ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1545/2017

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 7 august 2012 pe rolul Tribunalului Bihor, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând instanței anularea, în parte, a hotărârii nr. 158 din data de 19 aprilie 2012 de stabilire a despăgubirii, cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, obligarea pârâtului la plata către reclamanți a despăgubirilor în sumă de 23.

118 RON, sumă ce se compune din 14.784 RON, reprezentând contravaloarea terenului expropriat și suma de 8334 RON valoarea prejudiciului produs ca urmare a exproprierii, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamanții au arătat că sunt proprietarii tabulari ai suprafeței de teren de 549 m.p., cu nr, top A și nr. cadastral B, situat în localitatea Suplacu de Barcău, cu privire la care s-a aprobat declanșarea procedurii de expropriere. Ulterior comunicării deciziei de expropriere nr. 45 din data de 16 ianuarie 2012 privind exproprierea în parte a imobilului, li s-a comunicat hotărârea nr. 158 din data de 19 aprilie 2012 privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, prin care Ii s-a propus o sumă de 2622 RON, pe care o apreciază ca fiind derizorie.

În drept, au fost invocate prevederile art. 22, art. 23 din Legea nr. 255/2010, art. 21-art. 27 din Legea nr. 33/1994, art. 82 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 666/C din 19 septembrie 2014, Tribunalul Bihor a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România. A stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în suprafață de 549 m.p. identificat prin nr. top. A, la suma de 14784 RON, a obligat pârâtul la plata acestei sume și a sumei de 4454 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând prejudiciul cauzat reclamanților prin măsura exproprierii și a sumei de 4800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost respinse restul capetelor de cerere.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, imobilul proprietatea reclamanților supus exproprierii, în suprafață de 549 m.p., identificat prin nr. top. A, și nr. cadastral B, are o valoare de piață de 14784 RON, evaluare efectuată de comisia de experți, conform standardelor internaționale de evaluare.

Referitor la prejudiciul suferit de reclamanți prin realizarea coridorului de expropriere, terenul reclamanților având împrejmuire pe două laturi, respectiv spre stradă și la limita de proprietate cu vecinul din stânga, se impune demolarea acestei împrejmuiri. În raportul de expertiză efectuat în cauză, experții au evaluat această împrejmuire având în vedere elementele construcției și uzura acesteia stabilind o valoare de 4454 RON, sumă pe care pârâtul va fi obligat să o achite reclamanților cu titlu de prejudiciu cauzat prin măsura exproprierii.

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, sunt scutite de taxă de timbru doar "cererile adresate instanței judecătorești pentru stabilirea, în contradictoriu cu Statul Român, a dreptului la despăgubire pentru expropriere și a cuantumului acesteia''' astfel ca reclamanții nu pot invoca aceste prevederi legale pentru a fi scutiți de la plata taxei de timbru, întrucât această cerere nu se încadrează în cele două cazuri expres prevăzute de Legea nr. 255/2010, exceptate de la plata taxelor judiciare de timbru, ci reprezintă o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Prin decizia nr. 308 din 21 aprilie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelurile formulate de reclamanții A. și B. și de pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a modificat, în parte, hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 158 din 19 aprilie 2012, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, în sensul că a majorat cuantumul acestora, pentru imobilul expropriat, în suprafață de 549 m.p., având nr. top. A, identificat prin număr cadastral B, de la suma de 2622 RON, la suma de 6901,28 RON, suma stabilită conform raportului de expertiză întocmit în cauză de experții C., D. și E. A. dispus obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamanților a sumei de 6901,28 RON cu titlu de despăgubiri pentru terenul expropriat și a sumei de 2165 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând prejudiciul cauzat reclamanților prin măsura exproprierii, sume ce vor fi reactualizate începând cu data pronunțării hotărârii și. până la data plății efective. Curtea a compensat în totalitate cheltuielile de judecată în primă instanță și în apel, înlăturând dispoziția din sentința apelată privind obligarea pârâtului Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA (în prezent Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA) la plata în favoarea reclamanților a sumei de 4800 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță. A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:

În temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, instanța are competența să verifice temeinicia hotărârilor de expropriere cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că hotărârea atacată este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent conform art. 16 alin. (3) din H.G. nr. 53/2011, în procedura administrativă desfășurată de expropriator, nu exclude posibilitatea anulării/modificării ei parțiale, cu privire la cuantumul despăgubirii, la cererea expropriatului, în condițiile consacrării exprese a acestui drept la acțiune, ceea ce se solicită a se anula/modifica din cuprinsul hotărârii contestate fiind doar dispoziția privind cuantumul despăgubirilor, în sensul textului de lege anterior menționat.

