ÎCCJ, Secția penală

La data de 26 februarie 2009, numitul A., în calitate de avocat, a atestat în mod nereal contractul de comodat, încheiat între comodanta B. și comodatarul C., privind închirierea unei camere din imobilul situat în București, sector 3, acesta din urmă solicitând în baza acestui contract prelungirea dreptului de ședere în România la Oficiul Român pentru Imigrări. Din raportul de constatare tehnico-științifică grafică întocmit în cauză a rezultat că semnătura de la rubrica comodant nu aparține numitei B.

La data de 04 martie 2009, A. a atestat în mod nereal contractul de comodat prin care se prevedea în mod nereal faptul că numitele D., E. și F., proprietare ale mobilului din București, sector 3, au semnat în fața sa acest contract, în acest fel fiind de acord ca numitul G., cetățean chinez, să locuiască în acest imobil, acesta din urmă solicitând în baza acestui contract prelungirea dreptului de ședere în România la Oficiul Român pentru Imigrări.

La data de 17 iunie 2011, A. a atestat în mod nereal contractul de comodat prin care se prevedea în mod nereal faptul că numitul I., proprietarul imobilului din comuna Dobroiești, sat Fundeni, jud. Ilfov, a semnat în fața sa acest contract, în acest fel fiind de acord ca numitul H., cetățean chinez, să locuiască în acest imobil, acesta din urmă solicitând în baza acestui contract prelungirea dreptului de ședere în România la Oficiul Român pentru Imigrări Ilfov. Situația de fapt reținută de instanță a rezultat din analiza coroborată a următoarelor probe: 1. Sesizarea Oficiului Român pentru Imigrări din data de 02 noiembrie 2011 din care a rezultat că în mod nereal s-a prevăzut în contractul de comodat, faptul că numitul I., proprietarul imobilului din comuna Dobroiești, sat Fundeni, jud. Ilfov, a semnat în fața inculpatului acest contract, prin care a fost de acord ca numitul H., cetățean chinez, să locuiască în acest imobil. 2. Declarația martorei B. din care a rezultat că nu a semnat contractul de comodat atestat din 26 februarie 2009 de avocatul A. Această declarație se coroborează cu rapoartele de constatare tehnico-științifică din data 06 decembrie 2011 și din 24 ianuarie 2012, precum și cu raportul de expertiza grafică 6 din data de 28 mai 2013 din care a rezultat că semnătura de la rubrica comodant nu-i aparține. 3. Declarația numitei D. din care a rezultat că nu a semnat contractul de comodat atestat din 04 martie 2009 de avocatul A. Această declarație se coroborează cu raportul de constatare tehnico-științifică din data 06 decembrie 2011 prin care s-a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnătura de la rubrica comodant a fost executată de aceasta și cu raportul de expertiza grafică din data de 21 noiembrie 2014 prin care s-a stabilit că semnătura de la rubrica comodant nu-i aparține.

Declarația numitei E. din care a rezultat că nu a semnat contractul de comodat atestat din 04 martie 2009 de avocatul A. Această declarație se coroborează cu raportul de constatare tehnico-științifică din data 06 decembrie 2011, precum și prin raportul de expertiză grafică din data de 21 noiembrie 2014 prin care s-a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnătura a fost executată de aceasta.

Declarația numitei F. din care a rezultat că nu a semnat contractul de comodat atestat din 04 martie 2009 de avocatul A. Această declarație se coroborează cu raportul de constatare tehnico-științifică din data 06 decembrie 2011, precum și prin raportul de expertiză grafică din data de 21 noiembrie 2014 prin care s-a stabilit că semnătura de la rubrica comodant nu-i aparține, nu a fost executată de aceasta.

