în contradictoriu cu pârâtul B.M.H. și, în

consecință, a fost constatată calitatea de colaborator al Securității în

privința pârâtului.

Motivele de fapt și de

drept care au stat la baza formării convingerii instanței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că din întregul material probator

administrat în cauză a rezultat ca fiind dovedite susținerile reclamantului, în

sensul că pârâtul B.M.H. a înlesnit culegerea de informații de la alte

persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a

altui spațiu pe care îl deținea, respectiv imobilul situat în Alba Iulia, Bd. 6

M. (în prezent Bd. 1 D.).

S-a reținut că

pârâtul a avut calitatea de colaborator al Securității în sensul dispozițiilor

art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și

deconspirarea Securității, în conformitate cu care "Colaborator al

Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte

persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a

altui spațiu pe care îl deținea (...)".

Pentru a ajunge la

această concluzie, instanța de primă jurisdicție a avut în vedere înscrisurile

depuse de reclamant la dosar, respectiv rapoarte, note informative, note de

analiză din care rezultă modalitatea concretă de colaborare, iar dintre aceste

înscrisuri, în primul rând, angajamentul olograf dat de pârât în data de 30

martie 1984 și din care rezultă că pârâtul a fost de acord să pună la

dispoziție organelor de securitate imobilul din Alba Iulia, Bd. 6 M., pentru

probleme de muncă.

Referitor la acest

din urmă act, a stabilit instanță de fond că angajamentul a fost scris și

semnat de către pârât, conform concluziilor raportului de expertiză

criminalistică întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize

Criminalistice București.

Referitor la Nota de

obiecții nr. N1 din 12 aprilie 2012 întocmită de expertul-parte încuviințat

pârâtului și la obiecțiunile formulate de acesta din urmă, instanța a constatat

că s-a renunțat la formularea unui răspuns de specialitate de către emitentul

raportului de expertiză efectuat în cauză, Laboratorul Interjudețean de

Expertize Criminalistice București ori la efectuarea unei noi expertiza

criminalistice.

Instanța a luat act

de voința părții, în acord cu principiul disponibilității specific procesului

civil, și în același timp s-a considerat lămurită, neapreciind necesar să

dispună întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

În plus față de

aceste aspecte, instanța a constatat că pârâtul nu a făcut dovada, prin

administrarea probei testimoniale încuviințate, faptul că nu ar fi dat

respectivul angajament.

Astfel, instanța

reține că martorul C.F.S., deși formal arată prin răspunsul la întrebarea 1 că

își menține în întregime declarația dată în 28 aprilie 2009 în fața notarului

public D.A.D., prin restul depoziției în fapt revine asupra celor anterior

declarate.

Dacă în declarația

notarială martorul susține că angajamentul nu-i aparține și nu a fost dat de

domnul B.M.H., în fața instanței martorul revine și declară că nu cunoaște dacă

angajamentul a fost semnat de pârât și că nu cunoaște cine a scris respectivul

angajament, martorul doar primindu-l pentru a-l depune la dosarul gazdă.

Instanța de fond mai reține și alte neconcordanțe din declarațiile martorului,

respectiv faptul că în declarația notarială martorul susține că angajamentul a

fost impus de către lt. col. P.I., ca urmare a necolaborării cu organele de

securitate a pârâtului, în timp ce în fața instanței martorul arată că nu

cunoaște cine a impus angajamentul.

Împrejurarea ca

martorul nu susține declarația notarială dată anterior rezultă și din răspunsul

la întrebarea nr. 5 adresată de pârât. Astfel, acesta nu cunoaște să fi existat

cazuri (și alte cazuri) de întocmire de angajamente în mod fictiv.

Față de materialul

probator, instanța de fond a apreciat ca fiind vădit subiectivă și

necorespunzătoare adevărului declarația martorului C.F.S., pe care a

înlăturat-o din ansamblul materialului probator, întrucât aceasta nu se

coroborează cu nicio altă probă, fiind contrazisă de înscrisurile depuse la

dosar în susținerea notei de constatare.