Având în vedere că din adresa emisă de Tribunalul Bihor, Biroul Local de Expertize Tehnice Judiciare și Contabile, la data de 30 ianuarie 2014, data efectuării raportului de expertiză, experții F. și G. nu aveau calitatea de experți recunoscuți de Ministerul Justiției în specialitatea "evaluarea proprietății imobiliare", expertul F. deținând această calitate din luna iunie 2014, iar din dovezile de citare depuse la dosar de către experți, rezultă că pârâta a fost citată pentru efectuarea raportului de expertiză, la sediul acesteia și nu la sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură, în ședința publică din data de 19 martie 2015, instanța de apel a stabilit că se impune efectuarea unei noi expertize, din perspectiva dispozițiilor art. 212 C. proc. civ. Totodată, în ședința publică din data de 25 noiembrie 2015, instanța de apel a stabilit ca obiectiv suplimentar al expertizei încuviințate, ca evaluarea imobilului de către experți, să se efectueze în raport și de Decizia nr. 380/2015 a Curții Constituționale, în sensul stabilirii valorii de circulație în raport de momentul exproprierii.

Prin noul raport de expertiză întocmit în apel de către experții C., D. și E., s-a concluzionat în sensul că valoarea reală de piață a imobilului expropriat, în suprafața de 549 m.p., la data exproprierii, este de 1592,10 euro (6901,28 RON la data de 16 ianuarie 2012), experții arătând în acest sens că au analizat atât ofertele cât și tranzacțiile existente, iar valoarea totală a prejudiciului cauzat prin expropriere, la aceeași dată, este de 1331,9 euro (5773,39 RON).

Astfel cum rezultă din Anexa I a raportului de expertiză, experții au detaliat materialele de documentare și metodele de evaluare folosite pentru a putea stabili valoarea de piață estimată a terenului, indicând elementele care influențează valoarea imobilului, amplasamentul acestuia, precizând că suprafața expropriată făcea parte dintr-o parcelă de 2500 m.p., pe care este amplasată casa de locuit cu anexele și gospodăria proprietarului, neafectând construcțiile existente, cu excepția împrejmuirilor, respectiv că terenul expropriat face parte din curtea imobilului (14 m.p.) și din grădina acestuia (549 m.p.), reducând la jumătate frontul stradal al imobilului existent anterior.

S-a precizat că terenul de evaluat este teren intravilan aferent unei case de locuit dintr-o localitate, reședință de comună, precum și faptul că, în zonă, construcția autostrăzii a făcut ca piața terenurilor să crească foarte mult în perioada 2004 - 2010, mai ales datorită valorilor foarte mari acordate pentru exproprierile din acea perioadă, respectiv că terenurile intravilane în reședințele de comună care nu sunt limitrofe orașelor mari, se tranzacționează în județul Bihor, în perioada actuală, la prețul de 4-20 euro/m.p., în funcție de mărimea și amplasarea suprafeței.

Au mai arătat experții că, pentru proprietatea de evaluat au aplicat metoda comparațiilor de piață și metoda extracției, precizând că, din cercetarea pieței locale nu au identificat tranzacții cu terenuri intravilane libere asemănătoare proprietății de evaluat, efectuate în condiții de piață, acest lucru fiind explicabil în condițiile în care numărul de tranzacții este foarte redus pe piața locală și pe aproape toate terenurile asemănătoare sunt edificate diverse construcții, astfel că au urmărit identificarea tranzacțiilor cu terenuri și construcții rezidențiale cât mai asemănătoare obiectivului de evaluat, selectând două comparabile, case cu teren aferent, indicând modalitatea în care s-a procedat la determinarea valorii terenului, concluzionând că prima comparabilă este situată în condiții similare obiectivului de evaluat, stabilind în consecință valoarea terenului în litigiu ca fiind de 2,90 euro/m.p., în total 1592,10 euro (6901,28 RON la data de 16 ianuarie 2012).

