ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5302/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 2373/2011 din 27 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Dolj în Dosarul

nr. 1538/63/2011, a fost admisă excepția necompetenței materiale fiind

declinată competența de soluționare a cauzei privind acțiunea formulată de

reclamanta P.L.N. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., Direcția pentru

Acordarea Despăgubirilor în Numerar la Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal.

La 22 septembrie 2011 reclamanta și-a

precizat acțiunea în sensul că prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați

pârâții să dispună plata în numerar a sumei de 94.993 RON în două tranșe,

arătând că potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se asimilează

actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere

referitoare la un drept sau la un interes legitim ori după caz faptul de a nu

răspunde solicitantului în termenul legal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții

de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. 2350/54/2011

primind termen de judecată la data de 19 ianuarie 2012 pentru când părțile au fost

legal citate.

În ședința publică din data de 19

ianuarie 2012, reclamanta prin apărătorul ales a depus „Note de Ședință" arătând

că acestea au caracterul unor precizări la acțiune. Prin precizare, reclamanta a

solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții în solidar

la plata în numerar a sumei de 94.993 RON arătând că potrivit art. 13 alin. (1)

lit. b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 Comisia Centrala pentru Stabilirea

Despăgubirilor este abilitată să ia și alte măsuri legale, necesare aplicării acestei

legi, măsuri pe care pârâta nu le-a întreprins.

La data de 6 februarie 2012 pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor

în Numerar a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prematurității cererii

de chemare în judecată, iar pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința nr. 231 din 29 martie 2012,

Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea

precizată formulată de reclamanta P.L.N., în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P.,

Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut următoarele:

- Excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este întemeiată

și va fi admisă întrucât, având în vedere faptul că procedura de emitere a deciziei

reprezentând titlu de despăgubire a fost finalizată iar potrivit Titlului VII din

Legea nr. 247/2005, atribuțiile Comisie Centrale încetează la data emiterii titlului

de despăgubire. Ca urmare, plata în numerar astfel cum a solicitat reclamanta nu

intră în atribuțiile pârâtei Comisia Centrală ci se realizează de către A.N.R.P.,

Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar.

În ceea ce privește excepția prematurității

acțiunii, s-a constatat că reclamanta a înregistrat la A.N.R.P., Direcția

pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar cererea de opțiune din 26 martie 2009,

solicitând emiterea titlului de plată (despăgubiri în numerar) pentru suma de 94.993

RON.

În conformitate cu prevederile art. 18

lit. a), Titlul VII al Legii 247/2005 și art. 18.1 lit. a) din Normele de aplicare

a acestei legi emiterea unui titlu și plata despăgubirilor bănești în numerar către

persoana îndreptățită se face în termen de 15 zile de la existența disponibilităților

financiare în contul A.N.R.P., în ordinea depunerii cererilor de opțiune.

Prin urmare, plățile sunt efectuate în

ordinea numerelor de opțiune, până în prezent plata despăgubirilor în numerar realizându-se

în limita disponibilităților financiare, respectiv până la cererea de opțiune înregistrată

din 29 aprilie 2008.

În consecință, plata către reclamantă urmează

a se efectua în limita disponibilităților financiare potrivit dispozițiilor legale

mai sus citate, din acest punct de vedere creanța solicitată fiind certă și lichidă

dar neexigibilă.

Pe de altă parte, este întemeiată apărarea

formulată de pârâta A.N.R.P., Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în

Numerar, prin întâmpinare potrivit cu care, deși există dispoziții legale care prevăd

posibilitatea persoanei îndreptățite la despăgubiri de a formula cerere de emitere

cu prioritate a titlului de plată dacă se face dovada unor condiții medicale sau

sociale deosebite, reclamanta nu au uzat de aceste prevederi legale.

