ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 577/2013

Decizia nr. 577/2013

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, la data de 22 noiembrie 2011, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții președintele C. și D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea conducătorului autorității publice pârâte, președintele C.C.S.D., în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând din data de 21 noiembrie 2011 și până la executarea efectivă a Deciziei nr. 2893 din 19 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ fiscal, irevocabilă, pronunțată în Dosarul nr. x/33/2010, în sensul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru cota de 2/12 parte din apartamentul nr. 1, din terenul construit aferent acestuia și din terenul în suprafață de 325 mp, înscrise în C.F. colectivă Cluj-Napoca și în C.F. individuală Cluj-Napoca, situate în Cluj-Napoca;

- obligarea pârâtei D. în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru întârziere, de 1.500 de lei pe zi, în favoarea reclamantelor, începând din data de 21 noiembrie 2011 și până la executarea efectivă a Deciziei nr. 2893 din 19 mai 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 761 din 19 decembrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamante, a aplicat conducătorului instituției, respectiv președintelui C. o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu data de 21 noiembrie 2011 și până la executarea Deciziei nr. 2893 din 19 mai 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție; a respins petitele privind obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri și cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că de la data pronunțării deciziei nr. 2893 din 19 mai 2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâta C.C.S.D. nu a întreprins nici o acțiune pentru a duce la îndeplinire obligațiile stabilite în sarcina acesteia de către instanța de judecată, deși termenul impus prin hotărâre pentru aceasta a fost epuizat.

împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta D., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 3041 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că în soluționarea cauzei pe fond, nu s-a avut în vedere principiul dreptului la apărare al părților și implicit dreptul părților la un proces echitabil, consfințite de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, s-a invocat în fata instanței de fond existenta viciului de procedură în ceea ce privește citarea președintelui C., iar reclamantele au solicitat aplicarea amenzii față de conducătorul autorității publice chemate în judecată fără însă să formuleze o cerere de introducere în proces a acestuia în nume personal deși, pârâta instituție de drept public este diferită față de președintele acesteia atât în ceea ce privește calitatea procesuală în proces, cât și în ceea ce privește patrimoniul fiecăruia.

II. Hotărârea și considerentele Înaltei Curți asupra recursului.

Prin Decizia nr. 723 din 10 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul pârâtei D.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele:

- Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, judecătorul fondului pentru considerentele expuse la pct. 1.1 din decizie a apreciat că în raport de dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 se impune aplicarea sancțiunii cu amendă președintelui C., soluție împărtășită și de instanța de recurs.

În temeiul acestor prevederi legale, președintele C. era obligat ca, până la data de 19 noiembrie 2011, potrivit dispozitivului deciziei indicate, să ia toate măsurile pentru „emiterea unei decizii reprezentând titlul de despăgubire având ca obiect acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în Cluj-Napoca.

Textul normativ indicat este clar, în sensul că sancțiunea se aplică conducătorului autorității publice, chiar dacă nu a fost parte la fondul cauzei deoarece în virtutea acestei calități trebuia să organizeze activitatea de așa natură încât să pună în executare sentința menționată.

Problema fluctuației existente la nivelul funcției de președinte al C., ridicată de recurentă, nu prezintă nicio relevanță în cauză.

Cu ocazia executării silite vor fi identificați conducătorii autorității publice sub al căror mandat nu s-au îndeplinit dispozițiile cuprinse în titlul executoriu, procedându-se în consecință.

A mai reținut instanța de recurs că împrejurarea că potrivit art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, D. funcționează ca un organism colegial, voturile membrilor săi fiind egale, nu poate fi invocată ca argument pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești în termenul legal. Conducătorul autorității publice avea obligația legală de a organiza activitatea comisiei într-o asemenea manieră încât să asigure respectarea termenului de 6 luni de la pronunțarea deciziei menționate. Cu atât mai mult în cauza de față, în raport de termenul stabilit, recurenta nu are nicio justificare legală.

De altfel, a conchis Înalta Curte, toate criticile care sunt subsumate aplicării sancțiunii, trebuiau făcute de Președinte, ca subiect de drept obligat la amendă și nu de către comisie care invocă inclusiv vicierea procedurii de citare cu conducătorul autorității, fără a motiva o vătămare în acest sens.

III. Calea extraordinară de atac a contestației în anulare împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare, recurenta D., invocând motivele prevăzute de art. 317 alin. (1) și art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

Se afirmă că acest viciu de procedură a fost invocat și în fața instanței de recurs, având în vedere că din economia dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 corelate cu cele ale art. 25 din aceeași lege, sancțiunea amenzii trebuie aplicată, personal, conducătorului autorității publice obligată prin hotărârea instanței de contencios administrativ.

