ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1150/2015

Decizia nr. 1150/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 14/CA/2014 - P.I. din 27 ianuarie 2014 Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ADS; a respins excepția de nelegalitate formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta ADS, ca fiind formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă în cauză; a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul MADR; a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate formulată de același reclamant în contradictoriu cu pârâții Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 Satu Mare, Comisia Județeană Satu Mare de aplicare a Legii nr. 18/1991, SC A. SRL și MADR și a obligat reclamantul la plata către pârâtul SC A. SRL a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a ADS este întemeiată deoarece această parte nu este emitentul actului administrativ atacat și nu este parte procesuală în Dosarul X/296/2012 al Tribunalului Satu Mare.

Examinând excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată de pârâtul MADR, a constatat că aceasta este întemeiată, deoarece certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 2997 din 23 aprilie 2004 a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Instanța de fond a reținut că astfel cum s-a pronunțat constant și ICCJ, este inadmisibil controlul de legalitate a unui act administrativ individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, deoarece în ipoteza contrară s-ar permite, fără limită în timp, controlul de legalitate al unui act administrativ individual, respectiv și după împlinirea termenului în care partea putea exercita acțiunea în anulare, ceea ce ar duce la înlăturarea efectelor juridice produse de actul administrativ, cu consecința creării unui climat general de incertitudine și nesiguranță juridică.

În baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligat reclamantul la plata către pârâta SC A. SRL a sumei de 300 RON cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli de transport justificate cu bonurile fiscale depuse la dosar.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, aceasta încălcând legea prin refuzul aplicării normei juridice concrete, cât și prin interpretarea greșită a acesteia.

Atât refuzul aplicării legii, cât și interpretarea greșită a acesteia configurează deducerea eronată a consecințelor legale a stării de fapt reținute.

Curtea de Apel Oradea a respins cererea apreciind că prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nu se aplică actelor administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004

Prin soluția pronunțată, Curtea de Apel Oradea a nesocotit și, totodată, încălcat dispozițiile speciale și exprese ale art. 4 din Legea contenciosului administrativ respectiv, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând

Prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ nu au caracter retroactiv.

Deși excepția de nelegalitate finale fi invocată și în ceea ce privește actele administrative emise anterior intrării în vigoare a legii amintite, totuși legalitatea acestora se examinează în funcție de condițiile de validitate prevăzute de reglementările cuprinse în actele normative care erau în rigoare la momentul emiterii actului contestat, iar nu prin raportare la Legea nr. 554/2004.

În acest sens a statuat Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ - 554/2004.

Recurentul mai susține că hotărârea judecătorească trebuie să fie motivată.

Principiul general consacrat de art. 361 C. proc. civ. impune ca orice hotărâre judecătorească să fie motivată, ca o garanție împotriva arbitrariului judecătoresc și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar al judecații primelor instanțe. În speța de față această exigență nu este respectată.

Invocarea, la modul general, în cuprinsul sentinței recurate a practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție a României, nu este de natură să suplinească obligația judecătorului de a indica motivele și temeiul în baza cărora și-a format convingerea, cum și cele pentru care a înlăturat cererile părților.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

La 26 iunie 2012, momentul invocării excepției de nelegalitate, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 262/2007: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze”.

În conformitate cu dispozițiile alin. (2) al acestui articol „Instanța de contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului. În cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

Este adevărat că legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere în privința analizării legalității la actele administrative cu caracter individual ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepției de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual.

Este de observat însă că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ unilateral” fără a se mai face distincție între cel normativ și cel individual.

În ceea ce privește aprecierea instanței de fond potrivit căreia excepția de nelegalitate este inadmisibilă și pentru faptul că aceasta este emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, Înalta Curte precizează:

Potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

De asemenea, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reținut, într-adevăr, că dispozițiile sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene). În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor” (CEDO, Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).

Raportându-se, așadar, în special la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la practica CEDO, Înalta Curte va reține că, în mod legal, curtea de apel a înlăturat dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile sus-menționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României).

În acest sens, CEDO a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (CEDO, Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată …. trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Argumentele CEDO expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în cauza de față, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs prin care recurentul-reclamant susține că"hotărârea judecătorească este nemotivată, imprecisă și ambiguă, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs este neîntemeiat deoarece sentința de fond este motivată în drept și în fapt.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 14/CA/2014 - P.I. din 27 ianuarie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2015.

Procesat de GGC - LM