ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 913 din data de 20.12.2017 a Judecătoriei Sectorului 3 București, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) din C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 386 din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului, din infracțiunile prevăzute de art. 322 din C. pen., art. 228 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969, art. 213 din C. pen. din 1969, ambele cu aplicarea art. 33-34 din C. pen. din 1969, art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 213 din C. pen. din 1969 raportat la art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.

În temeiul art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 5 din C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 5 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) din C. pen. din 1969, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.

În temeiul art. 86

1

din C. pen. din 1969, s-a suspendat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani sub supravegherea Serviciului de Probațiune București.

În temeiul art. 86

3

din C. pen. din 1969, pe durata termenului de încercare, a fost obligat inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune; să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

S-au pus în vedere inculpatului prevederile art. 86

4

, art. 83 și art. 84 din C. pen. din 1969, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei.

A fost admisă în parte acțiunea civilă formulată și precizată de partea civilă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C. și, în consecință, a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A. la plata către partea civilă S.C. B. S.R.L. prin lichidator judiciar, a echivalentului în RON a sumei de 55335 euro la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri civile.

S-a luat act că persoana vătămată E. a renunțat la pretențiile civile.

Au fost respinse în rest pretențiile, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3 București, inculpatul A., partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A., părțile civile E. și S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C..

Prin decizia nr. 852/A din data de 14 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, în temeiul prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile formulate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București și de partea civilă S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C. împotriva sentinței penale nr. 913/20.12.2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția Penală, a fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, rejudecându-se cauza, s-au dispus următoarele:

A fost înlăturată dispoziția de schimbare a încadrării juridice a faptelor dispusă prin sentința apelată.

În baza art. 386 din C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu din art. 228 alin. (1) C. pen. și art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în art. 208 alin. (1) C. pen. din 1969 și art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza I din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale.

În baza art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt (fapta din 1.08.2011).

În baza art. 71 din C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 81 din C. pen. din 1969 a fost suspendată condiționat executarea pedepsei închisorii pe un termen de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 din C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (5) din C. pen. din 1969, s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

S-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83-84 din C. pen. din 1969, privitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desființarea facturii fiscale nr. x/01.08.2011.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contravin deciziei.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., au fost respinse apelurile formulate de apelantul-inculpat A. și apelanta parte responsabilă civilmente D. S.A. declarate împotriva sentinței penale nr. 913/20.12.2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția penală, ca nefondate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., a fost respins, ca inadmisibil, apelul formulat de apelanta E. declarat împotriva aceleiași sentințe penale.

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Curtea, în ceea ce privește apelurile formulate de apelantul-inculpat A. și apelanta - parte responsabilă civilmente D. S.A., le-a respins ca nefondate, în baza materialului probator administrat, înlăturând criticile invocate privind existența unor aspecte care nu au fost dovedite, referitoare la caracteristicile bunului sustras de către inculpat, dovedirea dreptului de proprietate al bunului și condițiile în care a fost efectuat transportul prin care a fost predat cumpărătorului bunul sustras, reținând în schimb că infracțiunea de furt imputată inculpatului subzistă și a fost săvârșită de către acesta cu vinovăția cerută de lege.

În fapt, Curtea a reținut că în cursul anului 2008, S.C. B. S.R.L. a închiriat de la S.C. F. S.A. o hală, în baza contractului de închiriere nr. x/19.05.2008 și în anul 2010, întrucât nu și-a îndeplinit obligațiile de plată față de S.C. F. S.A., contractul a fost reziliat.

În ceea ce privește situația bunurilor aparținând S.C. B. S.R.L., cele depozitate în hală, au fost ridicate de reprezentantul acestei societăți, mai puțin 8 piese prevăzute în procesul-verbal întocmit de reprezentanții S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanții S.C. F. S.A., printre care și o masă rotativă de tip MRD 100-3500v.

S-a reținut că în anul 2011, S.C. D. S.A. a închiriat de la S.C. F. S.A. aceeași hală, în baza contractului de închiriere nr. x/16.06.2011. La momentul închirierii halei de către S.C. D. S.A., bunurile menționate în procesul-verbal întocmit de reprezentanții S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanții S.C. F. S.A. ca fiind rămase în hală, se aflau încă în interiorul acesteia.

În ceea ce privește titlul de proprietate al bunului sustras de către inculpat, din factura fiscală nr. x din 27.03.2006, rezultă că S.C. B. S.R.L. a achiziționat masa rotativă tip MRD 100-3500v (3000x3000) de la S.C. G. S.A..

