ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1273/2017

Prin Sentința civilă nr. 110/C din 17 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul Bihor s-a admis acțiunea formulată de reclamanta comuna Suplacu de Barcău, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, și în consecință:

S-a dispus modificarea hotărârilor nr. X emise de pârâtă la data de 18 aprilie 2012 privind stabilirea despăgubirilor pentru exproprierea imobilelor cu nr. top. x, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate ca urmare a exproprierii imobilelor reclamantei.

A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 582.667 RON cu titlu de despăgubiri, sumă compusă din 477.317 RON reprezentând valoarea de piață a terenurilor expropriate în suprafață de 31.073 mp conform raportului de expertiză întocmit, în cauză, de experții A., B. și C., înregistrat la instanță la data de 10 octombrie 2014, și suma de 105.350 RON reprezentând valoarea prejudiciului produs reclamantei ca urmare a exproprierii stabilite conform aceluiași raport - sumă care urmează a fi reactualizată cu indicele de inflație, calculat de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data plății.

A obligat-o pârâta să plătească reclamantei 13.350 RON cheltuieli de judecată.

A obligat-o pe reclamantă să plătească experților sus-menționați suma de 7.350 RON cu titlu de diferență onorariu de expertiză, sens în care prezenta hotărâre urmează a fi comunicată și experților care au efectuat lucrarea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică - necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, au fost declarate de utilitate publică toate lucrările de construcție de autostrăzi - expropriator fiind Statul Român prin CNADNR.

În temeiul aceleiași legi și al H.G. nr. 1051/2011 a fost emisă Decizia de expropriere 45 din 16 ianuarie 2012 privind coridorul de expropriere a lucrărilor Brașov - Cluj - Borș, printre imobilele care fac parte din coridorul de expropriere fiind și cele identificate cu numerele cadastrale arătate în petitul acțiunii - în suprafață totală de 31.012 mp.

Ulterior, comisia de valorificare a dreptului de proprietate sau a altui drept real a emis Hotărârile 61 - 121 din 18 aprilie 2012 pentru stabilirea despăgubirilor aferente imobilelor expropriate, acestea fiind, ulterior, consemnate la dispoziția expropriatei.

În conformitate cu prevederile art. 3 din Legea nr. 198/2004 au fost întocmite documentațiile tehnico-cadastrale pentru imobilele expropriate având numerele cadastrale: X Suplacu de Barcău, documentația fiind avizată de OCPI.

Terenurile în litigiu, fiind la dispoziția Comisiei locale de fond funciar, în mod corect, exproprierea a fost făcută de la aceasta - respectiv de la comuna Suplacu de Barcău. Ca urmare, a decis Tribunalul, reclamanta are calitate procesuală, fiind, astfel, respinsă excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, aceasta a fost respinsă, întrucât atât Legea nr. 255/2010, cât și Legea nr. 33/1994, permit ca persoana nemulțumită de cuantumul despăgubirii să se poată adresa instanței de judecată, contestând cuantumul despăgubirii acordate.

Conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța urmează să țină seama de prețul la care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială - la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului, sau, după caz altor persoane îndreptățite.

În cauză, s-a dispus efectuarea unei expertize de specialitate care să cuantifice cuantumul despăgubirilor.

Față de concluziile raportului de expertiză, instanța a dispus modificarea hotărârilor emise de comisie, privind plata despăgubirilor pentru imobilele în litigiu expropriate, fiind evident că instanța are această competență, deoarece este și singura modalitate juridică prin care se poate da curs drepturilor reclamantei, ce decurg din lege.

În ceea ce privește excepția de netimbrare, aceasta a fost respinsă, deoarece acțiunea este scutită de taxa de timbru conform prevederilor Legii nr. 33/1994 și Legii nr. 255/2010.

Instanța a constatat că este neîntemeiat petitul privind anularea Hotărârilor 61 - 121 din 18 aprilie 2012. De altfel, cu ocazia dezbaterilor finale, această cerere nu a mai fost susținută.

Împotriva Sentinței civile nr. 110/C din 17 iunie 2015 a Tribunalului Bihor a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. S-a solicitat, totodată, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cauză.

În dezvoltarea motivelor de apel, a arătat că instanța de fond a respins, în mod greșit și nelegal, excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei de interes în formularea acțiunii.

Sub acest aspect, a arătat că, în toate hotărârile de stabilire a despăgubirilor, comuna Suplacu de Barcău, prin Primar, a fost identificată ca persoană aparent îndreptățită la sumele de bani consemnate, iar acest lucru nu echivalează, în accepțiunea Legii nr. 225/2010, cu dovedirea calității reclamantei de proprietar sau titular al unui drept real asupra terenurilor expropriate.

A subliniat că toate documentațiile tehnico-cadastrale întocmite în vederea exproprierii imobilelor care au făcut obiectul hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. X din data de 18 aprilie 2012 au avut la bază adeverințe emise în cursul anilor 2008 și 2009 de către Primăria comunei Suplacu de Barcău, iar, în cuprinsul acestor adeverințe, se specifică clar faptul că terenurile supuse exproprierii "sunt la dispoziția Comisiei de fond funciar", dar și că aceste înscrisuri nu reprezintă act succesoral sau act translativ de proprietate.

