ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 896/2016
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea de
chemare în judecată înregistrată la data de 07 august 2012 pe rolul
Tribunalului Bihor, reclamantul A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 152
din 19 aprilie 2012 de stabilire a despăgubirilor emisă de pârâtul
Statul Român -
CN
B. SA București
, doar cu privire la cuantumul acestora, și obligarea
pârâtului la plata către reclamant a sumei de 32.010 euro, echivalentul a
7,5 euro/mp, precumși la plata cheltuielilor de judecată.
Prin
sentința civilă nr. 169 C din 12 martie 2014 Tribunalul Bihor, secția
civilă, a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul
A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român -
CN B. SA
București
,
a anulat parțial Hotărârea nr. 152 din 19 aprilie 2012 emisă de pârât,
în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, a obligat pârâtul la
plata către reclamant a despăgubirilor în sumă totală de 85.183
lei, a respins restul pretențiilor, a obligat reclamantul să achite
experților C., D. și E. suma de 2.800 lei reprezentând
diferență onorariu neachitată și a obligat pârâtul să
plătească reclamantului cheltuieli de judecată parțiale în
sumă de 2.800 lei.
În motivare,
instanța a reținut, în esență, că potrivit
contractelor de vânzare - cumpărare autentificate de notari publici
și care au ca obiect un imobil similar situat în extravilanul comunei
Suplacu de Barcău, în aceiași unitate administrativ teritorială
cu cea din litigiu, prețul unui mp de teren este de 7,5 euro/mp la data de
11 aprilie 2012 și respectiv la data de 11 mai 2012.
Față
de dovezile prezentate de părți și având în vedere
dispozițiile legale, tribunalul a anulat parțial Hotărârea nr.
152 din 19 aprilie 2012 emisă de pârât, în ceea ce privește cuantumul
despăgubirilor, și a obligat pârâtul la plata către reclamant a
despăgubirilor în sumă totală de 85.183 lei.
Excepțiile
denetimbrare și de inadmisibilitate a cererii au fost apreciate ca
neîntemeiate, având în vedere dispoziția cuprinsă în art. 23 din
Legea nr. 255/2010, respectiv cea cuprinsă în art. 22 alin. (3) din Legea nr.
255/2010.
Împotriva
acestei hotărâri a formulat recurs, recalificat ca apel, pârâtul Statului
Român prin CN B. SA
În motivare,
a reiterat excepția inadmisibilității cererii de anulare a Hotărârii
nr. 152/2012 a Comisiei Suplacul de Barcău pentru aplicarea Legii nr. 255/2010,
având în vedere că acesta este un act unilateral emis conform prevederilor
legale și nu este prevăzută o astfel de anulare de către
legiuitor.
A invocat, de
asemenea, faptul că hotărârea s-a bazat pe un raport de
expertiză evaluatorie lovit de nulitate, întrucât doi membrii ai comisiei
de expertiză au altă specialitate decât cea de evaluare, aspect adus
la cunoștința instanței de fond, dar care nu l-a luat în
considerare.
O altă
critică a privit nelegala sa citare, respectiv faptul că pârâtul nu a
fost citat la sediul indicat, respectiv București, sector 1, inclusiv la
lucrarea de expertiză, astfel că nerespectarea procedurii
încalcă prevederile art. 205 C. proc. civ., raportul de evaluare fiind
lovit de nulitate absolută.
Pe fondul
cauzei, a arătat că instanța a pronunțat hotărârea cu
nesocotirea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, art. 25 din Legea
nr. 33/1994 și art. 129 C. proc. civ. în ceea ce privește modalitatea
de stabilire a cuantumului despăgubirilor, că nu s-au respectat
prețurile reflectate de tranzacții autentice privind imobile similare
cu cel expropriat, neținând cont nici de valorile din raportul de evaluare
întocmit pentru Camera Notarilor Publici Oradea în anul 2013.
A
arătat, de asemenea, că instanța nu și-a exercitat rolul
activ, fiind astfel încălcate prevederile art. 129 C. proc. civ.,
respingând nemotivat solicitarea sa de a efectua demersuri la instituțiile
abilitate pentru a comunica tranzacțiile privind astfel de imobile.
Un alt motiv
de apel a privit admiterea nejustificată a cererii privind acordarea sumei
de 17.814 lei cu titlul de prejudiciu, care de altfel nici nu a fost motivată
de către instanță, și care se referă exclusiv la
terenul rămas neexpropriat ceea ce contravine prevederilor Legii nr. 33/1994,
la fel ca și daunele pentru redobândirea aceleași suprafețe de
teren sau lipsa veniturilor pe un an de zile.