Conform procesului-verbal întocmit de reprezentanții S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanții S.C. F. S.A., masa rotativă tip MRD 100-3500v (3000x3000) a rămas în hală după părăsirea spațiului de către S.C. B. S.R.L.. De asemenea, din declarația martorului H., a rezultat că reprezentanții S.C. B. S.R.L. nu aveau cheie de acces în hala în care au rămas depozitate bunurile, astfel încât aceștia nu ar fi putut lua masa rotativă de acolo.

Procesul-verbal de inventariere a fost semnat din partea S.C. F. S.A. de martorii I. și J., care au afirmat că au fost de față la inventarierea bunurilor, dar nu pot garanta că bunurile înscrise în procesul-verbal sunt aceleași cu cele aflate efectiv în hală, neavând cunoștințe tehnice de specialitate. Acest fapt a rezultat și din declarațiile inculpatului A. și ale persoanei vătămate E., care au afirmat că bunurile depozitate în hală sunt și cele din anexa la contractul de închiriere nr. x/16.06.2011, adică exact cele cuprinse în procesul-verbal de inventariere semnat de reprezentanții S.C. F. S.A., astfel încât s-a constatat că reiese dincolo de orice dubiu că bunurile aparținând persoanei vătămate și care se aflau în hala închiriată de S.C. D. S.A., sunt cele cuprinse în acest proces-verbal.

Sub aspect probator, cu privire la modalitatea concretă de săvârșire a faptei de către inculpat, Curtea de apel a reținut declarațiile martorilor K. și L., din care a rezultat că în cursul lunii iulie 2011, numitul K. (reprezentant S.C. M. București SRL) a fost contactat de numitul L. (reprezentant S.C. N. SRL), care 1-a întrebat dacă este interesat de achiziționarea unei mese rotative de tip MRD 100-3500v. Martorul K. a fost de acord și în consecință, masa rotativă a fost achiziționată de S.C. M. București S.R.L. de la S.C. D. S.A., conform facturi x/01.08.2011, factură semnată și ștampilată de inculpatul A.. Din declarațiile celor doi martori, coroborate cu declarația inculpatului A., a rezultat că masa a fost ridicată de la depozitul S.C. D. S.A., din incinta S.C. F. S.A.. De asemenea, din declarația martorului K. a reieșit că, deși factura prevedea că au fost cumpărate accesorii de la mașina de frezat palete O., în fapt a fost achiziționată o masă rotativă de tip MRD 100-3500V.

În consecință, cu privire la caracteristicile bunului sustras, coroborând declarația martorului K. cu declarațiile martorilor H., a persoanei vătămate E. și cu procesul-verbal încheiat de reprezentanții S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanții S.C. F. S.A. la data de 17.08.2010, a rezultat că masa rotativă MRD 100 3500x3500, aparținând S.C. B. S.R.L., rămasă în hala închiriată ulterior de S.C. D. S.R.L. de la S.C. F. S.A., a fost înstrăinată fără drept de inculpatul A., în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A. către S.C. M. București S.R.L..

Cutea de apel a reținut că, fiind audiat, inculpatul A. a declarat că bunurile vândute de S.C. D. S.A. către S.C. M. București S.R.L. sunt cele prevăzute în factura x/01.08.2011, bunurile fiind achiziționate de la S.C. P. S.A. Galați. S-a constatat că declarația acestuia nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă și este infirmată de cele ale martorilor K., Q. și R., din care reiese că bunul înstrăinat de S.C. D. S.A. prin reprezentant inculpatul A. este masa rotativă MRD 100-3500x3500, nu subansamblurile O. prevăzute în factura x/01.08.2011. Acest fapt a fost dovedit și de adresele emise în cursul urmăririi penale și al judecării apelului de către S.C. P. S.A. Galați, din care reiese că aceștia nu au avut niciun fel de relație comercială cu S.C. D. S.A., iar bunurile precizate în factura x/01.08.2011 au fost vândute în cadrul unei licitații publice în vederea executării silite. Conform procesului-verbal de adjudecare nr. x, bunurile în cauză au fost achiziționate de S.C. S. S.R.L.. Din adresele emise de către S.C. S. S.R.L., a reieșit că societatea a achiziționat accesorii de la mașina de frezat palete O. de la S.C. P. S.A. Galați, ulterior înstrăinându-le către S.C. D. S.A., conform contractului nr. x/201 din 14.10.2010.