A arătat că terenurile rămase la dispoziția Comisiei locale de fond funciar Suplacu de Barcău nu intră automat în domeniul privat al comunei Suplacu de Barcău, astfel cum rezultă din Legea nr. 18/1991 republicată.

Reclamanta nu a dovedit că procedura reglementată de Legea nr. 18/1991 s-a finalizat în comuna Suplacu de Barcău și nici că, înainte de exproprierea terenurilor în litigiu, acestea au fost trecute în domeniul privat al comunei Suplacu de Barcău.

A apreciat că, atât timp cât reclamanta a solicitat, printre altele, obligarea la exproprierea unei suprafețe suplimentare decât cea cuprinsă în Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. X din 18 aprilie 2012, cât și obligarea sa la plata unei despăgubiri majorate, era absolut necesară probarea calității sale de proprietar asupra terenurilor care au făcut obiectul exproprierii.

De asemenea, nici interesul în promovarea unei acțiuni privind majorarea despăgubirilor consemnate prin Hotărârile nr. 61 - 121 din 18 aprilie 2012 nu poate subzista în lipsa unor dovezi din care să reiasă că partea reclamantă deținea un drept real asupra terenurilor ce au fost expropriate potrivit art. 19 din Legea nr. 255/2010, plata despăgubirilor fiind imperativ condiționată de dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul exproprierii.

Printr-o altă critică a arătat că instanța a respins, în mod greșit, excepția inadmisibilității cererii de modificare a Hotărârilor nr. X din 18 aprilie 2012 emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 Suplacu de Barcău.

În acest sens, a arătat că hotărârea Comisiei este un act unilateral, care a fost emis în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 255/2010 și art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010. Art. 16 alin. (3) din Normele metodologice prevede sancțiunea revocării hotărârii, sancțiunea anulării/modificării nefiind prevăzută de legiuitor.

A subliniat, totodată, sub acest aspect, și faptul că reclamanta nu este parte semnatară în hotărâri, hotărârile fiind un act unilateral, nu bilateral, și că nu există niciun temei legal pentru modificarea Hotărârilor nr. 61-121, legea prevăzând, în mod expres, cauzele pentru care un act este anulabil.

A susținut că instanța poate interveni doar în sensul obligării Statului Român la plata despăgubirii stabilite prin probele administrate sau poate stabili că persoanele îndreptățite la despăgubire sunt altele decât cele menționate în cuprinsul hotărârii, fără a putea dispune anularea actului juridic unilateral, făcând, în acest sens, trimitere la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Printr-o altă critică, a arătat că sentința este fundamentată pe un raport de expertiză evaluatorie care a fost întocmit de către experți necompetenți, raportul fiind, astfel, lovit de nulitate absolută.

Unul dintre cei trei experți desemnați să facă parte din Comisia de evaluare (dl. expert B.) are calitatea de expert judiciar, specialitate topografie, cadastru și geodezie, fiind încălcate dispozițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, cât și art. 1 și 14 din O.G. nr. 2/2000, potrivit cărora, în cauzele având ca obiect expropriere, raportul de evaluare poate fi realizat doar de experți judiciari în evaluarea proprietății imobiliare.

Instanța a stabilit despăgubiri pentru o suprafață de 51 mp neexpropriată, ignorând erorile strecurate în raportul de evaluare, în care se consemnează greșit suprafețele expropriate.

Mai invocă și faptul că experții nu au stabilit despăgubirea în condițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, prin raportare la prețul pieței, ci prin abordarea metodelor "capitalizării costurilor" și a "comparației directe", instanța nesocotind dispozițiile art. 22 din Legea nr. 255/2010, în vigoare la momentul formulării acțiunii, coroborat cu art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 129 C. proc. civ.

A invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este în sensul că, la stabilirea despăgubirii, atât instanța, cât și comisia de experți, trebuie să aibă în vedere prețurile consemnate în contracte autentice de vânzare - cumpărare, iar nu oferte de vânzare, care sunt speculative și nepertinente. Astfel, instanța și-a fundamentat soluția în baza unui raport de expertiză nelegal.

A criticat faptul că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, acordând reclamantei o sumă cu titlu de prejudiciu de 105.350 RON, și a dispus actualizarea despăgubirii cu indicele de inflație. Reclamanta nu a înțeles să solicite acordarea unei sume cu titlu de prejudiciu, simpla menționare a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 ca temei de drept al acțiunii nefiind suficientă și, mai mult, reclamanta nu a solicitat, prin acțiunea introductivă, actualizarea despăgubirii cu indicele de inflație.

Chiar și în cazul în care s-ar aprecia că reclamanta a formulat un petit cu privire la prejudiciul încercat, experții de la fondul cauzei nu au identificat un prejudiciu cert, real și actual, ci au construit teza unui pretins prejudiciu.