Pârâtul a mai
criticat și acordarea cheltuielilor de judecată, arătând că
atâta timp cât raportul de evaluare este nul absolut, în mod eronat și
nelegal a fost obligat la cheltuielile de judecată constând în onorariu de
expert.
Prin Decizia
nr. 1175/2015/Ap din data de 22 decembrie 2015 Curtea de Apel Oradea, secția
I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de CN
B. SA București împotriva sentinței civile nr. 169/C din 12 martie
2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte,
în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului
de la 85.183 lei la 59.607 lei și a păstrat restul dispozițiilor
sentinței. A obligat pârâtul la plata sumei de 1.800 lei
diferență onorariu expertiză în apel în favoarea experților
E., C. și F.
În motivare,
instanța de apel a reținut că citarea pârâtului la efectuarea
raportului de expertiză la instanța de fond a fost nelegală,
fiind citat la sediul din București, sector 1 și nu la adresa
indicată în întâmpinarea depusă la instanța de fond și în
restul actelor emanând de la acesta. Sediul ales pentru comunicarea actelor de
procedură este București, sector 1, sens în care, în
ședința publică din 28 octombrie 2014 s-a constatat nulitatea
raportului de expertiză în baza art. 208 C. proc. civ., dispunându-se
refacerea acestuia.
Raportat la
cele mai sus reținute - anularea și refacerea expertizei efectuate la
instanța de fond, instanța a apreciat că nu se mai impun a fi
analizate restul criticilor formulate de apelant privitoare la acest raport de
expertiză.
Ulterior,
după apariția deciziei Curții Constituționale,
instanța a dispus completarea expertizei în sensul celor reținute
prin această decizie, respectiv evaluarea imobilului să se facă
la valoarea acestuia de la data exproprierii prin Decizia de expropriere nr. 45
din 16 ianuarie 2012.
Experții
au concluzionat că valoarea de piață a imobilului stabilită
în conformitate cu dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr.
12/2015, în sensul evaluării imobilelor aflate în litigiu la momentul
exproprierii acestora, respectiv perioada ianuarie - aprilie 2012, este de
59.607 lei pentru suprafața de teren de 4.268 mp supusă exproprierii,
iar valoarea prejudiciului este de 8941 lei.
Instanța
a reținut că expertiza efectuată la instanța de fond a
concluzionat că valoarea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului
sunt de 85.183 lei, instanța acordând atât valoarea de piață a
imobilului de 67.369 lei (așadar mai mare decât cele stabilite de
expertiza efectuată în faza de apel), cât și valoarea prejudiciului
suferit de 18.814 lei, fără a motiva însă în ce constă
acest prejudiciu.
La stabilirea
despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere valoarea de
piață a imobilului expropriat în suprafață de 4.268 mp,
care este de 59.607 lei, și a respins ca nefondată cererea
reclamantului privind acordarea prejudiciului stabilit de experți la suma de
8.941 lei, câtă vreme nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert
și real suferit de reclamant la data exproprierii.
Împotriva
acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român - CN B. SA
București.
Criticile au
fost întemeiate, în drept, pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Pârâtul a
solicitat, în principal, admiterea recursului, admiterea apelului și pe
fond, respingerea cererii de chemare în judecată. În subsidiar, a
solicitat casarea cu trimitere,spre rejudecare, doar în măsura în care
instanța apreciază necesară refacerea probei cu expertiză
evaluatorie.
A fost
reiterată excepția inadmisibilității cererii de modificare
a Hotărârii nr. 152 din 19 aprilie 2012 emisă de Comisa de Aplicare a
Legii nr. 255/2010, pentru că un astfel de act juridic, unilateral, poate
fi doar revocat de către emitent.
Legea nu
prevede posibilitatea reclamantului, care nu este parte în hotărâre,
să ceară modificarea sau anularea acesteia, iar instanța de
judecată are doar posibilitatea să aprecieze cuantumul
despăgubirilor în temeiul unui raport de expertiză.
Ca atare, în
aplicarea dispozițiilor Legii nr. 255/2010, actele emise de Comisie sunt
supuse controlului de legalitate numai în ceea ce privește dreptul la
despăgubire pentru expropriere și cuantumul despăgubirii.
Instanța
de apel nu a motivat în nici un fel soluția de menținere a
soluției de anulare parțială a Hotărârii nr. 152/2012,
deși pârâtul formulase critici prin motivele de apel pe acest aspect.
A invocat practică
judiciară în acest sens, respectiv Deciziile nr. 6330/2008, nr. 7170/2007
și nr. 5721/2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția civilă.