Curtea de apel a constatat că declarația martorului K. se coroborează cu declarația martorului R., reprezentant al S.C. T. S.R.L.., care a declarat că în anul 2011, respectiv în lunile august- septembrie, numitul K., reprezentant al S.C. M. S.R.L. 1-a rugat să descarce o masă rotativă. Martorul a susținut că masa era de tipul MRD 100, întrucât la punctul de lucru existau mijloacele tehnice pentru descărcarea acesteia de pe trailer. La câteva zile de la depozitarea mesei rotative, martorul a fost contactat de reprezentantul SC. U. S.R.L., respectiv numitul V., care i-a spus că urmează să cumpere masa de la SC. W. S.R.L.. si 1-a rugat să-i descrie starea fizică a mesei. La câteva zile după această discuție, masa a fost încărcată în vederea transportului la beneficiar. S-a mai reținut că declarațiile martorilor K. și R. se coroborează cu declarația martorului Q., reprezentant al S.C. W. S.R.L., care a declarat că în cursul anului 2011 a achiziționat masa rotativa model x, conform facturii fiscale nr. x/01.09.2011 emisă de către reprezentanții S.C. M. S.R.L.. Ulterior, masa rotativa care se afla la punctul de lucru al SC. T. S.R.L., situat în incinta X., a fost revândută de către societatea pe care o administrează martorul către S.C. U. S.R.L., conform facturii x, nr. 132/01.09.2011.

În ceea ce privește condițiile în care s-a desfășurat transportul bunului, Curtea de apel a reținut că din declarația martorului L. reiese că în cursul anului 2011 a transportat din incinta F. la hala închiriată de S.C. D. S.A., mai multe subansambluri de tip O., fiind posibil să fi încărcat și alte subansambluri și utilaje. Martorul a mai declarat că a observat în hala închiriată de S.C. D. S.A. mai multe subansambluri care nu erau îngrădite și despre care a aflat de la inculpatul A. că aparțin S.C. B. S.R.L.. S-a constatat că declarația martorului se coroborează parțial cu declarația martorilor K. și cu declarația persoanei vătămate, în sensul că în hală se aflau depozitate bunuri aparținând persoanei vătămate și contravine declarației inculpatului, sub aspectul că bunurile vândute de S.C. D. S.A. către S.C. M. București S.R.L. sunt cele prevăzute în factura x/01.08.2011. Deși martorul a declarat că a încărcat bunurile de tip O., nu exclude să fi fost încărcate și alte bunuri, iar faptul că acesta a încărcat la un moment dat bunuri de tip O. nu înseamnă că acestea sunt cele care fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.C. D. S.A. cu S.C. M. București S.R.L..

În raport de mijloacele de probă analizate, Curtea de apel a constatat că fapta inculpatului A. din cursul lunii iulie 2011, de a dispune pe nedrept în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A. de masa rotativă MRD 100 3500x3500 prin vânzare către S.C. M. București S.R.L., cu toate că masa se afla într-un depozit gratuit, fiind proprietatea S.C. B. S.R.L., a fost pe deplin dovedită.

Astfel, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea de apel a respins apelurile formulate de apelantul-inculpat A. și apelanta - parte responsabilă civilmente D. S.A., declarate împotriva sentinței penale nr. 913/19.12.2017 pronunțate de Judecătoria sectorului 3 București, secția penală, ca nefondate.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost comunicată inculpatului A. la data de 03 septembrie 2019, iar termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 04 octombrie 2019.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 04 octombrie 2019.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București la data de 08 octombrie 2019, persoanei vătămate E., părții civile S.C. B. S.R.L. și părții responsabile civilmente D. S.A. la data de 10 octombrie 2019 și părții civile S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar S.C. C. la data de 15 octombrie 2019.

Au fost depuse concluzii scrise de către persoana vătămată E. la data de 21 octombrie 2019 (cu respectarea termenului prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.) și de către partea responsabilă civilmente S.C. D. S.A. la data de 23 octombrie 2019 (cu depășirea termenului prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.).

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 octombrie 2019.

Prin încheierea din data de 08 octombrie 2019, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 852/A din data de 14 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2016. S-A Trimis cauza completului C7, în vederea judecării recursului în casație. S-a fixat termen la data de 03 decembrie 2019, cu citarea recurentului inculpat A., a părțile civile și părții responsabilă civilmente.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casație cu care a fost învestită, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație a inculpatului A. este formulată în termenul prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., iar decizia nr. 852/A din data de 14 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a II-a Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016 nu face parte din categoria celor ce nu pot fi atacate cu recurs în casație conform dispozițiilor art. 434 alin. (2) din C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casație îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele, prenumele și domiciliul inculpatului, hotărârea care se atacă, precum și semnătura părții care a exercitat calea de atac (prin avocat).