Dauna pentru redobândirea aceleiași suprafețe de teren, așa cum a fost intitulată impropriu de către experți, nu se circumscrie noțiunii de prejudiciu, prevăzute la art. 26 din Legea nr. 33/1994. Faptul că reclamanta va dori, în viitor, să cumpere terenuri similare cu cele care fac obiectul prezentului litigiu nu echivalează cu încercarea unui prejudiciu real, actual și cert.

Astfel, stabilirea unei sume cu titlu de prejudiciu se referă exclusiv la terenul rămas neexpropriat, iar acest lucru rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (4) din Legea nr. 33/1994.

Determinarea unei sume cu titlu de despăgubire pentru terenul expropriat și, în plus, stabilirea unor sume de bani cu titlu de prejudiciu pentru același teren contravine prevederilor Legii nr. 33/1994 și, mai mult, reclamanta nu a formulat un petit separat cu privire la solicitarea unor sume cu titlu de lipsă folosință pentru terenurile expropriate.

Experții au propus, în mod nefondat, dezdăunarea părții reclamante pentru prejudiciul cauzat prin "scăderea parcelelor rămase în urma divizării lotului inițial" cu suma de 71.597,55 RON, în condițiile în care loturile rămase din neexpropriere pot fi utilizate în continuare, în conformitate cu categoria lor de folosință.

Făcând trimitere la Decizia nr. 380 din 26 mai 2015 a Curții Constituționale, apelanta a arătat că se impune o nouă evaluare la momentul exproprierii.

Se mai invocă și faptul că instanța nu și-a motivat hotărârea cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța omologând raportul de expertiză fără a verifica dacă acesta răspunde exigențelor art. 26 din Legea nr. 33/1994 și fără a face măcar o judecată de valoare cu privire la conținutul acestuia.

A mai criticat apelanta hotărârea și sub aspectul dispoziției de obligare la plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu se putea reține culpa sa procesuală, reclamanta fiind cea care ar fi trebuit să suporte, în întregime, cheltuielile de judecată, fiind aplicate greșit prevederile art. 274 C. proc. civ.

În cele din urmă, apelanta a susținut că instanța de fond și-a încălcat rolul activ, hotărârea întemeindu-se pe o gravă greșeală de fapt și de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Astfel, prima instanță a respins nemotivat solicitarea de a efectua demersuri la instituțiile abilitate, pentru a comunica tranzacții autentice privind imobile de același fel cu terenul expropriat, precum și cererile referitoare la refacerea lucrării de evaluare.

Intimata comuna Suplacu de Barcău a depus note de ședință prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității și nulității raportului de expertiză, a excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului în promovarea acțiunii și respingerea apelului pârâtului.

Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin Decizia nr. 309A din 21 aprilie 2017, a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. (în prezent cu denumirea Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA), pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A redus cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat pârâtul Statul Român, reprezentat prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA (în prezent cu denumirea Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA), în favoarea reclamantei, de la suma de 477.317 RON la suma de 186.620 RON, reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafață totală de 31.012 mp, sume stabilite conform raportului de expertiză întocmit, în cauză, de experții D., E. și F.

A înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtului Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România (în prezent Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA), la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 105.350 RON reprezentând valoarea prejudiciului produs reclamantei ca urmare a exproprierii.

A compensat, în tot, cheltuielile de judecată în primă instanță și în apel, înlăturând obligația stabilită în sarcina pârâtului privind plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 13.350 RON cheltuieli de judecată în primă instanță.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că prima critică a apelantei, prin care se arată că instanța a respins, în mod greșit, excepția calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsi de interes în formularea acțiunii este nefondată.

Astfel, în reținerea calității procesuale active a reclamantei, este lipsită de relevanță împrejurarea că aceasta nu a dovedit calitatea de proprietar asupra imobilelor în cauză, de vreme ce hotărârile de stabilire a despăgubirilor au fost emise pe seama sa, în calitate de persoană aparent îndreptățită la sumele de bani consemnate.

Așadar, atâta timp cât, prin hotărârile de stabilire a despăgubirilor contestate s-au stabilit drepturi față de reclamantă, producând efecte juridice față de aceasta, dreptul, interesul, și, implicit calitatea procesuală de a le contesta sunt în afara oricărei discuții, sens în care vor fi avute în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente, în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii.

Nefondată s-a constatat a fi și critica prin care s-a susținut respingerea greșită a excepției inadmisibilității cererii, acțiunea reglementată de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 fiind o cale prevăzută împotriva hotărârii emise de comisia constituită în baza art. 18 din același act normativ, instanța în cadrul contestației împotriva hotărârii de stabilire a despăgubirilor având competența de a verifica temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, astfel cum se solicită și în cauza de față.

Fără a se contesta că hotărârea comisiei este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent, conform art. 16 alin. (3) din H.G. nr. 53/2011, în procedura administrativă desfășurată de expropriator, nu se poate nega posibilitatea anulării sau modificării ei parțiale cu privire la cuantumul despăgubirii, în condițiile consacrării acestui drept la acțiune, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, după cum s-a arătat în cele de mai sus.