Susținerea pârâtului

în sensul că nu putea să pună la dispoziția organelor Securității apartamentul

situat în Alba Iulia, Bd. 6 M., întrucât nu domicilia la această adresă la data

de 30 martie 1984, data întocmirii angajamentului, nu a fost primită de

instanța de primă jurisdicție, întrucât din adeverința nr. A1 din 29 aprilie

2009, aflată la dosar, cu privire la domiciliile actuale și anterioare ale

pârâtului, referitor la perioada de referință rezultă că pârâtul a domiciliat

în 1956 - 1 octombrie 1985 în Alba Iulia, str. T.V., jud. Alba, iar în 1

octombrie 1985 - 6 octombrie 1986 în Alba Iulia, Bd. 6 M., jud. Alba.

A reținut instanța de

fond că ceea ce interesează pentru stabilirea faptului dedus judecății este

deținerea în fapt a unui spațiu locativ de către pârât, chiar neadusă la

cunoștința autorităților publice cu competențe în domeniul evidenței

populației, constatând faptul că adeverința în discuție nu arată cine locuia în

fapt în apartamentul în discuție la data de 30 martie 1984 și nu arată că în

fapt acesta nu s-ar fi aflat în detenția, în folosința pârâtului. Actul

menționează adresele de domiciliu ale pârâtului, or relevantă este deținerea în

fapt a apartamentului de către pârât, aspect necontestat de actul analizat.

Instanța a apreciat

că nu poate corespunde adevărului apărarea pârâtului în sensul că nu ar fi avut

folosința imobilului situat în Alba Iulia, Bd. 6 M. în luna martie 1984,

nepunându-l prin urmare la dispoziția organelor de Securitate, întrucât nu se

explică cum a fost avut în vedere și menționat exact apartamentul pe care

pârâtul urmează să-1 folosească începând cu o dată ulterioară. Nu se explică,

cu alte cuvinte, cum a fost posibil în luna martie 1984 (ori la alte date, dar

anterior datei de 1 octombrie 1985) să fie întocmite acte care îl plasează pe

pârât în apartamentul în discuție, în condițiile în care acesta va obține

folosința imobilului abia la 1 octombrie 1985. Instanța a concluzionat că nu se

oferă o explicație verosimilă pentru această împrejurare, iar faptul că ar fi

vorba de o simplă coincidență nu este admisibil.

În sfârșit, a reținut

instanța de fond că nici împrejurarea că la data de 1 octombrie 1986 garsoniera

a fost repartizată numitului U.V., conform actelor depuse în acest sens la

dosar, nu reprezintă o dovadă a faptului că pârâtul nu ar mai fi avut folosința

efectivă a respectivului spațiu locativ. Din înscrisuri rezultă că în drept a

fost acordat apartamentul numitului U.V., nu și că pârâtul a pierdut folosința

imobilului începând cu acea dată.

Împotriva Sentinței

civile nr. 4.427 din 2 iulie 2012 a declarat recurs în termenul legal pârâtul

B.M.H., care a solicitat modificarea acesteia în sensul respingerii acțiunii

reclamantului ca neîntemeiată.

În motivarea căii de

atac încadrabilă în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a susținut faptul că sentința recurată este dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 lit. b), ultima teză din O.U.G. nr.

24/2008 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008.

În concret,

recurentul a arătat că ipoteza legală aflată în discuție - punerea la

dispoziția Securității a unui anumit spațiu nu este îndeplinită, nu deținea

niciun titlu, nu locuia și nici nu avea legătură cu imobilul respectiv situat

în Alba Iulia str. 6 M. În perioada de referință a locuit la o altă adresă

decât cea despre care se pretinde că a fost casă de întâlnire. Face trimitere

în acest sens la actele oficiale depuse în fața instanței de fond respectiv

adresele emise de Primăria Municipiului Alba Iulia, Serviciul de Evidență a

Populație Municipiului Alba Iulia, asociația de locatari, firma constructoare a

blocului SC H. SA, I.G.C.L. Alba, actele de predare a garsonierei către stat.