Referitor la condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în sensul că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

S-a constatat că în cuprinsul motivelor de recurs în casație, referitor la cazul prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. (în ceea ce privește infracțiunea de furt, prev. de art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969), inculpatul a susținut că în mod greșit instanța de apel a înlăturat dispoziția de schimbare a încadrării juridice a faptelor dispusă prin sentința apelată. Astfel, în loc să mențină încadrarea juridică dispusă prin sentința apelată (abuz de încredere prev. de art. 213 din C. pen. din 1969), instanța de apel a reținut existența elementelor constitutive ale infracțiunii de furt și a pronunțat o soluție de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 208 din C. pen. din 1969.

În continuare, recurentul A. a prezentat situația de fapt, cu trimitere la probele administrate în cauză, efectuând o analiză proprie a acestora. În raport de interpretarea proprie a probelor, recurentul a susținut că reiese suspiciunea rezonabilă că bunul pretins a fi furat nu se mai afla în hală la 16 iunie 2011, când societatea D. S.A. a încheiat contractul de închiriere nr. 389 prin care a primit posesia spațiului de la societatea F. S.A. cu toate accesoriile și piesele aflate acolo și că acesta ar fi putut fi cu ușurință deplasat la punctul de lucru din Târgoviște chiar de către angajații persoanei vătămate, unde avea acces și martorul K..

De asemenea, din ansamblul materialului probator - contracte și facturi de achiziții pentru un utilaj O. de la P. S.A. Galați la S. S.R.L. și la D. S.A., coroborate cu precizările privind livrarea de utilaj O. fără piesele care au fost livrate firmei M. S.R.L., venite de la partea responsabilă civilmente către U. S.R.L. Oradea, coroborate cu existența mențiunii ieșirii unui transport normal în ziua de 2.08.2011 (neagabaritic), cu depoziția macaragiului care a operat podul rulant, cu depozițiile martorilor implicați în tranzacțiile subsecvente, care au relatat revânzarea unei mese rotative asamblate mărimea 3500x3500, ceea ce ar fi necesitat un transport agabaritic și cu inexistența unei autorizații rutiere în ziua de 2.08.2011 - reiese concluzia că vânzarea componentelor masă copier, suport copier și ax de antrenare a fost reală, iar la livrare nu s-ar fi putut adăuga pe remorcă în mod fraudulos un bun masiv în greutate de aproximativ 30 de tone, cum ar fi fost o masă rotativă asamblată.

Prin urmare, s-a apreciat de către apărare că fapta inculpatului, de a vinde în numele societății D. S.A., unde era salariat, componente ale unui utilaj pe care societatea îl deținea în mod legitim, a fost una de natură comercială. Fapta nu constituie o infracțiune, nefiind prevăzută de legea penală, motiv pentru care s-a solicitat să se pronunțe o soluție de achitare, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

S-a susținut de către apărare că o eventuală neglijență a locatorului sau a chiriașului subsecvent, care au semnat inventare de predare-preluare a pieselor fără să cunoască exact ce s-a lăsat în hală, nu poate justifica o acțiune penală împotriva acestora, infracțiunea de furt nefiind omisivă și neputând fi comisă sub forma culpei. S-a menționat că la părăsirea halei, chiriașul D. S.A. a predat aceleași bunuri pe care le-a preluat de la F. S.A., inclusiv piesele abandonate de persoana vătămată, conform procesului-verbal încheiat la 03.10.2011, deci, conform apărării, nici inculpatul A. și nici partea responsabilă civilmente nu pot fi ținute responsabile de vreo dispariție de piese. Deoarece nu s-a probat dincolo de orice dubiu că lipsa bunului din hală este consecința acțiunilor inculpatului, s-a considerat că o eventuală neglijență nu îmbracă vinovăția prevăzută de lege pentru furt (intenție), așadar aplicabil ar fi tot art. 16 alin. (1) lit. b), dar) teza a II-a din C. proc. pen.. Orice nemulțumiri ale persoanei vătămate față de fostul locator sau față de chiriașul subsecvent, legate de dispariția bunurilor, au un caracter pur civil și trebuie soluționate de o instanță civilă, în măsura în care nu se aduce atingere autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2012 .

Referitor la cazul prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. (în ceea ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 din C. pen. din 1969), s-a menționat că în elementul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 intră o faptă comisivă - falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288. Înscrisul presupus a fi falsificat este factura fiscală nr. GRV 01/11 0011 din 1.08.2011 și avizul de expediție nr. x/2.08.2011, deci înscrisuri sub semnătură privată. Modurile arătate la art. 288 din C. pen. din 1969 sunt: contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod. Se observă că niciunul dintre aceste moduri nu a fost folosit în ceea ce privește factura și avizul de expediție, astfel încât infracțiunii îi lipsește unul dintre elementele constitutive. Fapta pentru care a fost condamnat îmbracă aspectul unui fals intelectual pe care inculpatul l-ar fi săvârșit cu ocazia întocmirii documentelor de livrare: în loc de cele trei piese menționate - masă copier, suport copier și ax de antrenare - s-ar fi livrat în fapt masa rotativă aparținând persoanei vătămate. Spre deosebire de actualul C. pen., în C. pen. din 1969, care reprezintă legea penală mai favorabilă, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu putea fi săvârșită sub forma unui fals intelectual, ci doar a falsului material. În concluzie, recurentul a apreciat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală.