În ceea ce privește fondul cauzei, prima instanță, admițând acțiunea, a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., la plata sumei de 582.667 RON cu titlu de despăgubiri, sumă ce se compune din 477.317 RON reprezentând valoarea de piață a terenurilor expropriate, în suprafață de 31.073 mp, conform raportului de expertiză întocmit de experții A., B., C., precum și suma de 105.350 RON reprezentând valoarea prejudiciului produs reclamantei ca urmare a exproprierii stabilite conform aceluiași raport.

În apel, urmare a pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 380 din 26 mai 2015, prin care s-a constatat a fi neconstituțională sintagma "la data întocmirii raportului de expertiză" din art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2004, s-a dispus completarea raportului de expertiză, în sensul stabilirii valorii de circulație a imobilului raportat la momentul exproprierii, care este data la care s-au emis hotărârile de expropriere.

Prin completarea la raport, cu opinia separată a expertului C., s-a stabilit o valoare totală a despăgubirilor de 492.430 RON, din care 428.200 RON valoarea de piață a terenurilor expropriate, iar suma de 64.230 RON valoarea prejudiciului cauzat.

În cauză, s-a încuviințat, la cererea apelantei, efectuarea unei contraexpertize cu aceleași obiective ca și cele stabilite pentru expertiza întocmită inițial, cât și pentru completarea la raportul de expertiză.

Opinia experților D., E., F. a fost în sensul că valoarea de despăgubire, conform Legii nr. 255/2010 este de 186.620 RON, valoare acceptată de către reclamantă, experții opinând, totodată, că, prin actul exproprierii, nu se cauzează niciun prejudiciu.

Potrivit dispozițiilor art. 44 alin. (3) din Constituția României, "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire".

De asemenea, art. 1 din Legea nr. 33/1994 prevede că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, "despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite".

Tot în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în repetate rânduri, în aplicarea art. 1 din Protocolul 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.

Cum, din cuprinsul tuturor acestor dispoziții, se desprinde ideea că nicio expropriere nu poate fi făcută decât în schimbul unei despăgubiri care să reprezinte valoarea reală a bunului expropriat, date fiind concluziile raportului de contraexpertiză întocmit în cauză, care a cuantificat valoarea reală a terenurilor expropriate la o valoare inferioară celei stabilite de prima instanță, instanța de apel a apreciat a fi fondate criticile apelantei sub acest aspect, impunându-se, prin urmare, diminuarea despăgubirilor la suma de 186.620 RON.

De asemenea, cum experții au opinat în sensul inexistenței vreunui prejudiciu urmare a măsurii exproprierii, au fost găsite fondate și criticile invocate în acest sens, impunându-se, în consecință, schimbarea hotărârii primei instanțe și în privința dispoziției de obligare a pârâtului la plata sumei de 105.350 RON în favoarea reclamantei, care se impune a fi înlăturată.

Referitor la critica prin care se arată că prima instanță a stabilit despăgubiri pentru o suprafață de 51 mp neexpropriată, este de precizat că acest aspect a fost clarificat, în apel, prin raportul de contraexpertiză, fiind evaluată suprafața reală a terenului expropriat (31.012 mp), aspect care se reflectă în contravaloarea despăgubirilor stabilite.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 38 din Legea nr. 33/1994, "toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere și retrocedare, inclusiv înaintea instanțelor judecătorești, se suportă de expropriator".

Art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 prevede că "cheltuielile necesare pentru realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor cuvenite ca urmare a exproprierii în cadrul litigiilor prevăzute la alin. (1) vor fi avansate în conformitate cu procedura de drept comun".

Instanța de apel a statuat că art. 23 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 conține dispoziții derogatorii de la norma de drept comun cuprinsă în art. 38 din Legea nr. 33/1994, așa încât prevederile speciale se impun a fi coroborate cu cele ale art. 274 și următoarele C. proc. civ., obligația de plată a acestora fiind fundamentată pe ideea de culpă procesuală, potrivit regulii comune înscrise în norma de procedură civilă.

În speță, onorariul provizoriu în cuantum de 1.500 RON, pentru efectuarea expertizei dispuse, a fost stabilit în sarcina reclamantei, fiind achitat de către aceasta potrivit extrasului de cont depus la dosar, diferența de onorariu, de 7.350 RON, fiind stabilită tot în sarcina reclamantei, care a fost obligată la plata acestei sume cu titlu de diferență de onorariu expertiză, prin dispozitivul hotărârii date.

De asemenea, în fața primei instanțe, reclamanta a mai justificat, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 4.500 RON reprezentând onorariu avocațial, suma totală a cheltuielilor efectuate în prima instanță ridicându-se la 13.350 RON.

În apel, apelantul-pârât a efectuat cheltuieli de judecată în cuantum de 11.820 RON, reprezentând onorariu pentru completarea la raportul de expertiză și onorariu contraexpertiză.