În privința prejudiciului cauzat prin expropriere, experții au arătat că, înainte de expropriere, terenul avea un front Ia stradă de 35,55 m., iar în urma exproprierii, proprietarul rămâne cu un lot care are un front de 20,11 m., front ocupat de construcția existentă și intrarea în curte, astfel că, înainte de expropriere, frontul permitea construcția a două locuințe, precizând că, deși lotul rămas neexpropriat (1951 m.p.) este mai mare comparativ cu lotul expropriat (549 m.p.), se poate considera că suprafața de 701 m. (1951-2500/2) este excedentară și are o valoare mai mică, pierderea de valoare la suprafața excedentară fiind egală cu diferența dintre prețul terenului intravilan construibil (2,9 euro/mp.) și prețul terenului intravilan utilizabil doar pentru agricultură (estimat de experți la 1 euro/m.p.), în total 1331,9 euro.

Urmare a obiecțiunilor formulate atât de către pârât, cât și de reclamanți, comunicate experților, împreună cu înscrisurile anexate, respectiv contractele de vânzare - cumpărare depuse de apelanta pârâtă și înscrisurile depuse de apelanții reclamanți, experții au arătat că, în urma analizei obiecțiunilor depuse, își mențin punctul de vedere exprimat în cuprinsul raportului de expertiză, cu referire la valoarea despăgubirilor stabilite inițial.

Astfel, în privința contractelor de vânzare - cumpărare prezentate de apelantul pârât, cu valori între 0,68 - 1,63 euro/m.p., au menționat că acestea se referă la terenuri care, deși sunt intravilane, au caracteristici diferite ca amplasare, mărime, și nu se poate stabili dacă tranzacțiile respectă condițiile valorii de piață, iar în privința valorilor mari menționate de reclamanți, au arătat că pentru a se putea pronunța asupra valorilor de 6-15 euro/m.p., menționate, ar trebui să cunoască modul de determinare al acestora, respectiv că raportul de expertiză prezentat în alt dosar nu poate fi utilizat în alt scop și pentru alt imobil, precizând totodată că în raportul de expertiză au menționat că valoarea stabilită este valabilă pentru întreaga perioadă 2012 - 2015, întrucât din analiza efectuată, reiese că pe piața specifică identificată nu au avut loc. în acest interval de timp, modificări de prețuri semnificative, iar, sub aspectul neprezentării de tranzacții certe, au arătat că alegerea comparabilelor corespunzătoare se face avându-se în vedere mai multe criterii.

Prin completarea la raportul de expertiză, încuviințată de instanță, cu referire la prejudiciul suplimentar invocat de reclamanții apelanți în ceea ce privește gardul împrejmuitor al imobilului și pomii fructiferi existenți pe terenul expropriat, experții au arătat că, în vederea exproprierii, este necesară demolarea gardului care împrejmuiește terenul, acesta având un front Ia drum de 20 m și un front lateral de 10 m, cu o uzură de peste 70%, costul unui gard nou pe o lungime de 30 m fiind de 2165 RON.

Referitor Ia prejudiciul invocat de reclamanți, cu privire la pomii fructiferi existenți pe terenul expropriat, experții au arătat că există un număr de doi pruni cu talie redusă și un nuc, menționând că aceștia nu prezintă valoare de despăgubire, respectiv că valoarea terenului include de regulă și valoarea pomilor fructiferi sau a arborilor ornamentali existenți.

Deși pârâta, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, a contestat raportul de expertiză efectuat în apel, prin notele scrise și obiecțiunile depuse la dosar la data de 3 octombrie 2015, aceasta a solicitat doar refacerea raportului de expertiză, în sensul respectării dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 coroborat cu Decizia Curții Constituționale nr. 380/2015, cu utilizarea în acest scop a contractelor de vânzare - cumpărare depuse de aceasta la dosarul cauzei, contracte care au fost însă comunicate experților, astfel cum anterior s-a arătat, și în privința cărora aceștia și-au exprimat punctul de vedere, cerere care a fost respinsă de instanță în ședința publică din data de 5 octombrie 2016, în condițiile în care, experții și-au exprimat opinia și au răspuns la obiecțiunile formulate de părți, inclusiv prin raportare la înscrisurile depuse de acestea, pârâta nesolicitând efectuarea unei contraexpertize, de către o altă comisie de experți, în condițiile reglementate de dispozițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ., aceeași cerere, privind refacerea raportului de expertiză fiind formulată și prin notele scrise și obiecțiunile depuse la dosar la data de 30 martie 2017, urmare a completării raportului de expertiză.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, a fost avut în vedere noul raport de expertiză întocmit în apel de către experții C., D. și E., expertiză prin care s-a stabilit valoarea imobilului expropriat raportat la momentul exproprierii, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 380/2015, luându-se în considerare toate elementele care influențează valoarea imobilului.