S-a susținut de către apărare că soluția de încetare a procesului penal întrucât a intervenit prescripția specială a răspunderii penale este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen.. Soluția corectă este cea de achitare pentru săvârșirea faptei de fals și înlăturarea dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.

S-a considerat că tot nelegală este și soluția de anulare a facturii nr. x din 1.08.2011 dispusă conform art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., pe care instanța de recurs trebuie să o înlăture.

Referitor la modul de soluționare a acțiunii civile, s-a solicitat respingerea acțiunii civile, ca netemeinică. În subsidiar, dacă se va constata că fapta pentru care a fost condamnat recurentul întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prev. de art. 213 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu consecința împlinirii termenului de prescripție specială și se va pronunța o soluție de încetare a procesului penal pentru cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a solicitat să fie lăsată nesoluționată acțiunea civilă conform art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

În dezvoltarea motivelor formulate cu privire la soluționarea acțiunii civile, recurentul a arătat că în mod neîntemeiat a fost admisă acțiunea civilă. S-a menționat că persoana vătămată este o societate aflată în lichidare și nu s-a constituit parte civilă într-un mod valabil (prin organul său) până la începerea cercetării judecătorești, conform art. 20 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv până la data de 9.01.2017. Societatea a intrat în dizolvare și lichidare la data de 15.10.2014, conform încheierii pronunțată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă. Din acel moment s-a ridicat dreptul de administrare al debitorului, societatea putând fi reprezentată doar de către lichidatorul judiciar C. S.P.R.L. S-a menționat că orice petiții, plângeri, declarații, constituiri de parte civilă făcute în numele societății B. S.R.L. de către fostul administrator special E. sunt lipsite de eficacitate. Constituirea de parte civilă făcută de avocatul Y. în numele persoanei vătămate, în opinia apărării, este neeficace, fiind la acel moment împuternicit de administratorul special, nu de cel judiciar. Chiar și o confirmare ulterioară făcută de către lichidator nu are efect retroactiv, valabilitatea constituirii de parte civilă fiind analizată la momentul înaintării cererii. Se observă că lichidatorul a împuternicit-o pe E. la 17.03.2017 să reprezinte societatea. S-a considerat că devin aplicabile dispozițiile art. 20 alin. (4) din C. proc. pen.: în cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la alin. (1) și (2) persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța civilă.

În opinia recurentului, un alt fine de inadmisibilitate a acțiunii civile îl constituie lipsa capacității juridice a părții civile care să permită promovarea de acțiuni civile. Potrivit art. 233 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Societatea B. S.R.L. se află în dizolvare din 15.10.2014 și își păstrează personalitatea juridică numai pentru operațiuni de lichidare, conform alin. (2) din același articol, prin urmare capacitatea de folosință a persoanei juridice este restrânsă numai la efectuarea acelor operațiuni care presupun lichidarea activelor rămase ale debitorului și repartizarea sumelor obținute către creditori. Operațiunile de lichidare sunt enumerate în art. 116 - art. 120 ale Legii nr. 85/2006, printre ele neregăsindu-se promovarea acțiunilor civile pentru recuperarea eventualelor prejudicii pe cale civilă (sau penală). Acestea puteau fi făcute în perioada de observație, când exista și un plan de reorganizare. În faza lichidării, nu pot fi promovate acțiuni civile, debitorul fiind lipsit de capacitatea de folosință în acest scop. Prin urmare, privitor la acțiunea civilă, instanțele de fond și apel au făcut o greșită aplicare a regulilor de drept aplicabile, hotărârile pronunțate nefiind conforme cu acestea în sensul prevăzut de art. 433 din C. proc. pen.