Față de soluția de admitere a apelului și de admitere, în parte, a acțiunii, în raport de valoarea sumelor avansate de părți, de valoarea pretențiilor considerate întemeiate, ținând seama și de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a apreciat că se impune compensarea cheltuielilor de judecată în primă instanță și în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Simpla menționare a reclamantei în hotărârile de stabilire a despăgubirilor nu o îndreptățește pe aceasta să solicite plata despăgubirilor consemnate pentru imobilele expropriate și nici să pretindă obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri majorate, atât timp cât nu a făcut dovada dreptului său de proprietate sau altui drept real, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 255/2010.

Reclamanta trebuia să dovedească calitatea sa procesuală activă și să justifice un interes, iar, în speță, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste condiții.

Toate documentațiile tehnico-cadastrale întocmite în vederea exproprierii imobilelor care au făcut obiectul Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. X din 18 aprilie 2012 au avut la bază adeverințe emise în cursul anilor 2008 și 2009 de către Primăria comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor. În cuprinsul acestor adeverințe se specifică foarte clar că terenurile supuse exproprierii "sunt la dispoziția Comisiei de Fond Funciar", dar și că aceste acte "nu reprezintă act succesoral și nu constituie act translativ de proprietate".

Reclamanta nu a depus la secretariatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, Suplacu de Barcău și nici în instanțele de fond niciun act din care să rezulte că este proprietara terenurilor care au fost expropriate în temeiul Deciziei nr. 45 din 16 ianuarie 2012 și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. X din 18 aprilie 2012.

Prin răspunsul la obiecțiuni realizat în apel și depus la Dosar în 8 martie 2017, experții judiciari au evidențiat că reclamanta era un simplu posesor al terenurilor ce au făcut obiectul exproprierii.

Experții G. au precizat că, pentru terenurile aflate la dispoziția Comisiei locale a comunei, terenuri care pot fi revendicate de proprietarii de drept ale acestora, consideră că dreptul real pe care îl are comuna Suplacu de Barcău asupra acestor terenuri este un drept de detenție precară însoțit de un drept de administrare precară (până la retrocedarea către proprietarii de drept sau până la trecerea acestora în domeniul privat al comunei).

Detenția precară presupune posesia pentru altul, iar administrarea "precară" presupune tot o posesie și prezervare a imobilului pentru un proprietar/titular de drept real. Prin urmare, experții anterior evidențiați nu au arătat actele în baza cărora comuna Suplacu de Barcău justifică un drept de proprietate sau alt drept real asupra imobilelor în litigiu, ci au confirmat, implicit, afirmațiile recurentului, conform cărora reclamanta este un simplu posesor al acestor terenuri.

În fața instanțelor de fond, actul de proprietate invocat de către reclamantă a fost Hotărârea nr. 21 din 16 martie 2005 a Consiliului local al comunei Suplacu de Barcău, prin care s-a dispus trecerea în domeniul privat al acestei unități administrativ-teritoriale a unei mase de terenuri neidentificate.

S-a reținut, la art. 1 din hotărârea amintită mai sus, că "se aprobă trecerea în domeniul privat al comunei Suplacu de Barcău a unor suprafețe de teren agricol, drumuri, pășuni, șanțuri, neatribuite în baza legilor fondului funciar, rămase la dispoziția comisiei locale cuprinse în referatul anexă, care fac parte integrantă din prezentul proiect de hotărâre". Pe lângă faptul că imobilele care fac obiectul hotărârii sau "proiectului" de hotărâre nu sunt individualizate în niciun fel, partea reclamantă nu a depus, la dosarul cauzei, și referatul-anexă de care se face vorbire în primul articol.

Reclamanta nu a depus nici extrase de carte funciară cu privire la imobilele expropriate, care să facă dovada dreptului său de proprietate.

Hotărârea Consiliului local al comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor nr. 21 din 16 martie 2005 este emisă anterior adeverințelor care au stat la baza întocmirii documentațiilor tehnico-cadastrale de expropriere, adeverințe care certificau faptul că terenurile în litigiu sunt în continuare la dispoziția Comisiei locale de fond funciar, deci, aceste terenuri nu făceau parte din domeniul privat al reclamantei.

Reclamanta nu a dovedit că procedura reglementată de Legea nr. 18/1991 s-a finalizat în comuna Suplacu de Barcău și nici că, înainte de exproprierea terenurilor în litigiu, acestea au fost trecute în domeniul privat al comunei Suplacu de Barcău (conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată).

Atât timp cât reclamanta a solicitat obligarea la exproprierea unei suprafețe suplimentare decât cea cuprinsă în Hotărârile de stabilire a despăgubirilor nr. X din 18 aprilie 2012 și obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri majorate, era absolut necesară probarea calității sale de proprietară, aceasta fiind intrinsec legată de cea de persoană expropriată.

Nici interesul în promovarea unei acțiuni privind majorarea despăgubirilor consemnate prin Hotărârile nr. X din 18 aprilie 2012 nu poate subzista în lipsa unor dovezi din care să reiasă că partea reclamantă deținea un drept real asupra terenurilor ce au fost expropriate.