Cât privește prejudiciul cauzat reclamanților prin expropriere, se reține doar prejudiciul stabilit de experți prin raportare la demolarea gardului împrejmuitor al terenului, măsură care, potrivit concluziilor experților, este necesară în vederea exproprierii, reclamanții fiind nevoiți, în acest context, a-și împrejmui din nou terenul rămas neexpropriat, așa încât acest prejudiciu, în cuantum de 2165 RON, este apreciat ca fiind cert și dovedit.

Referitor la prejudiciul stabilit de experți pentru diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat, prejudiciu evaluat la suma de 1331,9 euro (5773,39 RON), acest teren, în suprafață de 1951 m.p., rămâne în proprietatea reclamanților, în speță nefăcându-se dovada că terenul nu poate fi utilizat de reclamanți în modalitatea în care a fost utilizat și până în prezent, respectiv, cu aceeași destinație, neputându-se reține, prin raportare Ia suprafața acestuia, că reclamanții ar fi în imposibilitate a-și edifica alte construcții, anexe aferente construcției principale, apreciindu-se în acest sens că prejudiciu! indicat de experți nu are un caracter actual și cert.

Pe de altă parte, din cuprinsul raportului de expertiză, rezultă că experții au pornit de la ipoteza că, în fapt, terenul, în forma anterioară exproprierii, putea fi partajat în două Ioturi distincte, în cauză nefăcându-se însă dovada în sensul partajării acestui imobil în scopul menționat de experți, o astfel de partajare nefiind efectuată nici în fapt, câtă vreme terenul a fost împrejmuit în întregime, ca reprezentând teren aferent casei de locuit a reclamanților, pentru a se putea reține astfel existența unui prejudiciu, prin imposibilitatea edificării unei noi construcții, distincte de a reclamanților, respectiv faptul că terenul rămas neexpropriat nu ar putea fi utilizat conform folosinței anterioare, apreciindu-se prin urmare că acest prejudiciu nu poate fi avut în vedere, fiind un prejudiciu ipotetic, nedovedit.

În privința cererii formulate de reclamanți privind reactualizarea sumelor stabilite cu titlu de despăgubire pentru imobilul expropriat, respectiv pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, pe de o parte, anterior închiderii dezbaterilor asupra fondului, reclamanții au solicitat, prin notele de ședință depuse la dosar pentru termenul din data de 20 iunie 2014, acordarea sumelor stabilite prin raportul de expertiză, actualizate începând cu data rămânerii definitive a sentinței și până Ia data plății efective, fiind de menționat, pe de altă parte că, potrivit art. 3712 C. proc. civ., actualizarea cu indicii de inflație a sumelor datorate poate fi realizată și în cadrul executării silite, la cererea creditorului, de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie, neavând așadar relevanță împrejurarea invocată de apelantul pârât, în sensul că o astfel de cerere nu a fost formulată de reclamanți prin acțiunea introductivă, respectiv prin completarea de acțiune.

Cât privește cererea formulată de reclamanți prin acțiunea introductivă, referitoare la exproprierea întregului imobil cu nr. top A, se constată că aceasta nu a fost reiterată în cadrul apelului formulat, reclamanții solicitând despăgubirile stabilite prin raportul de expertiză efectuat în primă instanță, și care vizează terenul expropriat, respectiv prejudiciul cauzat prin expropriere, astfel că o analiză sub acest aspect nu se mai impune.

În privința cheltuielilor de judecată, onorariul provizoriu în cuantum de 700 RON pentru efectuarea expertizei dispuse în primă instanță, a fost stabilit în sarcina reclamanților, fiind achitat de către aceștia potrivit chitanței depusă la dosar, diferența de onorariu de 4100 RON fiind stabilită tot în sarcina reclamanților, sumă achitată conform chitanței.