De asemenea, un argument final îl constituie lipsa titlului de proprietate al părții civile B. S.R.L. asupra mesei MRD 3000x3000. Conform actelor de proveniență pe care partea civilă nu le-a contestat (contracte, facturi, ordine de plată, corespondență și declarații), mai ales declarația nr. 3846/11.04.2006 (anexată) reiese că bunul în starea nemodernizată fusese achitat de către clientul german - societatea Z. și că partea civilă înțelesese să-i transfere dreptul de proprietate imediat. Prin urmare, așa cum a stabilit și Tribunalul București prin sentința civilă nr. 5015/2013 în dosar nr. x/2012, partea civilă era doar un depozitar al bunului, nicidecum un proprietar. Este adevărat că rezultatul infracțiunii de furt presupune dispariția bunului din posesia chiar și a unui neproprietar, dar prejudiciul nu s-a produs în patrimoniul acestuia, ci al societății germane. Neexistând o identitate între persoana proprietarului și persoana care a reclamat despăgubirea pe calea acțiunii civile, soluția de obligare a inculpatului la plata despăgubirii produsă prin infracțiune către partea civilă duce la o îmbogățire fără justă cauză, interzisă de art. 1345 din C. civ.. Singurul care poate pretinde restituirea bunului sau echivalentul său bănesc este proprietarul german, pe calea acțiunii introdusă la instanța civilă și direct de la inculpat, în cazul menținerii soluției de condamnare a acestuia. Prin urmare, apărarea consideră că în lipsa unei constituiri de parte civilă a adevăratului proprietar - clientul german al persoanei vătămate - obligarea inculpatului la plata despăgubirii către un detentor precar apare ca nelegală.

Recurentul a solicitat, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., suspendarea deciziei atacate, până la soluționarea căii de atac, sub aspectul executării laturii civile.

Înalta Curte a reținut că indicarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Astfel cum rezultă din motivele de recurs în casație anterior expuse, recurentul A. și-a încadrat criticile în cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., în sensul că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.

Instanța de casație a reținut că limitele recursului în casație sunt cantonate la analiza problemelor de drept. În cadrul acestei căi de atac nu se poate efectua o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

Potrivit art. 15 din C. pen. în vigoare "infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.".

Astfel, se instituie un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, raportat la soluția reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. în vigoare, respectiv de achitare pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege".

Rezultă, așadar, că față de soluția reglementată prin dispozițiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din noua reglementare a C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conținută în dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (lipsa prevederii faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care lipsesc elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

În ceea ce privește lipsa condițiilor de tipicitate subiectivă, această critică nu poate fi verificată pe calea recursului în casație, întrucât dispozițiile art. 16 lit. b) C. proc. pen. prevăd această ipoteză ca o teză distinctă de cea în care soluția de achitare se dispune pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală", cazul de casare analizat preluând doar prima teză a art. 16 lit. b) C. proc. pen.. Ca atare, din perspectiva dispozițiilor procesual penale, noțiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situațiile în care fapta constituie o contravenție/abatere disciplinară (atrage o altă formă de răspundere) și pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, cu excepția laturii subiective (aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prev. art. 16 lit. b) teza a II a C. proc. pen. - nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege).

Atunci când nu se critică situația de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., Înalta Curte a reținut că acesta privește situațiile în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., respectiv: lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că recursul în casație este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunea de furt, prev. de art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969, în vederea verificării în drept a situației de fapt referitor la problema de drept invocată de recurent și anume lipsa tipicității în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incidentă răspunderea civilă.

Conform susținerilor recurentului, fapta de a vinde în numele societății D. S.A., unde era salariat, componente ale unui utilaj pe care societatea îl deținea în mod legitim, a fost una de natură comercială.

Totodată, recursul în casație este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen., referitor la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 din C. pen. din 1969.

Conform susținerilor recurentului, este nelegală soluția de încetare a procesului penal dispusă cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 din C. pen. din 1969, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, impunându-se pronunțarea unei soluții de achitare, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Recurentul a formulat critici și cu privire la dezlegarea dată laturii civile, solicitând respingerea acțiunii civile, ca netemeinică.

Înalta Curte a reținut că, astfel cum s-a menționat și anterior, recursul în casație constituie o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând încălcări ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii, verificându-se dacă din punctul de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Critica recurentului, în sensul că în mod neîntemeiat a fost admisă acțiunea civilă, vizează temeinicia hotărârii și nu nelegalitatea acesteia. Ca atare, instanța de casație a constatat că aspectul invocat de recurent nu poate fi cenzurat prin prisma dispozițiilor legale pe care s-a întemeiat acesta, dar nici a altui caz de casare dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor, la data de 22 octombrie 2019, apărătorul ales al recurentului inculpat A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., a susținut că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv pentru infracțiunea de furt, întrucât din materialul probator rezultă că acel bun nu a existat în patrimoniul părții civile, iar partea civilă s-a întemeiat numai pe declarația unui martor.

Coroborat cu realitatea livrării de piese menționate în factura fiscală emisă de firma S.C. D. S.A. și avizul de expediție, cu plata care s-a făcut și depozițiile macaragiului, apărarea a susținut că fapta ar fi de natură comercială și nu o faptă prevăzută de legea penală, iar instanța de apel a dispus în mod greșit condamnarea inculpatului.

