ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 896/2016

Decizia nr. 896/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07 august 2012 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamantul A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 152 din 19 aprilie 2012 de stabilire a despăgubirilor emisă de pârâtul Statul Român - CN B. SA București , doar cu privire la cuantumul acestora, și obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 32.010 euro, echivalentul a 7,5 euro/mp, precumși la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 169 C din 12 martie 2014 Tribunalul Bihor, secția civilă, a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - CN B. SA București , a anulat parțial Hotărârea nr. 152 din 19 aprilie 2012 emisă de pârât, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, a obligat pârâtul la plata către reclamant a despăgubirilor în sumă totală de 85.183 lei, a respins restul pretențiilor, a obligat reclamantul să achite experților C., D. și E. suma de 2.800 lei reprezentând diferență onorariu neachitată și a obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 2.800 lei.

În motivare, instanța a reținut, în esență, că potrivit contractelor de vânzare - cumpărare autentificate de notari publici și care au ca obiect un imobil similar situat în extravilanul comunei Suplacu de Barcău, în aceiași unitate administrativ teritorială cu cea din litigiu, prețul unui mp de teren este de 7,5 euro/mp la data de 11 aprilie 2012 și respectiv la data de 11 mai 2012. Față de dovezile prezentate de părți și având în vedere dispozițiile legale, tribunalul a anulat parțial Hotărârea nr. 152 din 19 aprilie 2012 emisă de pârât, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, și a obligat pârâtul la plata către reclamant a despăgubirilor în sumă totală de 85.183 lei. Excepțiile denetimbrare și de inadmisibilitate a cererii au fost apreciate ca neîntemeiate, având în vedere dispoziția cuprinsă în art. 23 din Legea nr. 255/2010, respectiv cea cuprinsă în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, recalificat ca apel, pârâtul Statului Român prin CN B. SA În motivare, a reiterat excepția inadmisibilității cererii de anulare a Hotărârii nr. 152/2012 a Comisiei Suplacul de Barcău pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, având în vedere că acesta este un act unilateral emis conform prevederilor legale și nu este prevăzută o astfel de anulare de către legiuitor. A invocat, de asemenea, faptul că hotărârea s-a bazat pe un raport de expertiză evaluatorie lovit de nulitate, întrucât doi membrii ai comisiei de expertiză au altă specialitate decât cea de evaluare, aspect adus la cunoștința instanței de fond, dar care nu l-a luat în considerare. O altă critică a privit nelegala sa citare, respectiv faptul că pârâtul nu a fost citat la sediul indicat, respectiv București, sector 1, inclusiv la lucrarea de expertiză, astfel că nerespectarea procedurii încalcă prevederile art. 205 C. proc.

civ., raportul de evaluare fiind lovit de nulitate absolută. Pe fondul cauzei, a arătat că instanța a pronunțat hotărârea cu nesocotirea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, art. 25 din Legea nr. 33/1994 și art. 129 C. proc. civ. în ceea ce privește modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, că nu s-au respectat prețurile reflectate de tranzacții autentice privind imobile similare cu cel expropriat, neținând cont nici de valorile din raportul de evaluare întocmit pentru Camera Notarilor Publici Oradea în anul 2013. A arătat, de asemenea, că instanța nu și-a exercitat rolul activ, fiind astfel încălcate prevederile art. 129 C. proc. civ., respingând nemotivat solicitarea sa de a efectua demersuri la instituțiile abilitate pentru a comunica tranzacțiile privind astfel de imobile.

Un alt motiv de apel a privit admiterea nejustificată a cererii privind acordarea sumei de 17.814 lei cu titlul de prejudiciu, care de altfel nici nu a fost motivată de către instanță, și care se referă exclusiv la terenul rămas neexpropriat ceea ce contravine prevederilor Legii nr. 33/1994, la fel ca și daunele pentru redobândirea aceleași suprafețe de teren sau lipsa veniturilor pe un an de zile. Pârâtul a mai criticat și acordarea cheltuielilor de judecată, arătând că atâta timp cât raportul de evaluare este nul absolut, în mod eronat și nelegal a fost obligat la cheltuielile de judecată constând în onorariu de expert.

Prin Decizia nr. 1175/2015/Ap din data de 22 decembrie 2015 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de CN B. SA București împotriva sentinței civile nr. 169/C din 12 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului de la 85.183 lei la 59.607 lei și a păstrat restul dispozițiilor sentinței. A obligat pârâtul la plata sumei de 1.800 lei diferență onorariu expertiză în apel în favoarea experților E., C. și F. În motivare, instanța de apel a reținut că citarea pârâtului la efectuarea raportului de expertiză la instanța de fond a fost nelegală, fiind citat la sediul din București, sector 1 și nu la adresa indicată în întâmpinarea depusă la instanța de fond și în restul actelor emanând de la acesta.

Sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură este București, sector 1, sens în care, în ședința publică din 28 octombrie 2014 s-a constatat nulitatea raportului de expertiză în baza art. 208 C. proc. civ., dispunându-se refacerea acestuia. Raportat la cele mai sus reținute - anularea și refacerea expertizei efectuate la instanța de fond, instanța a apreciat că nu se mai impun a fi analizate restul criticilor formulate de apelant privitoare la acest raport de expertiză.