De asemenea, în fața primei instanțe reclamanții au mai justificat, cu titlul de cheltuieli de judecată, suma de 600 RON reprezentând onorariu avocațial, suma totală a cheltuielilor efectuate de reclamanți în prima instanță ridicându-se Ia 5400 RON.

În apel, pârâtul a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 5700 RON, reprezentând onorariu pentru noul raport de expertiză.

Față de soluția de admitere a apelurilor și de admitere în parte a acțiunii, în raport de valoarea sumelor avansate de părți, de valoarea pretențiilor considerate întemeiate, ținând seama și de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a fost dispusă compensarea cheltuielilor de judecată în primă instanță și în apel.

Împotriva deciziei curții de apel, au formulat recurs reclamanții B. și A. și pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA.

Prin cererea de recurs, reclamanții B. și A. au solicitat modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul înlăturării dispozițiilor privind compensarea cheltuielilor de judecată în primă instanță și apel, și respectiv, obligarea pârâtului Statul Român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere la plata către reclamanți a tuturor cheltuielilor dovedite.

În susținerea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat că decizia instanței de apel este nelegală, invocând următoarele argumente:

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 33/1994 din perspectiva în care, prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, prevăd doar avansarea cheltuielilor potrivit procedurii de drept comun, fiind derogatorii de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1998 numai sub acest aspect.

O interpretare contrară poate conduce la o încălcare a dispozițiilor art. 20, art. 44 și art. 21 din Constituție precum și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil

Pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în întregime a cererii de apel și respingerii cererii reclamanților de majorare a cuantumului despăgubirilor și de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciu cauzat. Totodată, a solicitat respingerea cererii de modificare a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor ca fiind inadmisibilă, și, în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare instanței de apel.

Un prim argument în susținerea cererii de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a privit aplicarea și interpretarea greșită de către Curtea de apel a prevederilor art. 22 și 23 din Legea nr. 255/2010. Din această perspectivă, a susținut că acțiunea reclamanților este inadmisibilă, întrucât hotărârea de expropriere reprezintă un act unilateral emis de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, în care reclamanții nu au fost părți. Ca atare, instanța poate interveni numai în sensul obligării Statului român la plata de despăgubiri sau poate stabili persoanele îndreptățite la plata despăgubirilor, dar nu poate dispune modificarea actului juridic, prin mărirea cuantumului despăgubirilor.

Un alt argument în susținerea criticii de nefegalitate a fost acela că determinarea cuantumului despăgubirilor a fost stabilit cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, instanța de apel omologând un raport de expertiză în care, cu eludarea prevederilor legale, au fost avute în vedere oferte de vânzare cumpărare. De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor contractele de vânzare cumpărare depuse la dosarul cauzei de către pârâtă, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat în ianuarie 2012 de BNP H., prin care au fost înstrăinate două parcele de teren în suprafață de 1699 m.p., situate în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, județul Bihor, la prețul de 3,06 RON/m.p. și contractul de vânzare cumpărare din 18 mai 2012, autentificat de BNP I. prin care a fost înstrăinătată o suprafață de teren de 2043 m.p., situat în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, județul Bihor, la prețul de 7,34 RON/m.p., și respectiv contractul de vânzare cumpărare din 19 septembrie 2012 de BNP J. prin care a fost înstrăinat un teren în suprafață de 4612 m.p., în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, județul Bihor, la prețul de 1,73 RON/m.p.

De asemenea, în mod nelegal, instanța de apel a acordat reclamanților despăgubiri pentru gardul care împrejmuia imobilul expropriat, având în vedere că exproprierea nu impunea demolarea acestuia. Mai mult decât atât, expropriatorul nu poate fi obligat la plata de despăgubiri pe considerentul că gradul de uzură al gardului care împrejmuiește imobilul expropriat este înaintat.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la recursul exercitat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor, încadrate în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Prioritar, se reține că nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, art. 304 C. proc. civ. de la 1865 permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs conform art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. de la 1865, singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, respectiv criticile referitoare la expertiză, nu vor putea fi cenzurate de instanța de recurs.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată ca fiind nefondată critica recurentei - pârâte în ceea ce privește inadmisibilitatea solicitării reclamanților A. și B. de anulare parțială a hotărârii nr. 158 din data de 19 aprilie 2012 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 - Consiliul Local Biharia.