Declarația numitului I. din care a rezultat că nu a semnat contractul de comodat atestat din 17 iunie 2011 de avocatul A. Această declarație se coroborează cu raportul de expertiza grafică nr. 586.825 din data de 21 noiembrie 2014 prin care s-a concluzionat că nu se poate stabili dacă semnătura de la rubrica comodant a fost executată de I., întrucât semnăturile, deși diferite, nu conțin suficiente elemente de comparație. Aceste probe se coroborează cu declarația inculpatului din fața instanței, din care a rezultat că acesta recunoaște faptele astfel cum au fost descrise în actul de sesizare a instanței. S-a reținut că situația de fapt redată mai sus, susținută de probatoriul analizat, certifică faptul că faptele există, au fost săvârșite de inculpat și sunt prevăzute de legea penală. 1. În drept, fapta inculpatului A., care la datele de 26 februarie 2009 și 04 martie 2009, în calitate de avocat, a atestat în mod nereal contractele de comodat, încheiate între comodanții B., respectiv D., E. și F. și comodatarii C., respectiv G. privind transmiterea cu titlu gratuit a folosinței unei camere din imobilul situat în București, sector 3 și respectiv a imobilului din București, sector 3, comodatarii solicitând în baza acestor contracte prelungirea dreptului de ședere în România la Oficiul Român pentru Imigrări, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prev. de art. art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (două acte materiale). 2. În drept, fapta inculpatului A., care la data de 17 iunie 2011, în calitate de avocat, a atestat în mod nereal contractul de comodat, încheiat între comodantul I. și comodatarul H. privind transmiterea cu titlu gratuit a folosinței imobilului din com. Dobroiești, sat Fundeni, jud. Ilfov, comodatarul solicitând în baza acestor contracte prelungirea dreptului de ședere în România la Oficiul Român pentru Imigrări, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969. Instanța a dispus, în baza art. 386 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. din infracțiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (trei acte materiale) în o infracțiune de fals material în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (două acte materiale) și o infracțiune de fals material în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. din 1969, având în vedere că nu se poate reține o rezoluție infracțională unică cât timp între datele săvârșirii primelor acte materiale 26 februarie 2009 și 04 martie 2009 ale primei fapte și data săvârșii faptei din 17 iunie 2011 au trecut aproape doi ani. S-a apreciat că nu se poate reține că la data de 26 februarie 2009 inculpatul avea conturată o altă activitate infracțională care urma să aibă loc peste 2 ani, având în vedere că cele trei contracte de comodat nu priveau aceleași părți, comodatarii și comodanții fiind diferiți. Pentru aceleași considerente, nu s-a putut reține nici situația pusă în discuție, din oficiu, de către instanță, cu privire la constatarea faptelor descrise în situația de fapt reținută ca acte materiale în infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea în sentința penală nr. 398 din 10 octombrie 2012. În ceea ce privește legea penală mai favorabilă, instanța a constatat că nu numai limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. din 1969 (închisoare de la 3 luni la 2 ani) sunt mai mici față de limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 C. pen. (închisoare de la 6 luni la 3 ani), dar și regimul sancționator al concursului de infracțiuni este mai favorabil în vechea lege, deoarece nu este obligatoriu a se aplica un spor de pedeapsă. Sub aspectul laturii obiective instanța a constatat că elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este realizat prin a atestarea, în mod nereal, a faptului că comodatarii s-au prezentat în fața avocatului și au semnat contractele de comodat cu comodanții, contracte pe care inculpatul le-a înmânat celor din urmă spre a le folosi la Oficiul Român pentru Imigrări, în vederea prelungirii dreptului de ședere în România. Urmarea imediată pentru toate cele trei infracțiuni constă într-o stare de pericol creeată în ceea ce privește relații sociale ce ocrotesc încrederea publicului în conținutul înscrisurilor sub semnătură privată, legătura de cauzaliate rezultând ex re. Sub aspectul laturii subiective, din modul concret de săvârșire a faptelor, inculpatul a prevăzut rezultatele faptelor lui și a urmărit producerea lor, dat fiind că prezentele fapte sunt săvârșite după începerea urmăririi penale pentru faptele pentru care s-a dispus condamnarea prin sentința penală nr. 398 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, ceea ce denotă că faptele au fost săvârșite de inculpat cu forma de vinovăție prevăzută de lege pentru incriminarea acesteia ca infracțiune, respectiv intenția directă, conform art. 19 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969. La stabilirea pedepselor care urmează a fi aplicate pentru infracțiunile săvârșite, instanța, plecând de la limitele prevăzute de lege - închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă, limite care vor fi reduse cu 1/3, dat fiind aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. - închisoare de la 2 luni la 1 an și 4 luni, a aplicat două pedepse de cîte 1 an închisoare, dat fiind caracterul continuat al primei infracțiuni, dar și perseverența infracțională, în cazul celei de-a doua infracțiuni, apreciindu-se că gradul de pericol social este unul ridicat, având în vedere că înscrisurile solicitate au fost folosite în fața unei instituții publice, care trebuia să decidă asupra dreptului unor cetățeni străini de a ședea pe teritoriul României. Or, în acest fel, relațiile sociale afectate nu privesc numai interese private, ci și interese publice, care vătămate fiind, pot avea repercusiuni grave asupra societății în ansamblul său. S-a avut în vedere și faptul că inculpatul avea calitatea de avocat la