Ulterior, după apariția deciziei Curții Constituționale, instanța a dispus completarea expertizei în sensul celor reținute prin această decizie, respectiv evaluarea imobilului să se facă la valoarea acestuia de la data exproprierii prin Decizia de expropriere nr. 45 din 16 ianuarie 2012. Experții au concluzionat că valoarea de piață a imobilului stabilită în conformitate cu dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, în sensul evaluării imobilelor aflate în litigiu la momentul exproprierii acestora, respectiv perioada ianuarie - aprilie 2012, este de 59.607 lei pentru suprafața de teren de 4.268 mp supusă exproprierii, iar valoarea prejudiciului este de 8941 lei.

Instanța a reținut că expertiza efectuată la instanța de fond a concluzionat că valoarea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului sunt de 85.183 lei, instanța acordând atât valoarea de piață a imobilului de 67.369 lei (așadar mai mare decât cele stabilite de expertiza efectuată în faza de apel), cât și valoarea prejudiciului suferit de 18.814 lei, fără a motiva însă în ce constă acest prejudiciu. La stabilirea despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere valoarea de piață a imobilului expropriat în suprafață de 4.268 mp, care este de 59.607 lei, și a respins ca nefondată cererea reclamantului privind acordarea prejudiciului stabilit de experți la suma de 8.941 lei, câtă vreme nu s-a făcut dovada unui prejudiciu cert și real suferit de reclamant la data exproprierii.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român - CN B. SA București. Criticile au fost întemeiate, în drept, pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Pârâtul a solicitat, în principal, admiterea recursului, admiterea apelului și pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată. În subsidiar, a solicitat casarea cu trimitere,spre rejudecare, doar în măsura în care instanța apreciază necesară refacerea probei cu expertiză evaluatorie. A fost reiterată excepția inadmisibilității cererii de modificare a Hotărârii nr. 152 din 19 aprilie 2012 emisă de Comisa de Aplicare a Legii nr. 255/2010, pentru că un astfel de act juridic, unilateral, poate fi doar revocat de către emitent. Legea nu prevede posibilitatea reclamantului, care nu este parte în hotărâre, să ceară modificarea sau anularea acesteia, iar instanța de judecată are doar posibilitatea să aprecieze cuantumul despăgubirilor în temeiul unui raport de expertiză.

Ca atare, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 255/2010, actele emise de Comisie sunt supuse controlului de legalitate numai în ceea ce privește dreptul la despăgubire pentru expropriere și cuantumul despăgubirii. Instanța de apel nu a motivat în nici un fel soluția de menținere a soluției de anulare parțială a Hotărârii nr. 152/2012, deși pârâtul formulase critici prin motivele de apel pe acest aspect. A invocat practică judiciară în acest sens, respectiv Deciziile nr. 6330/2008, nr. 7170/2007 și nr. 5721/2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă.

Pârâtul a mai susținut și că hotărârea atacată a fost pronunțată cu nerespectarea art. 22 din Legea nr. 255/2010 și ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece raportul de expertiză a fost nelegal întocmit, în condițiile în care experții s-au raportat la contracte de vânzare cumpărare din luna iunie 2015, în loc de momentul exproprierii - ianuarie 2012. Au fost greșit aplicate prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1994, precum și ale art. 274 C. proc. civ., pentru că instanța de apel, deși a admis apelul pârâtului, totuși l-a obligat la plata diferenței de onorariu expert în sumă de 1.800 lei. În plus, au fost greșit aplicate și prevederile Legii nr. 255/2010, în sensul că reclamantul este cel care trebuie să suporte onorariul expertizei, probă pe care a propus-o.

Nici cheltuielile de judecată acordate reclamantului nu sunt legale. Aceasta deoarece despăgubirile acordate de expropriator erau juste, așa încât curtea de apel ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată și să îl oblige pe reclamant la plata onorariului de expertiză. Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Motivul de recurs referitor la omisiunea instanței de apel de a analiza în orice fel excepția inadmisibilității cererii de modificare a hotărârii de expropriere, invocat prin cererea de apel, ca și motiv de apel, este fondat. Astfel, în cauza dedusă judecății, prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 152 din 19 aprilie 2012 de stabilire a despăgubirilor,în partea privitoare la cuantumul acestora.

Prin întâmpinarea depusă la fila 16 din dosar, la data de 10 septembrie 2012, pârâtul Statul Român - CN B. SA București a invocat excepția inadmisibilității cererii de anularea hotărârii de stabilire a despăgubirilor. Prin sentința civilă nr. 169 C din 12 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, s-a admis acțiunea precizată formulată de reclamant , reținându-se în motivare, că excepția de inadmisibilitate a cererii de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, recalificat ca apel, pârâtul Statul Român prin CN B. SA București, în cuprinsul criticilor, reiterând excepția de inadmisibilitate a cererii de anulare a hotărârii de expropriere, conform motivelor aflate la filele 2-13 din dosarul de apel.