Astfel, acțiunea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010 este o cale de atac prevăzută împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite pentru expropriere, în condițiile art. 19 din același act normativ.

Sesizată cu contestația împotriva hotărârii, instanța are competența să verifice temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, iar faptul că hotărârea atacată este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent conform art. 16 din Norma Metodologică de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu exclude posibilitatea anulării (modificării) ei parțiale, în condițiile consacrării exprese a acestui drept la acțiune, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010, așa cum, a reținut în mod corect și instanța de apel.

De altfel, susținerea recurentei sub acest aspect este contradictorie. Pe de o parte, susține imposibilitatea legală a instanței de a modifica conținutul hotărârii de stabilire a despăgubirilor, și ca atare, inadmisibilitatea acțiunii anulării acesteia pe considerentul că este un act unilateral, la care reclamanții nu au fost părți, iar pe de altă parte, recunoaște posibilitatea oferită de lege instanței judecătorești de a stabili identitatea persoanelor îndreptățite la plata de despăgubiri ca umare a exproprierii.

Așa fiind, această critică este nefondată.

Înalta Curte constată a fi nefondate și criticile din memoriul de recurs, prin care recurenta - pârâtă a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 motivat de faptul că expertiza pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția nu s-ar fi raportat la criteriul prevăzut de acest text de lege în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială la data exproprierii, luând în considerare oferte de vânzare cumpărare.

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă și justă despăgubire, în condițiile în care exproprierea reprezintă o ingerință permisă nu numai de art. 44 din Constituție, dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Reținându-se caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și în scopul asigurării unei protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Totodată, jurisprudența contenciosului european a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în același timp, convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim și nedisproporționată față de acesta (CEDO, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James și alții vs. Regatul Unit).

Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, sub aspectul cuantumului, respectiv trebuie să fie făcută cu plata unei compensații corespunzătoare și cu respectarea principiului proporționalității.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că "Ia calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială la momentul exproprierii".

Ținând seama de toate acestea, Înalta Curte reține că cele două aspecte esențiale ce trebuie stabilite de instanța învestită cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 33/1994 sunt prețul de piață, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate pentru imobile similare în unitatea administrativ teritorială în care se află terenul expropriat, precum și momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii, așa cum a statuat, cu putere obligatorie, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 380/2015.

Totodată, valoarea de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare la categoria de folosință, amplasamentul acestuia, destinație, poziționare față de alte localități, existența sau nu a utilităților, a căilor de acces, etc.

Sintagma "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială"

definește prețul de piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă un bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că nici unul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Pe de altă parte, sintagma "terenuri de același fel presupune luarea în considerare a categoriei de folosință, precum și a tuturor caracteristicilor proprii fiecărui bun în parte, cum ar fi mărime, localizare, căi de acces, utilități, front stradal etc, despăgubirea urmând a fi stabilită în raport de toate acestea. Altminteri, s-ar ajunge practic la situația în care, în urma deposedării de proprietate, expropriatul nu ar primi acea compensație corespunzătoare, fiind înfrânte atât legislația națională, inclusiv Legea fundamentală a Statului român, cât și jurisprudența CEDO, care impun ca deposedarea să fie făcută numai cu dreaptă și rezonabilă despăgubire.

În aceste condiții, făcând aplicarea considerentelor mai sus enunțate și a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, trebuie stabilit care este acea despăgubire dreaptă, efectivă și rezonabilă de care trebuie să beneficieze expropriatul.

În speță, instanța de apel a omologat raportul de expertiză tehnică comun efectuat de cei trei experți C., D. și E., stabilind cuantumul despăgubirilor la momentul exproprierii (aprilie 2012).

Conform raportului de expertiză efectuat în apel și omologat de instanța de judecată, aflat la dosarului Curții de Apel Oradea, volumul I, precum și din conținutul răspunsului experților judiciari la obiecțiunile formulate de părți la raportul de expertiză, aflat la filele aceluiași dosar, reiese că în determinarea cuantumului despăgubirilor experții C., D. și E. au apreciat că tranzacțiile prezentate de părți drept comparabile nu pot fi luate în calcul întrucât modul de respectare a condițiilor valorii de piață este foarte nesigur și nu poate fi verificat. Ca atare, în această situație, este preferabilă alegerea de oferte. Terenurile din acele contracte nu pot fi luate în calcul drept comparabile întrucât, deși se referă la terenuri intravilane, prezintă caracteristici diferite ca amplasare etc.