Așa cum a evidențiat în fața instanței de apel, Hotărârea Comisiei este un act unilateral, care a fost emis în conformitate cu prevederile art. 20 din Legea nr. 255/2010 și art. 16 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010.

Art. 16 alin. (3) din Normele metodologice statuează în sensul că hotărârea comisiei poate fi revocată pentru motive temeinice, iar, în acest caz, titularul cererii va fi notificat. Cu alte cuvinte, prin prevederea sancțiunii revocării hotărârii, legiuitorul a înțeles să deroge de la regimul general (specialia generalibus derogant).

Astfel, cererea de anulare/modificare este inadmisibilă, nefiind prevăzută o asemenea posibilitate de către legiuitor.

Potrivit dispozițiilor art. 22 și art. 23 din Legea nr. 255/2010, instanța are posibilitatea doar să stabilească, în temeiul unui raport de expertiză judiciară, justețea cuantumului despăgubirii aprobate prin hotărârea de stabilire a acestuia sau să stabilească cine sunt persoanele îndreptățite la despăgubiri.

În consecință, actele emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010 sunt supuse controlului de legalitate numai în ceea ce privește dreptul la despăgubire pentru expropriere și cuantumul despăgubirii, dar nu se poate dispune anularea actului juridic unilateral, măsura exproprierii fiind un act al puterii de stat.

Faptul că, ulterior administrării probatoriului, instanța de judecată concluzionează în sensul că reclamantei i se cuvine un cuantum al despăgubirilor mai mare decât cel acordat prin Hotărârile nr. X din data de 18 aprilie 2012 nu implică modificarea hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Raportul de expertiză omologat de către instanța de apel a fost efectuat cu încălcarea legii, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 22 din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate și ale art. 26, alin. (2) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială.

În ceea ce privește valoarea de despăgubire stabilită în cauză (186.620 RON), trebuie remarcat faptul că raportul de evaluare omologat de instanța de control judiciar nu se bazează pe tranzacții autentice de vânzare-cumpărare privind terenuri similare cu cel aflat în litigiu, perfectate în proximitatea momentului exproprierii, și anume ianuarie 2012.

Prin urmare, atât experții judiciari evaluatori, cât și instanța de apel, ar fi trebuit să determine valoarea de despăgubire pe baza unor contracte de vânzare-cumpărare ce vizau terenuri similare cu cele aflate în litigiu (teren cu destinația agricol-arabil/drum exploatare/canal, situate în comuna Suplacu de Barcău, jud. Bihor) la data de referință (ianuarie 2012 - momentul exproprierii - conform Deciziei nr. 380/2015 a Curții Constituționale a României).

Or, instanța de control judiciar a considerat, în mod nelegal, că raportul de evaluare realizat de experții F., D. și E. a ținut seama de piața imobiliară de la nivelul anului 2012, pentru terenuri în zona de amplasare a celor în cauză.

În realitate, instanța de control judiciar ar fi trebuit să constate că experții nu au evaluat terenul în litigiu la momentul exproprierii (ianuarie 2012).

Astfel, din conținutul raportului de contraexpertiză evaluatorie, depus la dosarul cauzei pentru termenul din 23 noiembrie 2016, rezultă cu certitudine că experții au analizat tranzacții nepertinente, perfectate în anii 2013 și 2014, posterior momentului exproprierii.

Trebuie, astfel, reținut că experții au anexat raportului comunicat la dosarul cauzei pentru termenul din 23 noiembrie 2016, un număr de 3 contracte de vânzare-cumpărare, dintre care unul era încheiat în luna februarie 2014 (comparabilă 1), iar celelalte două au fost perfectate în iunie și august 2013 (comparabilele 2 și 3).

În plus, trebuie menționat că experții au valorificat contracte ce vizează, exclusiv, terenuri cumpărate de către H. SA în vederea desfășurării activității de producție a acestei societăți și, prin urmare, reprezintă cazuri speciale, particulare, iar nu prețul real, de piață, al imobilelor similare celui în litigiu (în realitate prețul de circulație al terenurilor situate în comuna Suplacu de Barcău fiind mult mai scăzut).

Terenurile înstrăinate prin tranzacțiile anexate raportului de evaluare realizat în apel nu reprezintă terenuri similare cu imobilele expropriate.

Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să constate nepertinența concluziilor raportului de expertiză evaluatorie depus la dosar pentru termenul din 23 noiembrie 2016, fiind evident faptul că valoarea terenului în litigiu, la momentul exproprierii (ianuarie 2012), nu poate fi determinată prin utilizarea unor contracte nepertinente (încheiate la o diferență de 1 an și jumătate, respectiv 2 ani de la data de referință). De asemenea, instanța de control judiciar a reținut, greșit și nelegal, faptul că tranzacțiile comunicate de experți ar susține valoarea propusă prin raportul omologat - atât timp cât acestea privesc o cu totul altă perioadă de timp (iunie 2013 - februarie 2014) decât data exproprierii, este mai mult decât clar că nu pot releva valoarea de circulație a terenului în litigiu la momentul preluării acestuia.