Pârâtul a mai
susținut și că hotărârea atacată a fost
pronunțată cu nerespectarea art. 22 din Legea nr. 255/2010 și
ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece raportul de expertiză a fost
nelegal întocmit, în condițiile în care experții s-au raportat la
contracte de vânzare cumpărare din luna iunie 2015, în loc de momentul
exproprierii - ianuarie 2012.
Au fost
greșit aplicate prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1994, precum și ale
art. 274 C. proc. civ., pentru că instanța de apel, deși a admis
apelul pârâtului, totuși l-a obligat la plata diferenței de onorariu expert
în sumă de 1.800 lei.
În plus, au
fost greșit aplicate și prevederile Legii nr. 255/2010, în sensul
că reclamantul este cel care trebuie să suporte onorariul expertizei,
probă pe care a propus-o.
Nici
cheltuielile de judecată acordate reclamantului nu sunt legale. Aceasta
deoarece despăgubirile acordate de expropriator erau juste, așa încât
curtea de apel ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în
judecată și să îl oblige pe reclamant la plata onorariului de
expertiză.
Analizând
recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:
Motivul de
recurs referitor la omisiunea instanței de apel de a analiza în orice fel
excepția inadmisibilității cererii de modificare a hotărârii
de expropriere, invocat prin cererea de apel, ca și motiv de apel, este
fondat.
Astfel, în
cauza dedusă judecății, prin cererea de chemare în judecată
reclamantul A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 152 din 19 aprilie 2012
de stabilire a despăgubirilor,în partea privitoare la cuantumul acestora.
Prin
întâmpinarea depusă la fila 16 din dosar, la data de 10 septembrie 2012,
pârâtul Statul Român -
CN B. SA București a invocat excepția
inadmisibilității cererii de anularea hotărârii de stabilire a
despăgubirilor.
Prin
sentința civilă nr. 169 C din 12 martie 2014 pronunțată de Tribunalul
Bihor, secția civilă, s-a admis acțiunea precizată
formulată de reclamant
, reținându-se în motivare, că
excepția de inadmisibilitate a cererii de anulare a hotărârii de
stabilire a despăgubirilor este neîntemeiată, având în vedere
dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.
Împotriva
acestei
hotărâri a formulat recurs, recalificat ca apel, pârâtul Statul Român prin
CN B. SA București, în cuprinsul criticilor, reiterând
excepția
de inadmisibilitate a cererii de anulare a hotărârii de expropriere,
conform motivelor aflate la filele 2-13 din dosarul de apel.
Prin Decizia civilă
nr. 117/AP din 22 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea,
secția I civilă, a fost admis apelul pârâtului
, iar în motivare,
instanța,fără a face vreo analiză referitoare la
excepția menționată, invocată de apelantul pârât, respectiv
la motivul de apel cu care a fost legal investită în acest sens,a explicat
doar rațiunea reducerii cuantumului despăgubirilor acordate.
Prin urmare, Înalta
Curte reține că instanța de apel nu a analizat și nici nu
s-a pronunțat asupra excepției
de inadmisibilitate a cererii de
anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor
,
invocată prin motivele de apel și supusă cenzurii instanței
de control judiciar în recursul pendinte.
Nepronunțându-se
în niciun fel asupra acestei critici din apel, instanța de recurs nu poate
înlocui lipsa de motive, pronunțându-se pentru prima dată în recurs
asupra acestei chestiuni deduse judecății.
Dispozițiile
art. 261 pct. 5 C. proc. civ.reglementează în mod imperativ obligația
instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii,
motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și
motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților,
nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel
pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare,
nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea
hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea
cauzei spre rejudecare, situație ce se circumscrie sferei de
aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc.
civ.
În
speță, obligația de a motiva îmbracă o importanță
deosebită, în condițiile în care referirile la caracterul de act juridic
unilateral, nu bilateral, alhotărârii
de stabilire a
despăgubirilor, care nu poate fi anulat sau modificat, nefiind
prevăzută o asemenea posibilitate de către legiuitor,
și care
ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluției
pronunțate cu privire la cererea de anulare/modificare (chiar și
parțială), lipsesc cu desăvârșire.
În lipsa
oricăror considerente în acest sens, Înalta Curte apreciază că
decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează
cu nesoluționarea fondului acestei cereri și imposibilitatea
exercitării controlului judiciar asupra acestei chestiuni, așa încât,
în raport de dispozițiile art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 C.
proc. civ., se impune casarea soluției și trimiterea cauzei pentru
rejudecarea apelului aceleiași instanțe.
Înalta Curte
constată că șimotivul de recurs referitor la întocmirea
raportului de expertiză cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin.