Prin urmare, se constată că în mod legal, în lipsa de contracte de vânzare cumpărare care să releve valori de piață ale imobilelor aflate în aceeași unitate administrativ teritorială cu cel expropriat și cu caracteristici asemănătoare, raportul de expertiză a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor valori ale imobilelor din ofertele de vânzare cumpărare.

Dacă nu există contracte de vânzare cumpărare, nu înseamnă că instanța nu poate stabili despăgubirile după alte criterii științifice de evaluare. Criteriul comparării tranzacțiilor presupune că acele tranzacții pot fi utilizate în raport de terenul expropriat. În lipsa lor, despăgubirea va trebui stabilită după alte criterii științifice, căci fără justă despăgubire nu se poate efectua exproprierea.

Pe de altă parte, în analiza criticii de nelegalitate privind încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale menționate, doar omisiunea instanțelor de fond de a analiza și respecta criteriile legale de stabilire a despăgubirilor poate pune în discuție o problemă de încălcare a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând conținutul înscrisurilor Ia care face referire pârâta prin memoriul de recurs, respectiv contractul de vânzare cumpărare autentificat în ianuarie 2012 de BNP H., prin care au fost înstrăinate două parcele de teren în suprafață de 1699 m.p., situate în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, județul Bihor, la prețul de 3,06 RON/m.p., contractul de vânzare cumpărare din 18 mai 2012, autentificat de BNP I. prin care a fost înstrăinătată o suprafață de teren de 2043 m.p., situat în intravilanul comunei Suplacu de Bacău, județul Bihor, Ia prețul de 7,34 RON/m.p., respectiv contractul de vânzare cumpărare din 19 septembrie 2012 de BNP J. prin care a fost înstrăinat un teren în suprafață de 4612 m.p., intravilanul comunei Suplacu de Bacău, județul Bihor, la prețul de 3,73 RON/m.p., se poate constata că acestea se referă la imobile terenuri aflate în intravilan, având aceeași categorie de folosință cu cel expropriat. Cu toate acestea, categoria de folosință nu reprezintă niciun criteriu singular și nici suficient pentru a se putea lua în considerare pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor în caz de expropriere pentru cauza de utilitate publică. Aceasta întrucât, așa cum s-a statuat și mai sus, valoarea de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată prin raportare nu mai în funcție de categoria de folosință, ci și în funcție de amplasamentul acestuia, de destinația lui, de poziționarea acestuia față de alte localități, existența sau nu a utilităților, a căilor de acces, etc. Or, așa cum s-a reținut și în cuprinsul raportului de expertiză, aceste contracte nu au putut fi luate în calcul pentru stabilirea despăgubirilor tocmai pentru faptul că nu vizau imobile cu aceleași caracteristici cu cel expropriat, respectiv amplasare, mărime.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia, în mod nelegal, instanța de apel a acordat despăgubiri reclamanților pentru gardul împrejmuitor având în vedere că exproprierea nu a necesitat demolarea acestuia.

Se reține că pârâta nu a invocat încălcarea niciunui text legal referitor Ia condițiile acordării de despăgubiri pentru prejudiciul creat proprietarului sau altor persoane ca urmare a exproprierii, respectiv a prevederilor legale care reglementează condițiile pe care prejudiciul trebuie să Ie îndeplinească pentru a fi acoperit (cert, determinat, sau determinabil, neacoperit și direct), ci doar s-a rezumat în a susține că acordarea prejudiciului este nelegală față de împrejurarea că exproprierea nu impunea și demolarea gardului.

Prevederile legale care reglementează acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile create ca urmare a exproprierii sunt reprezentate de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Potrivit acestora, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

În cauză, instanța de apel a acordat despăgubiri reclamanților în cuantum de 2165 RON pentru gardul împrejmuitor al proprietății, demolat cu ocazia exproprierii. Astfel, instanța a avut în vedere, la pronunțarea soluției, situația de fapt, astfel cum a fost relevată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, și care nu mai poate fi pusă în discuție în prezenta fază procesuală, experții statuând asupra faptului că demolarea gardului este o măsură care se impune în vederea exproprierii, față de împrejurarea că, ulterior exproprierii, reclamanții sunt nevoiți a-și împrejmui din nou terenul rămas neexpropriat. Prin urmare, prejudiciul este unul cert și dovedit.