În continuare

contestă valabilitatea angajamentului reținut ca probă valabilă de către

instanța de fond. Nu recunoaște că ar fi semnat un angajament de colaborare cu

Securitatea, și invocă în acest sens declarația martorului C.F.S. care

recunoaște că nu a fost semnat în fața lui, dar și că acest angajament ar fi

fost depus la dosar ca o reacție la refuzul de colaborare cu securitatea. Sub

acest aspect mai contestă și concluziile din raportul de expertiză

criminalistică și susține că expertul a avut în vedere pentru comparație,

înscrisuri care nu fac parte din dosarul C.N.S.A.S. și nu au fost aprobate de

instanță ca și scripte de comparație.

Despre rapoartele de

analiză la care se face referire, în nota de constatare susține că au un

conținut lacunar și nu se descriu activitățile desfășurate în locuință, ce

persoane au fost aduse sau care sunt informațiile obținute.

Analizând sentința

recurată în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul este

nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Astfel, în

conformitate cu dispozițiile art. 2 lit. b) ultima teza din O.U.G. nr. 24/2008

privind accesul la propriul dosar de securitate și deconspirarea Securității,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008, "Colaborator

al Securității este persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte

persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a

altui spațiu pe care îl deține".

În cauză, prima

instanță a stabilit că pârâtul-recurent a fost recrutat în calitate de

"gazdă, casă de întâlnire", semnând un angajament de colaborare cu

Securitatea la data de 30 martie 1984 și conform căruia pârâtul a fost de acord

să pună la dispoziție organelor de securitate imobilul din Alba Iulia Bd. 6 M.,

pentru probleme de muncă.

Concluzia la care a

ajuns judecătorul fondului în acest sens se întemeiază pe o interpretare

corectă a probelor cauzei privite în ansamblul lor și corelate în mod logic

fiind avute în vedere în acest sens Raportul de expertiză criminalistică nr. R1

din 20 martie 2012 prin care se concluzionează că scrierea și semnătura din

angajamentul întocmit la data 30 martie 1984 îi aparține martorului,

depozițiile martorului C.F.S. precum și actele oficiale emise de diferite

instituții ale statului din care rezultă regimul juridic al imobilului și

folosința acestuia.

Dispozițiile legale

menționate mai sus reglementează ipoteza punerii la dispoziția Securității a

unui spațiu fără a mai fi necesară îndeplinirea altor condiții pentru reținerea

calității de colaborator al Securității, neprezentând relevanță modalitatea în

care persoana deține acest spațiu, cu sau fără titlu valabil.

Recurentul-reclamant

contestă împrejurarea că ar fi deținut această locuință, dar nu a fost în

măsură să ofere o explicație credibilă în legătură cu menționarea acestei

locuințe în conținutul angajamentului sau întocmirea de acte care îl plasează

pe acesta în apartamentul în discuție.

În sensul legii,

pentru reținerea calității de colaborator al Securității era necesar ca

înlesnirea activității de culegere de informații de la rețeaua de informatorii

să se facă prin punerea la dispoziția securității a locuinței sau a altui

spațiu deținut, și punea la dispoziție să se facă în mod voluntar.

În persoana

recurentului-reclamant sunt pe deplin îndeplinite aceste condiții, probele

administrate în cauză demonstrează fără putință de tăgadă punerea în mod voit,

la dispoziția Securității a unui spațiu de locuit în perioada de referință.

Având în vedere

aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

raportat la art. 316 din același cod și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat și va menține soluția primei instanțe ca

temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de B.M.H. împotriva Sentinței civile nr. 4.427 din 2 iulie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2014

Procesat de GGC - MI