Instanța de control judiciar a refuzat să țină seama de faptul că pârâtul a comunicat la dosar suficiente contracte autentice de vânzare-cumpărare pentru determinarea valorii terenului în litigiu la momentul exproprierii. Astfel, din contractele de vânzare-cumpărare perfectate în anii 2011 - 2012, transmise de pârât la dosarul cauzei, rezultă faptul că terenurile situate în extravilanul comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor nu se înstrăinau cu 2,06 euro/mp. În același timp, instanța de apel a ignorat faptul că experții au propus o valoare stabilită în mod unitar, deși obiectul evaluării constă atât din terenuri neproductive, cât și din terenuri arabile (valoarea de piață este diferită pentru cele 3 categorii de folosință diferite). Valorile reale de înstrăinare ale terenurilor amplasate în extravilanul și intravilanul comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor rezultau din următoarele contracte de vânzare-cumpărare, aflate la dosarul cauzei: Contractul de vânzare-cumpărare nr. 755 din 7 aprilie 2011/B.N.P. I.; contractul de vânzare-cumpărare autentificat în ianuarie 2012 de B.N.P. J. -privește două terenuri arabile situate în intravilanul com. Suplacu de Barcău, jud. Bihor, în suprafață totală de 1.699 mp - preț: 3,06 RON/mp; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 18 mai 2012/B.N.P. Asociați Iuhasz L.; Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2615 din 19 septembrie 2012/B.N.P. M.

Prin urmare, instanța de control judiciar ar fi trebuit să observe că terenurile situate în extravilanul comunei Suplacu de Barcău, jud. Bihor se înstrăinau, la data de referință, cu cel mult 1 leu/mp, iar imobilele amplasate în intravilanul aceleiași localități aveau valori de circulație sub 2 euro/mp, la momentul exproprierii. Astfel, instanța de apel ar fi trebuit să dea curs solicitării de refacere a raportului de expertiză evaluatorie - dat fiind că lucrarea ce stă la baza hotărârii recurate este vădit nelegală. Valorile relevate de cele 3 tranzacții perfectate de H. SA (comparabilele 1, 2 și 3 din raportul de expertiză evaluatorie realizat în apel) reprezintă valori speciale și sunt contrazise de toate înscrisurile de la dosar.

Instanța de apel a compensat, în întregime, cheltuielile de judecată realizate în fața primei instanțe și în apel.

Potrivit prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanța de judecată dispune, la cerere, obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată. După cum bine se cunoaște, obligarea la plata cheltuielilor de judecată se întemeiază pe ideea de culpă a uneia dintre părți, în condițiile în care atitudinea acesteia a determinat partea potrivnică să intenteze o acțiune în realizarea drepturilor.

Or, în speță, instanța de apel a realizat o interpretare greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., prin raportare la soluția de admitere a apelului pârâtului.

Atât timp cât reclamanta nu a făcut dovada calității sale de proprietar/titular de drept real asupra imobilelor în litigiu și cât timp despăgubirile stabilite de expropriator erau juste, instanța de apel ar fi trebuit să respingă pretențiile reclamantei privind majorarea cuantumului despăgubirilor și să admită cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată. Instanța de apel ar fi trebuit să o oblige pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile de expertiză din apel (11.820 RON), în favoarea pârâtului.

A solicitat admiterea recursului în sensul admiterii, în întregime, a apelului și respingerii acțiunii introductive, în principal, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și, în subsidiar, ca fiind neîntemeiată. A solicitat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze (11.820 RON, reprezentând onorariul de expertiză achitat în apel).

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată ca fiind nefondată critica recurentului pârât în ce privește modul de soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei de interes a acesteia în promovarea acțiunii, având ca obiect contestarea cuantumului despăgubirii.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, decizia de expropriere constituie titlu executoriu pentru predarea bunului imobil, atât împotriva celor expropriați, cât și împotriva celor care pretind un drept legat de bunul imobil expropriat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a litigiului legat de proprietatea bunului imobil expropriat. Contestația asupra deciziei de expropriere nu suspendă transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în cauză, iar, potrivit alin. (3), decizia de expropriere se emite și își produce efectele și în situația în care proprietarii imobilelor cuprinse în listă nu se prezintă în termenele stabilite la art. 8, nu prezintă un titlu valabil sau nu sunt cunoscuți proprietarii, precum și în situația succesiunilor nedeschise ori a succesorilor necunoscuți sau în care nu se ajunge la o înțelegere privind valoarea despăgubirii.

Prin urmare, persoanele (fizice sau juridice) care dovedesc că au calitatea de persoane expropriate dobândesc, conform dispozițiilor anterior menționate, calitate procesuală activă în cauză și, implicit,și interesul în formularea acțiunii, putându-și valorifica drepturile cuvenite în justiție, obiect al litigiului nefiind contestarea măsurii exproprierii față de titularul aparent al terenului, ci cuantumul despăgubirii acordate pentru exproprierea de utilitate publică.