În final, a mai reținut prima instanță

și incidența art. 3 alin. (1) al O.U.G. nr. 62/2010, intrată în vigoare la data

de 30 iunie 2010 „pe perioada de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei

ordonanțe de urgență se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul

VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și

justiției, precum și unele măsuri adiacente", precum și a dispozițiilor O.U.G.

nr. 4/2012 publicată în M.Of. nr. 169/15.03.2012 s-a dispus suspendarea, pe o perioadă

de 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, chiar a procedurii de emitere

a titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie precum și a procedurilor

privind evaluarea imobilelor.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

reclamanta P.L.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susține că, în mod greșit, a considerat

prima instanță ca fiind întemeiată excepția prematurității acțiunii, în condițiile

în care prin nesoluționarea într-un termen rezonabil și în întregime a cererii de

opțiune prin emiterea titlului de plată, autoritatea pârâtă A.N.R.P. încalcă dreptul

la respectarea bunurilor reclamantului.

Invocă în susținerea recursului prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale și ale art. 6 din Convenție.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată, în raport cu

motivele invocate de recurentă, cu actele dosarului și cu dispozițiile legale incidente

în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Analiza legislației naționale aplicabile

în cauză relevă că art. 11 alin. (2) din Constituția României dispune că tratatele

ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispozițiile

alin. (2) din art. 20 al Constituției României obligă la aplicarea prioritară a

reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului,

la care România este parte.

România a ratificat Convenția Europeană

a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art. 20 din Constituția

României, instanța în fata căreia se invocă existenta unei neconcordanțe între legislația

națională și dispozițiile Convenției, va aplica sancțiunea inaplicabilității normei

interne contrare Convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația

conflictuală supusă examinării.

În baza aceluiași temei constituțional,

jurisprudența C.E.D.O. este direct aplicabilă în sistemul român de drept, pe temeiul

principiului subsidiarității.

Urmare a prevederilor constituționale enunțate,

rezultă că în cauza de față judecătorul trebuia să stabilească existența unei neconcordanțe

între Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007 și O.U.G. nr. 62/2010

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența C.E.D.O.

În acest context, Înalta Curte arată că

despăgubirea trebuie acordată într-un termen rezonabil, pentru a fi adecvată.

Însă, în raport de faptul că aplicarea

măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari,

de natură a avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile

legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/ 2007

și O.U.G. nr. 62/2010 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a

statului atât în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor

patrimoniale cât și asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.

De asemenea, trebuie să se aibă în vedere

că potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 s-a suspendat emiterea titlurilor

de plată, în această perioadă titlurile de despăgubire urmând a fi valorificate

numai prin conversia în acțiuni la Fondul Proprietatea.

O asemenea măsură nu contravine Convenției

Europene a Drepturilor Omului și Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, pentru

că statul a aplicat același principiu tuturor celor aflați în situații identice

și s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra

ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.

La aprecierea asupra compatibilității legislației

naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un alt criteriu,

propriu jurisprudenței Convenția Europeană a Drepturilor Omului, anume acela al

proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de

protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese

generale (cauza Saggio c/Italie).

Lipsa de resurse financiare a Statului

român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica

măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesele generale.

Înalta Curte consideră că în cauză, dreptul

de apreciere în adoptarea măsurilor nu este disproporționat, ținând seama și de

numărul foarte mare al solicitărilor și că în măsura în care s-ar înlătura prevederile

din Legea nr. 247/2005 s-ar ajunge la o situația de haos economic, mai mult chiar

justiția ar fi o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptățite.

De altfel, prin mai multe decizii Curtea

Constituțională a României a statuat că prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 62/2010

sunt constituționale și corespund exigențelor Convenției Europene a Drepturilor

Omului și Jurisprudenței C.E.D.O., în prezent, fiind în vigoare dispozițiile O.U.G.

nr. 4/2012 publicată în M.Of. nr. 169/15.03.2012 s-a dispus suspendarea, pe o perioadă

de 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței, chiar a procedurii de emitere

a titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie precum și a procedurilor

privind evaluarea imobilelor.

Pe de altă parte, pretențiile recurentei-reclamante

de a fi obligată A.N.R.P. să-i plătească suma stabilită prin titlul de despăgubire,

sunt premature față de situația, potrivit căreia, reclamantei nu i-a fost încă emis

titlul de plată, această procedură fiind suspendată până la data de 15 mai 2013

prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012.

Pentru considerentele expuse anterior,

Înalta Curte constată că sentința atacată este temeinică și legală, urmând ca, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.L.N., împotriva

sentinței nr. 231 din 29 martie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2012.