momentul săvârșirii infracțiunilor, astfel încât nivelul de exigență la aprecierea gravității infracțiunilor este mai ridicat, dat fiind că acesta este un cunoscător al legii și mai ales al consecințelor nerespectării ei. Pentru aceste considerente, instanța a apreciat că pedepsele de cîte 1 an închisoare pentru fiecare infracțiune sunt suficiente și proporționale cu gravitatea faptelor și cu circumstanțele personale ale inculpatului. Instanța a considerat că se impune ca inculpatului să i se interzică dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a exercita profesia de avocat, prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen. din 1969. Astfel, în lumina principiilor stabilite pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care nu sunt compatibile cu aplicarea automată, prin efectul legii, față de gravitatea infracțiunii, instanța a apreciat că inculpatul este nedemn de a exercita dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau funcțiile publice elective. Aceste drepturi presupun o serie de garanții morale, or în cazul de față inculpatul, cu bună-știință, nesocotind prevederile legii, nu prezintă asemenea garanții. Ca atare, instanța a considerat că asemenea persoană nu se poate înscrie în profilul unor candidați pentru o autoritate publică sau o funcție publică, care presupune o conduită morală ireproșabilă. Mai mult, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat presupune dreptul de a da dispoziții și a controla îndeplinirea lor, or persoane care săvârșesc astfel de infracțiuni nu au probitatea necesară pentru a trasa altora dispoziții și a îi verifica. Prin urmare inculpatului nu i se poate permite ocuparea unei astfel de funcții. Dat fiind că infracțiunile au fost săvârșite prin folosirea de către inculpat a calității sale de avocat, instanța a apreciat că se impune și interdicția dreptului de a exercita această profesie. Având în vedere că infracțiunile au fost săvârșite la datele de 04 martie 2009 și 17 iunie 2011, înainte de data de 08 mai 2013, dată la care, prin Decizia penală nr. 1553 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a rămas definitivă sentința penală nr. 398 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, instanța a constatat că acestea sunt concurente cu infracțiunile de fals material în înscrisuri sub semnătură privată pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 398 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă, motiv pentru care, în baza art. 85 alin. (1) C. pen. din 1969 a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 5 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 398 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1553 din 08 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a dispus cotopirea pedepselor aplicate prin prezenta cu pedepsele repuse în individualitatea lor din sentința penală nr. 398 din 10 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, rezultând o pedeapsă de 1 an închisoare. S-a apreciat, dat fiind atitudinea procesuală a inculpatului, care a recunoscut săvârșirea infracțiunilor și s-a prezentat la fiecarea termen în fața instanței de judecată și în fața judecătorului de cameră preliminară, că scopul pedepsei poate fi atins și prin suspendarea condiționată a executării pedepsei, supravegherea sa de către Serviciul de Probațiune nefiind necesară, dat fiind că instanța a considerat că inculpatul a înțeles gravitatea săvârșirii faptelor și riscul de repetabilitate a unor astfel de fapte este inexistent. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969 s-a suspendat executarea drepturilor accesorii pe durata suspendării condiționate și în baza art. 83 C. pen. din 1969 s-a atras atenția inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării condiționate. În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea înscrisurilor falsificate: contractul de comodat din 26 februarie 2009, contractul de comodat din 04 martie 2009 și contractul de comodat din 17 iunie 2011. Împotriva sentinței penale nr. 18/F din 02 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, a formulat apel inculpatul A. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 28 martie 2016. Analizând cu prioritate excepția tardivității declarării căii de atac, invocată de către reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru considerentele următoare: Potrivit art. 410 alin. (1) C. proc. pen., pentru procuror, persoana vătămată și părți, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei. În speță, copia minutei sentinței penale nr. 18/F din 02 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015, a fost comunicată inculpatului A., la data de 04 februarie 2016 (dovada de primire a minutei fiind atașată la fila 93 dosar Curtea de Apel București), iar acesta a declarat apel la data de 24 martie 2016, astfel cum rezultă din actele dosarului (fila 4 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție). Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) C. proc. pen.: „(1) La calcularea termenelor procedurale se pornește de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socotește ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlinește." Raportat la data comunicării, 04 februarie 2016, termenul de 10 zile se împlinea la data de 15 februarie 2016, aceasta fiind ultima zi în care se putea declara apel. Având în vedere că ștampila de pe plicul prin care a fost transmisă cererea de apel poartă data de 24 martie 2016 (fila 4 dosar Înalta Curte de Casație și Justiție), se observă că a fost depășit cu mult termenul expres prevăzut de lege. În aceste condiții, se constată că apelul a fost tardiv formulat, fiind întemeiată excepția invocată de către reprezentantul Parchetului. Față de cele expuse, Înalta Curte urmează să respingă, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 18/F din 02 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2015. Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.