În plus, de vreme ce au fost emise hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul expropriat în favoarea reclamantei, pârâtul, care, astfel, i-a recunoscut calitatea de persoană expropriată și totodată, prin comisia de specialitate, a și emis hotărârile privind despăgubirile, nu mai poate contesta, în acțiunea reclamantei, calitatea sa de titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate.

De altfel, nu s-a reținut de către instanțele anterioare, iar recurentul nu a invocat în mod concret, existența unor alți titulari ai dreptului de proprietate privind imobilele expropriate.

Este nefondată și critica privind inadmisibilitatea solicitării reclamantelor de anulare parțială a Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Astfel, acțiunea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 255/2010 este o cale de atac prevăzută împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite pentru expropriere, în condițiile art. 19 din același act normativ.

Sesizată cu contestația împotriva hotărârii, instanța are competența să verifice temeinicia ei cu privire la cuantumul despăgubirii, iar împrejurarea că hotărârea atacată este un act unilateral, ce poate fi revocat de organul emitent conform art. 16 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu exclude posibilitatea anulării (modificării) ei parțiale, în condițiile consacrării exprese a acestui drept la acțiune, conform art. 22 din Legea nr. 255/2010.

De altfel, susținerea recurentului sub acest aspect este contradictorie, întrucât, pe de o parte, susține inadmisibilitatea anulării hotărârii, iar, pe de altă parte, recunoaște posibilitatea oferită de lege persoanelor ale căror terenuri au fost expropriate de a contesta aceeași hotărâre, sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

Așa fiind, această critică este nefondată.

Înalta Curte constată a fi, însă, fondate criticile din memoriul de recurs, prin care recurentul - pârât a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 255/2010 coroborate cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece expertiza pe care și-a fundamentat soluția nu s-ar fi raportat la criteriul prevăzut de acest text de lege în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data exproprierii.

Se constată că, în conformitate cu art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Din conținutul normativ al acestui text legal rezultă, în mod clar, principiul conform căruia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

În acest context, obligația instanței de recurs este aceea de a verifica dacă hotărârea judecătorească împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a recursului cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., realizându-se, astfel, situația premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs, respectiv aceea ca împrejurările de fapt și de drept să fi fost pe deplin stabilite.

Or, examinând soluția pronunțată de instanța de apel, care ar trebui să se întemeieze pe împrejurări de fapt și de drept ce au fost pe deplin stabilite și să decurgă din argumentele silogismului judiciar ce ar trebui să constituie motivarea hotărârii pronunțate, se poate constata că aceasta se impune a fi reformată, pentru următoarele considerente:

Stabilirea valorii de circulație a imobilului supus exproprierii constituie unicul element necesar în scopul determinării unei despăgubiri juste și echitabile în accepțiunea legii generale în materie, dar și a normelor constituționale (art. 44 din Constituție).

Reținându-se caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și, în scopul asigurării unei protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ, legiuitorul statuând că "exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească".

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local, act normativ incident speței, "Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate". În alin. (3) se prevede că "Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii."

Potrivit art. 34 din lege - dispozițiile prevăzute mai sus se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii nr. 33/1994 precum și cu cele ale C. civ. și ale C. proc. civ., în măsura în care nu contravin prevederilor prezentei legi.

Totodată, jurisprudența contenciosului european a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în același timp, convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim și nedisproporționată față de acesta (CEDO, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James și alții vs. Regatul Unit).

Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această lipsire de proprietate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, sub aspectul cuantumului, respectiv trebuie să fie făcută cu plata unei compensații corespunzătoare și cu respectarea principiului proporționalității.

Art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevede că "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială la momentul exproprierii…".

Ținând seama de toate aceste, Înalta Curte reține că cele două aspecte esențiale ce trebuie stabilite de instanța învestită cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 255/2010, prin raportare la legea cadru în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică - Legea nr. 33/1994, sunt prețul de piață, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate pentru imobile similare în unitatea administrativ teritorială în care se află terenul expropriat, precum și momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor, care este cel al exproprierii.

Totodată, valoarea de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare la categoria de folosință, amplasamentul acestuia, destinație, poziționare față de alte localități, existența sau nu a utilităților, a căilor de acces, etc.

Sintagma "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială" definește prețul de piață, anume prețul cel mai probabil, la o anumită dată, la care ar trebui să se vândă dreptul de proprietate asupra unui bun, după ce acesta a fost expus, într-o măsură rezonabilă, pe o piață concurențială, atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste și în care cumpărătorul și vânzătorul acționează prudent, în cunoștință de cauză, în interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceștia nu este supus unor constrângeri exagerate.

Pe de altă parte, sintagma "terenuri de același fel" presupune luarea în considerare a categoriei de folosință, precum și a tuturor caracteristicilor proprii fiecărui bun în parte, cum ar fi mărime, localizare, căi de acces, utilități, front stradal etc, despăgubirea urmând a fi stabilită în raport de toate acestea. Altminteri, s-ar ajunge practic la situația în care, în urma deposedării de proprietate, expropriatul nu ar primi acea compensație corespunzătoare, fiind înfrânte atât legisla