În acest sens se arată că reclamantele nu au înțeles să formuleze o cerere de introducere în proces a acestuia, în nume personal deși, pârâta instituție de drept public este diferită față de președintele acesteia atât în ceea ce privește calitatea procesuală în proces, cât și în ceea ce privește patrimoniul fiecăruia.

Mai susține contestatoarea că instanța de recurs nu a avut în vedere principiul contradictorialității, potrivit căruia, părțile trebuie să aibă posibilitatea de a participa activ la desfășurarea judecății.

- îndeplinirea atribuțiilor exprese al președintelui C. prin inserarea dosarului intimatelor-reclamante pe mapa de lucru a Comisiei Centrale în ședințele acesteia;

- existența viciului de procedură în citarea președintelui C.

În acest sens, afirmă contestatoarea că instanța nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs reprezentat de principiul dreptului la apărare al părților și implicit dreptul părților la un proces echitabil, consfințite de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte reține că este nefondată, atât prin prisma dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 care reglementează un caz al contestația în anulare obișnuită, cât și ale art. 318 alin. (1) teza a II-a care constituie cadrul legal al contestației în anulare specială.

Contestatoarea invocă neîndeplinirea legală a procedurii de citare cu președintele C., în sensul că nu a fost indicată și citată persoana fizică deținătoare a acestei funcții.

În primul rând, Înalta Curte constată că această critică a fost formulată de către autoritatea contestatoare atât ca apărare în fața instanței de fond, precum și ca motiv de recurs în calea de atac exercitată.

Pentru ca acest motiv de anulare a unei hotărâri judecătorești să aibă eficiență juridică trebuie ca nelegala citare să se refere la partea care invocă acest fapt pe calea contestației în anulare și care dovedește și existența unei vătămări, în sensul că dacă ar fi fost citată, ar fi putut formula apărări de natură a înclina soluția pronunțată în favoarea ei.

Prin urmare, ipoteza textului legal menționat mai sus nu se referă la neintroducerea în cauză a persoanei fizice care deține funcția de conducător al instituției, ci reprezintă o garanție a faptului că părțile, care constituie cadrul procesual, astfel cum reclamantele au înțeles să îl stabilească, au fost legal citate în etapa soluționării recursului.

Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că încă din faza soluționării cauzei de către instanța de fond, D. și-a formulat apărările prin întâmpinarea de-pusă la dosar, fiind reprezentată de președinte E., în calitate de președinte F., iar la data de 9 decembrie 2011, prin Decizia nr. 132 a Primului Ministru, aceasta a fost numită și președintă a C.

Prin urmare, la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe, precum și la momentul exercitării căii de atac a recursului și soluționării acesteia exista un conducător al autorității pârâte, față de care s-au îndeplinit toate actele de procedură în cadrul tuturor etapelor procesuale parcurse în judecarea prezentei cauze.

Situația că această parte nu a înțeles să formuleze apărări în fața instanței de recurs, în nume propriu, nu poate constitui viciu de procedură, iar D. nu poate invoca neregularitatea citării unei alte părți, care nu a înțeles ea însăși să invoce acest lucru.

În al doilea rând, acest motiv al contestației în anulare este nefondat și din perspectiva faptului că potrivit citației de la fila 20 a dosarului de recurs, s-a dispus citarea „președintelui C." pentru termenul din 10 februarie 2013, iar cererea de recurs este semnată de președintele E. de unde rezultă că aceasta cunoștea hotărârea instanței de fond, precum și motivele cererii de recurs, neputându-se invoca vreo nulitate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pentru că vătămarea nu există.

În aceste condiții, este evident că acest motiv al contestației în anulare este nefondat.

1

C. proc. civ.

Din considerentele deciziei contestate rezultă situația, potrivit căreia, instanța de recurs a răspuns criticii privind existența unui viciu de procedură în ceea ce privește citarea președintelui C., precum și criticii vizând atribuțiile președintelui C., prin raportare la dispozițiile legale incidente și la înscrisurile probante depuse la dosarul cauzei.

Așa cum s-a statuat, în mod constant, în jurisprudență, în legătură cu ipoteza descrisă în teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., instanța de recurs nu este obligată să răspundă la toate argumentele ridicate de parte în dezvoltarea unui motiv de recurs, aceasta fiind îndrituită să grupeze argumentele părții și să răspundă la motivul de casare printr-un argument comun, în acest sens instanța supremă răspunzând în decizia contestată criticii relative la încălcarea normelor ce protejează drepturile omului la un proces echitabil, la nediscriminare și a accesului la instanță, cu respectarea dublului grad de jurisdicție.

În concluzie, motivele invocate prin contestația în anulare nu au suport probator și legal în actele și lucrările dosarului, Înalta Curte urmând a respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de D., împotriva Deciziei nr. 723 din 10 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2013.