De asemenea, apărarea a invocat dispozițiile art. 438 pct. 8 C. proc. pen. referitor la infracțiunea de fals prevăzută de art. 290 din vechiul C. pen., întrucât nu a existat un fals în sensul legii penale în vigoare la acel moment. Apărarea a susținut că infracțiunea de fals intelectual nu putea fi săvârșită de un director din cadrul unei societăți comerciale care nu avea calitatea de administrator. A mai susținut apărarea că fapta nu putea fi un fals material prin contrafacerea semnăturii sau a cuprinsului facturii pentru că piesele au existat și au fost puse pe trailer și nu s-a contrafăcut nici semnătura, fiind chiar a inculpatului, care nu s-a folosit o calitate pe care n-ar fi avut-o, respectiv de director tehnic în acea firmă.

Analizând recursul în casație potrivit art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție, în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că inculpatul A. a susținut, în primul rând, că sunt incidente dispozițiile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), în ceea ce privește infracțiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. (1) din C. pen. din 1969, întrucât nu sunt întrunite condițiile de tipicitate ale infracțiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incidentă răspunderea civilă.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte reține că nu se poate realiza o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situații de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanței de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017).

În speță, se constată că instanța de apel prin decizia penală atacată a desființat, în parte, sentința penală, a înlăturat dispoziția de schimbare a încadrării juridice a faptelor dispusă prin sentința apelată și, în baza art. 386 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu din art. 228 alin. (1) C. pen. și art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. în art. 208 alin. (1) C. pen. 1968 și art. 290 alin. (1) C. pen. 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1968 și art. 5 C. pen.. Curtea de apel a reținut că această faptă a constat în acțiunea inculpatului de a sustrage fără drept din posesia persoanei vătămate S.C. B. S.R.L. masa rotativă fără consimțământul acesteia, în scopul însușirii pe nedrept, ulterior vânzând-o, ceea ce reprezintă, în fapt, o însușire pe nedrept urmată de înstrăinarea bunului, prin această dispoziție inculpatul comportându-se ca un proprietar al acestuia.

În legătură cu această faptă, recurentul a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de furt, întrucât fapta de a vinde în numele societății D. S.A., unde era salariat, componente ale unui utilaj pe care societatea îl deținea în mod legitim, a fost una de natură comercială.

Potrivit art. 208 alin. (1) C. pen. 1968 luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la unu la 12 ani.

Din analiza dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă, sub aspectul laturii obiective a conținutului infracțiunii, că elementul material constă în acțiunea de luare pe nedrept a unui imobil din posesia sau detenția unei persoane fizice sau juridice fără consimțământul acesteia, fiind necesar să existe o deposedare constând în scoaterea bunului de sub stăpânirea în fapt a posesorului sau detentorului fără consimțământul acestuia și o împosedare, constând în trecerea efectivă a bunului sub puterea făptuitorului. Urmarea imediată constă în producerea unui prejudiciu și intervine ori de câte ori subiectul face acte de dispoziție față de bun (de ex. îl vinde, ca în speța prezentă) ori în cazul în care bunul este ulterior abandonat de făptuitor ori acesta este deposedat la rândul său de bun.

Procedând, așadar, la analiza tipicității obiective a faptei reținută în sarcina inculpatului A., Înalta Curte constată că sunt relevante constatările instanței de apel, în motivarea deciziei atacate arătându-se că reprezintă infracțiunea de furt prevăzut de art. 208 alin. (1) C. pen. 1968, apreciindu-se că pentru existența infracțiunii de abuz de încredere este necesar ca dispunerea de bunul respectiv să fie precedată de subzistența unui raport de drept civil, care presupune existența unui titlu. De asemenea, instanța de apel a reținut că nu este realizată nici situația premisă a infracțiunii de abuz de încredere, respectiv deținerea mesei rotative cu anumit titlu de către inculpat, neputând fi acceptat în acest sens contractul de închiriere încheiat între S.C. D. S.A. și S.C. F. S.A., deoarece obiect a acestui contract a fost hala aparținând S.C. F. S.A. și nu masa rotativă. Posesia legitimă asupra mesei rotative aparținea S.C. B. S.R.L., iar între această societate și S.C. D. S.A. nu s-a încheiat niciun act care să îi confere inculpatului posesia sau detenția asupra mesei rotative. În consecință, în lipsa unui drept al inculpatului, înstrăinarea mesei s-a făcut prin sustragerea acesteia.

Contrar susținerilor recurentului inculpat, fapta anterior descrisă, constând, în esență, în sustragerea fără drept din posesia persoanei vătămate S.C. B. S.R.L. masa rotativă fără consimțământul acesteia, în scopul însușirii pe nedrept, ulterior vânzând-o, întrunește condițiile de tipicitate obiectivă a infracțiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen. 1968, reținut de instanța de apel ca lege penală mai favorabilă.