Prin Decizia civilă nr. 117/AP din 22 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a fost admis apelul pârâtului , iar în motivare, instanța,fără a face vreo analiză referitoare la excepția menționată, invocată de apelantul pârât, respectiv la motivul de apel cu care a fost legal investită în acest sens,a explicat doar rațiunea reducerii cuantumului despăgubirilor acordate. Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a analizat și nici nu s-a pronunțat asupra excepției de inadmisibilitate a cererii de anulare a hotărârii de stabilire a despăgubirilor , invocată prin motivele de apel și supusă cenzurii instanței de control judiciar în recursul pendinte. Nepronunțându-se în niciun fel asupra acestei critici din apel, instanța de recurs nu poate înlocui lipsa de motive, pronunțându-se pentru prima dată în recurs asupra acestei chestiuni deduse judecății.

Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.reglementează în mod imperativ obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunțate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, situație ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În speță, obligația de a motiva îmbracă o importanță deosebită, în condițiile în care referirile la caracterul de act juridic unilateral, nu bilateral, alhotărârii de stabilire a despăgubirilor, care nu poate fi anulat sau modificat, nefiind prevăzută o asemenea posibilitate de către legiuitor, și care ar fi trebuit să constituie fundamentul juridic al soluției pronunțate cu privire la cererea de anulare/modificare (chiar și parțială), lipsesc cu desăvârșire. În lipsa oricăror considerente în acest sens, Înalta Curte apreciază că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluționarea fondului acestei cereri și imposibilitatea exercitării controlului judiciar asupra acestei chestiuni, așa încât, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se impune casarea soluției și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Înalta Curte constată că șimotivul de recurs referitor la întocmirea raportului de expertiză cu încălcarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, republicată, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., estefondat. Cu privire la acest aspect, ca o chestiune preliminară, Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în M. Of.

nr. 152 din 3 martie 2015, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, raportate la sintagma la data întocmirii raportului de expertiză, cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Se constată, astfel, că din dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, astfel cum au fost interpretate prin decizia Curții Constituționale, rezultă cele două aspecte esențiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experții desemnați de către instanța de judecată, respectiv prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții efective, reale, concrete încheiate în perioada relevantă, iar în al doilea rând, momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Sintagma „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială” definește prețul de piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 12/2015, în ce privește sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, astfel că, stabilind cuantumul despăgubirii în funcție de prețul terenurilor la un moment ulterior celui al transferului dreptului de proprietate, contrar celor statuate prin decizia Curții Constituționale, hotărârea recurată este nelegală. Înalta Curte constată că momentul la care ar fi trebuit să se raporteze experții este data exproprierii, respectiv data de 16 ianuarie 2012. Or, în cauză, experții au aplicat o corecție de 10% valorilor obținute la nivelul anului 2015, pentru a determina valoarea de despăgubire aferentă momentului exproprierii.

Pentru stabilirea valorii despăgubirii, cu respectarea dispozițiilor legale menționate și a Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015, se impune refacerea expertizei, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va dispune efectuarea unui nou raport de expertiză, cu respectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și va administra, în mod nemijlocit, dovezile necesare pentru respectarea acelorași prevederi legale, și prin care să poată fi determinat prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială în care se află bunul în litigiu, la data exproprierii- 16 ianuarie 2012, preț rezultat din contracte de vânzare - cumpărare autentice, încheiate cât mai aproape de acest moment.

Mai reține Înalta Curte ca fiind fondată și critica referitoare la cheltuielile de judecată, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, în „cererile adresate instanței judecătorești pentru stabilirea în contradictoriu cu statul român sau cu unitățile administrativ-teritoriale, după caz, a dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia” se aplică procedura de drept comun privind cheltuielile. Prin urmare, întrucât legea specială face trimitere directă și expresă la procedura avansării cheltuielilor de judecată necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor în cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) al art. 23 din Legea nr. 255/2010, în sensul că aceasta se realizează în conformitate cu dreptul comun, în cauză se aplică prevederile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere la art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, nu și la art. 38, iar prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile pentru că în cheltuielile de expropriere, nu pot fi incluse cele efectuate în procedura judiciară, procedură care privește doar stabilirea valorii despăgubirilor, în condițiile în care exproprierea deja operase la momentul emiterii hotărârii de consemnare a acestora. Prin urmare, cheltuielile pentru realizarea procedurilor de expropriere nu vizează și cheltuielile judiciare efectuate în procesul civil de cuantificare a despăgubirilor, în condițiile în care nu poartă asupra transferului dreptului de proprietate cu privire la terenul expropriat, acestea fiind supuse normelor dreptului comun, reprezentate de dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. În aplicarea acestui text de lege, cum soluția pronunțată de instanța de apel a fost de admitere a apelului, partea care a căzut în pretenții este reclamantul, care ar fi urmat să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de expert. Față de considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., în raport de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmează să admită recursul pârâtului, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care va analiza toate criticile formulate prin memoriul de apel, respectând dezlegările date de instanța de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român - CN B. SA București împotriva Deciziei civile nr. 1175/AP din 22 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 aprilie 2016.