Înalta Curte apreciază în acest context, că nu se poate susține că s-a procedat la o aplicare și interpretare greșită de către Curtea de apel a dispozițiilor legale privind acordarea de despăgubiri proprietarilor pentru prejudiciul creat ca urmare a exproprierii.

În ceea ce privește recursul exercitat de reclamanți, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia pentru următoarele considerente:

Reclamanții critică soluția curții de apel exclusiv din perspectiva aplicării și interpretării greșite a prevederilor art. 38 din Legea nr. 33/1994, în raport de cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, în sensul în care prevederile art. 38 din Legea nr. 33/1994 reprezintă norme derogatorii în raport de cele ale art. 22 din Legea nr. 255/2010.

Conform art. 38 din Legea nr. 33/1994 "toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator".

Potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 "cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a exproprierii în cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept comun".

Legiuitorul român a apreciat necesar a reglementa chestiunea privind cheltuielile ocazionate de procesul de expropriere. Astfel, a statuat asupra faptului că toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator.

Din conținutul art. 38 din Legea nr. 33/1994, reiese că intenția legiuitorul a fost aceea de a stabili în sarcina expropriatorului obligația de a suporta toate cheltuielile aferente realizării procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv cele derulate în fața instanțelor judecătorești.

Având în vedere textul legal mai sus enunțat, recurenta-pârâta datorează recurenților-reclamanți cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procedurii exproprierii, astfel cum este reglementată de legea specială aplicabilă.

Este adevărat că obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează pe ideea de culpă procesuală și este reglementată de art. 274 C. proc. civ.

În coliziunea dintre cele două texte legale are prioritate dispoziția din legea specială, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

Or, dispoziția aplicabilă din Legea nr. 33/1994 stabilește în mod expres și neechivoc în sarcina expropriatorului obligația de a plăti, în procedura exproprierii unui bun imobil, inclusiv cheltuielile efectuate înaintea instanțelor judecătorești.

Împrejurarea că în cuprinsul dispozițiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 se face trimitere la prevederile din dreptul comun în ceea ce privește suportarea, respectiv acordarea cheltuielilor de judecată, nu poate avea drept consecință incidența în cauză a acestora, atâta vreme cât legiuitorul, în conținutul normativ al textului legal face vorbire despre "avansarea cheltuielilor de judecată, potrivit dreptului comun", ceea ce nu poate echivala cu noțiunea de suportare a acestora (sensul literal al noțiuni de avansare a cheltuielilor presupune doar o plată efectuată în considerarea anumitor circumstanțe, fără ca această plată să fie făcută în executarea unei obligații legale).

În speță, recurentul-pârât Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, actuala Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere este acea parte care a ocazionat declanșarea procedurii judiciare și care a emis hotărârea nr. 158 din data de 19 aprilie 2012 de stabilire a despăgubirii, și pentru a căreia anulare, parțială, reclamanții, în calitate de persoane expropriate, s-au adresat instanței de judecată, nemulțumiți de cuantumul despăgubirilor.

Drept urmare, aceștia din urmă și-au făcut apărările de rigoare în cadrul procedurii inițiate, iar sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată reprezintă onorariile pentru expertizele încuviințate în cauză de către instanța de judecată, precum și pentru onorariile de avocat achitate de pârâți, cărora nu i se poate imputa că au uzat de un drept fundamental garantat de Constituția României - dreptul la apărare.

Având în vedere textul legal mai sus enunțat, recurenta-pârâtă datorează recurenților-pârâți cheltuielile de judecată efectuate pe parcursul procedurii exproprierii, astfel cum este reglementată de legea specială aplicabilă.

Pentru argumentele arătate, constatând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 33/1998, respectiv a prevederilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 308 din 21 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, și va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va obliga pe pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA în calitate de reprezentantă a Statului Român, Ia plata către reclamanții B. și A. a sumei de 5400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul exercitat de pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, în calitate de reprezentantă a Statului Român, împotriva deciziei civile nr. 308 din 21 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Admite recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 308 din 21 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că obligă pe pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA în calitate de reprezentantă a Statului Român, Ia plata către reclamanții B. și A. a sumei de 5400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2017.