În continuare, Înalta Curte constată că, deși inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în esență, susținerile sale constau în aceea că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că nu ar fi existat acel bun în patrimoniul părții civile, astfel că fapta nu a existat. Apărarea a precizat că și în măsura în care s-ar reține că fapta există, procesul-verbal de predare-primire a inventarului arată că masa rotativă a rămas în hala firmei S.C. D. S.A, iar ulterior utilajul a dispărut din acea locație. Inculpatul a precizat că din factura fiscală emisă de firma S.C. D. S.A. și avizul de expediție și din depozițiile macaragiului, reiese că fapta ar fi de natură comercială, întrucât s-au înstrăinat anumite accesorii ale unui utilaj.

Cu privire la caracteristicile bunului sustras se constată că instanța de apel a reținut că din probatoriul administrat (declarații martori, declarații persoană vătămată Gîtman, procesul-verbal încheiat de reprezentanții S.C. B. S.R.L. împreună cu reprezentanții S.C. F. S.A. la data de 17.08.2010) a rezultat că masa rotativă MRD 100 3500x3500 aparținând S.C. B. S.R.L. rămasă în hala închiriată ulterior de S.C. D. S.R.L. de la S.C. F. S.A., a fost înstrăinată fără drept de inculpatul A., în calitate de reprezentant al S.C. D. S.A. către S.C. M. București S.R.L.. Instanța de apel a mai reținut că S.C. P. S.A. Galați nu au avut niciun fel de relație comercială cu S.C. D. S.A., iar bunurile precizate în factura x/01.08.2011 au fost vândute în cadrul unei licitații publice în vederea executării silite.

Așadar, Înalta Curte subliniază că susținerile recurentului în sensul că fapta de a vinde în numele societății D. S.A., unde era salariat, componente ale unui utilaj pe care societatea îl deținea în mod legitim, a fost una de natură comercială pornesc de la contestarea situației de fapt, solicitându-se o reapreciere a probatoriului cu consecința reținerii unei alte baze factuale. În realitate, inculpatul solicită reținerea unei alte situații de fapt, analiză ce excede recursului în casație. Mai mult, criticile recurentului vizează, în realitate, temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea deciziei atacate cu dispozițiile legii, recursul în casație fiind o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, așa cum s-a arătat și anterior, de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În ceea ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susținând că instanța a dispus în mod greșit încetarea procesului penal. În opinia sa, nu a existat un fals în sensul legii penale în vigoare la acel moment, respectiv art. 290 din vechiul C. pen. (legea mai favorabilă). Fapta pentru care a fost condamnat îmbracă aspectul unui fals intelectual pe care inculpatul l-ar fi săvârșit cu ocazia întocmirii documentelor de livrare, iar spre deosebire de actualul C. pen., în C. pen. din 1969, care reprezintă legea penală mai favorabilă, infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu putea fi săvârșită sub forma unui fals intelectual, ci doar a falsului material. S-a susținut că soluția de încetare a procesului penal dispusă cu privire la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 din C. pen. din 1969 este nelegală, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, impunându-se pronunțarea unei soluții de achitare, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

Înalta Curte, pornind de la situația de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârile atacate, constată că inculpatului din prezenta cauză i se impută săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 5 C. pen., constând în aceea că a falsificat factura x/01.08.2011 în sensul stipulării în cuprinsul acesteia că bunurile vândute către S.C. M. București S.R.L. sunt accesorii de la mașina de frezat palete O., pentru a se ascunde înstrăinarea mesei rotative MRD 100- 3500x3500.

Fiecare dintre căile extraordinare de atac are o reglementare proprie, impunând la parcurgerea unor etape obligatorii și doar în cazuri strict și limitativ prevăzute de lege. Astfel, în timp ce revizuirea este instituită, ca regulă, pentru îndreptarea hotărârilor judecătorești definitive ce conțin erori judiciare, ca urmare a reținerii unor situații de fapt neconforme cu realitatea, contestația în anulare permite înlăturarea erorilor produse de vicii procedurale. În fine, recursul în casație, o altă cale extraordinară de atac, se exercită în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, scopul fiind acela de verificare a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile provocând, așadar, o reexaminare doar a chestiunilor de drept. (ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizia nr. 10/2017, dosar nr. x/2017, în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 392 din 25/05/2017)

Argumentele inculpatului referitoare la situația de fapt, respectiv că bunul care reprezenta 30 de tone nu putea fi sustras pentru că era vizibil, precum și faptul că nu s-a contrafăcut semnătura, fiind chiar