(2) din Legea nr. 33/1994, republicată, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., estefondat.
Cu privire la
acest aspect, ca o chestiune preliminară, Înalta Curte reține
că, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunțată de
Curtea Constituțională și publicată în M. Of. nr. 152 din 3
martie 2015, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a
prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele
măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi
și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor
aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004,
raportate la sintagma la data întocmirii raportului de expertiză,
cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,
privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Se
constată, astfel, că din dispozițiile art. 26 alin. (2) din
Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curții
Constituționale, rezultă cele două aspecte esențiale ce
interesează obiectivele la care trebuie să răspundă
experții desemnați de către instanța de judecată,
respectiv prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă
din tranzacții efective, reale, concrete încheiate în perioada
relevantă, iar în al doilea rând, momentul de referință al
determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al
exproprierii.
Sintagma
„prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același
fel în unitatea administrativ-teritorială” definește prețul de
piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită
dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra
unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură
rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt
întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care
cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în
cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând
că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri
exagerate.
Dispozițiile
art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 au fost declarate
neconstituționale prin Decizia nr. 12/2015, în ce privește sintagma
„la data întocmirii raportului de expertiză”, astfel că, stabilind
cuantumul despăgubirii în funcție de prețul terenurilor la un
moment ulterior celui al transferului dreptului de proprietate, contrar celor
statuate prin decizia Curții Constituționale, hotărârea
recurată este nelegală.
Înalta Curte
constată că momentul la care ar fi trebuit să se raporteze
experții este data exproprierii, respectiv data de 16 ianuarie 2012.
Or, în
cauză, experții au aplicat o corecție de 10% valorilor
obținute la nivelul anului 2015, pentru a determina valoarea de
despăgubire aferentă momentului exproprierii.
Pentru
stabilirea valorii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale
menționate și a Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015,
se impune refacerea expertizei, probă incompatibilă cu structura
recursului, potrivit dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.
Cu ocazia
rejudecării, instanța de apel va dispune efectuarea unui nou raport
de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994
și va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea
acelorași prevederi legale, și prin care să poată fi
determinat prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de
același fel în unitatea administrativ-teritorială în care se
află bunul în litigiu, la data exproprierii- 16 ianuarie 2012, preț
rezultat din contracte de vânzare - cumpărare autentice, încheiate cât mai
aproape de acest moment.
Mai
reține Înalta Curte ca fiind fondată și critica referitoare la
cheltuielile de judecată, critică ce se circumscrie motivului de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art.
23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, în „cererile adresate instanței
judecătorești pentru stabilirea în contradictoriu cu statul român sau
cu unitățile administrativ-teritoriale, după caz, a dreptului la
despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia” se
aplică procedura de drept comun privind cheltuielile.
Prin urmare,
întrucât legea specială face trimitere directă și expresă
la procedura avansării cheltuielilor de judecată necesare pentru
realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor în cadrul
litigiilor prevăzute la alin. (1) al art. 23 din Legea nr. 255/2010, în
sensul că aceasta se realizează în conformitate cu dreptul comun, în
cauză se aplică prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Înalta Curte
reține că dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010
fac trimitere la art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, nu și la art. 38, iar
prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile pentru că în
cheltuielile de expropriere, nu pot fi incluse cele efectuate în procedura
judiciară, procedură care privește doar stabilirea valorii
despăgubirilor, în condițiile în care exproprierea deja operase la
momentul emiterii hotărârii de consemnare a acestora.
Prin urmare,
cheltuielile pentru realizarea procedurilor de expropriere nu vizează
și cheltuielile judiciare efectuate în procesul civil de cuantificare a
despăgubirilor, în condițiile în care nu poartă asupra
transferului dreptului de proprietate cu privire la terenul expropriat, acestea
fiind supuse normelor dreptului comun, reprezentate de dispozițiile art. 274
C. proc. civ.
În aplicarea
acestui text de lege, cum soluția pronunțată de instanța de
apel a fost de admitere a apelului, partea care a căzut în pretenții
este reclamantul, care ar fi urmat să fie obligat la plata cheltuielilor
de judecată constând în onorariu de expert.
Față
de considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând incidente motivele de
recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., în raport
de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmează să
admită recursul pârâtului, să caseze decizia recurată și
să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță,
care va analiza toate criticile formulate prin memoriul de apel, respectând
dezlegările date de instanța de casare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul
Statul Român - CN B. SA București împotriva Deciziei civile nr. 1175/AP
din 22 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția
I civilă.
Casează decizia atacată
și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași
instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2016.